Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Jurnalul unui arici bun la suflet

Jurnalul unui arici bun la suflet

 După ce, acum câteva luni, am fost de-a dreptul sedusă de un Bărbat adormit în fotoliu, semnat Alex. Ştefănescu, nu puteam să nu mă simt atrasă de Jurnalul lui secret şi mai ales de atât de misterioasele şi intrigantele „dezvăluiri complete”. Cu atât mai mult cu cât volumul a sosit pe neaşteptate, cald de la tipar, însoţit de inegalabilele gesturi galante şi prieteneşti ale autorului, renumit pentru dubla sa autoritate, în literatură şi estetica feminităţii. Precizarea că este vorba de ediţia a II-a a pus gaz peste foc, pentru că Editura Corint nu re-publică fără un motiv serios, la răstimp de un an, un volum, fie el şi al unui renumit scriitor, mai ales sub vremile care ne străbat. În plus, dedicaţia sensibilă, adusă pe un fond de cavalerism ireproşabil, m-a făcut să abandonez alte lecturi şi să mă arunc fără zăbavă şi fără colac de salvare în marea celor 400 de pagini de cugetări şi confesiuni.

Am regăsit stilul tihnit şi jovial al Bărbatului (ne)adormit, umorul elegant şi măsurat în permanenţă cu termometrul bunului simţ, confesiunea interesantă, pe alocuri ştrengară, cochetând senzuală cu cititorul (mai ales cititoarea…), fără însă a-i invada spaţiul sacrosanct al pudorii. Tonul cald revelă dorinţa de autentică umanizare sau de contrabalansare a figurii criticului implacabil, aşa cum s-a impus ea societăţii româneşti în ultimele decenii, a re-echilibrării vocii grave de dincolo de norii Olimpului autohton. Autenticitatea cu sclipiri ludice este atmosfera în care respiră această carte, lipsită de alte filtre decât cele afective, adică cele mai sincere şi mai la îndemână fiinţei umane, scoasă din contextul ei social şi istoric.
Paginilor de râs sănătos le corespund cele dominate de sumbra premoniţie a sfârşitului iminent a ceva indefinit, dar esenţial, fără de care omul nu mai merită să se numească astfel. Jocul de lumini devine suprapunere de umbre de diferite intensităţi şi tonalităţi, sarcasm şi tristeţe în stare pură, care fac vizibile victorioasele intrări în scenă ale încarnărilor viciului uman, ale degradării omului ca chip şi asemănare dumnezeiască, ale coborârii sale definitive în infern. Acolo, autorul încă bonom e cuprins de deznădejde şi de un fel de abandon de sine, o tragică luare-aminte a gestului van, a înghiţirii acestuia fără urmă şi posibilitate de salvare în oceanul de ratare şi de amoralitate.
14 martie 2004. „Zi de doliu naţional pentru românii car au căzut victime atentatelor teroriste din Spania. Pe cât de mult mă impresionează soarta celor morţi, pe atât de mult mă indignează zgomotoasa retorică a compasiunii dezvoltată de guvernanţi, cărora nu le este ruşine că, din cauza modului cum conduc ei ţara, românii au ajuns să cerşească locuri de muncă în străinătate.” Aş adăuga acestei intuiţii că încă dinainte de declanşarea crizei mondiale, reprezentanţii în Parlamentul României pentru „colegiul Europa şi Asia”, în discursuri directe, privindu-şi fără jenă în ochi interlocutorii debusolaţi, spuneau românilor din străinătate atinşi de aripa umilinţei, a sclaviei şi a sfâşietorului dor de casă, că nu ar avea pentru ce să revină în România. Tot mai bine în străinătate, unde de bine de rău mai pică un câte ceva de undeva, un ajutor nesperat, un asistent social binevoitor, pe când acasă, în România, nu cade nimic de la masa îmbelşugată a instituţiilor devalizate, iar serviciile sociale sunt complet depăşite şi ridiculizate de lipsa de resurse şi, nu de puţine ori, de competenţă.
Există şi pagini în care dezgustul, dublat de compasiune, se acutizează în forme spontane de revoltă. Pierderea de sine şi sentimentul ratării, inerente parcă individului în societatea românească contemporană, pot fi înţelese, dar nu şi cruzimea şi barbaria gratuită, vinovată de progresiva îndobitocire colectivă. Impresionează, de pildă, povestea lui D. prezentat ca vecin din localitatea de lângă Bucureşti unde Alex. Ştefănescu îşi are domiciliul. În numai câteva rânduri vraja spaţiului rural se risipeşte fără urmă, lăsând la vedere – amintind de proza realistă a psihologiilor umane primitive din proza lui Giovanni Verga – hâda nuditate a promiscuităţii umane, individuale şi colective, ambele departe, foarte departe de orice şansă de redresare şi mai ales salvare.
28 aprilie 2006. „Trece D. pe lângă gardul grădinii mele. Îl urmăresc cu privirea, în timp ce se îndepărtează, şi observ, cu o strângere de inimă, că a slăbit şi că merge nesigur. D. a fost singurul copil al unei familii de ţărani. Mama îl iubea foarte mult, dar tatăl lui venea beat acasă şi o bătea cumplit, sub ochii copilului. D. încerca să-i ia apărarea, dar era şi el lovit nemilos, călcat pur şi simplu în picioare sau dat cu capul de pereţi. În cele din urmă, mama lui murit, din cauza tratamentului la care era supusă sau din cine ştie ce altă cauză. D. continua să fie bătut de tatăl lui, în virtutea inerţiei. Asta până într-o zi, când rolurile s-au inversat. Devenind bărbat, D. a început să-şi bată el tatăl, zilnic, cu sau fără motiv. După moartea tatălui, D. a rămas singur în casa părintească. Deşi inteligent şi relativ cultivat, a devenit spaima vecinilor, pe care îi agresa ori de câte ori avea ocazia, insultându-i până la declanşarea unui conflict şi ajungând de fiecare dată la bătaie. De obicei, el era cel bătut (fiindcă alcoolul îl făcea neputincios). Asistând la asemenea scene, am înţeles ceva cutremurător. Lui D. îi plăcea să fie bătut, avea o nevoie imperioasă de bătaie, ca de un drog. Gemea voluptuos în timp ce adversarul, călare pe el, îi căra pumni în faţă. Asta fusese singura formă de mângâiere de care avusese parte ani la rând şi asta îşi dorea în continuare! Acum D. e o umbră de om şi nu mai intră în conflict cu nimeni. La patruzeci şi ceva de ani, arată ca un moşneag, scofâlcit fără dinţi, cu privirea rătăcită.”

Dincolo de realitatea socială observată scrupulos, ale cărei rupturi cu moralitatea şi cu civilizaţia sunt denunţate cu graţia şi mirarea călătorului nimerit fără voie la locul faptei într-un moment de canibalism, Alex. Ştefănescu supune atenţiei cititorului una dintre preocupările sale cele mai importante în ultimii zece ani şi obiectul muncii sale asidue. Se aştern la picioarele măriei-sale, cititorul, scene vii din timpul sau de după momentul „turnării” Istoriei…, reacţii ale colegilor scriitori şi critici, ale oamenilor obişnuiţi. Aici detaşarea este dictată de modestia şi obiectivarea poziţiei proprii de creator/ autor al unei colosale opere de sistematizare a literaturii române de acolo unde a lăsat-o geniul critic călinescian. De unde şi întoarcerea autoironiei şi a jocului, a zâmbetului în colţul ochiului şi a mărgelei de sub limbă, pentru a comunica adecvat cu toate jivinele regnului scriitoricesc românesc, scindat iremediabil între cei pro şi cei contra magnificei lucrări. Astfel nota la 24 aprilie 2006: „Printre cei care atacă furibund şi în mod repetat cartea mea, Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000, se număr şi un tânăr critic literar Paul Cernat. Recent, el a publicat, într-o revistă, un nou articol denigrator, alături de un articol al… soţiei sale, care, şi ea, îmi neagă vehement Istoria… Mă gândesc cu groază că în scurtă vreme cei doi ar putea face copii, care, la rândul lor, se vor năpusti asupra cărţii mele. Nu voi avea – cum speram – o bătrâneţe liniştită.” Adesea, denigratorii sunt şi cei care, dintr-un motiv sau altul, nu au „încăput” în Istorie… Astfel, lui C.V. Tudor, îndrăcit din cauza absenţei sale din catastiful numelor, i se răspunde cu un adevăr dur în haină umoristică: pentru că Istoria… tratează scriitori…

În încercarea de a-şi explica şi a circumscrie cauzele unor schimbări radicale din viaţa sa socială după publicarea Istoriei…, Alex. Ştefănescu îl ia părtaş pe cititor, într-un fel de lamentatio căreia îi corespunde, firesc, consolatio: 25 februarie 2007 […] Mă gândesc cu melancolie la… soarta mea. În calitate de critic literar, m-am străduit toată viaţa să nu fac compromisuri, dar tot am făcut. Şi de fiecare dată, suferinţa mea a fost mult mai mare decât aceea pe care eventual am provocat-o cititorilor. Pe de altă parte, am remarcat faptul că lumea literară m-a sancţionat pentru compromisurile făcute, dar şi mai tare m-a sancţionat pentru… refuzul de a face compromisuri. Este ceea ce mi se întâmplă în momentul de faţă, după ce am publicat Istoria literaturii române contemporane. Întrucât consider această carte – trebuie să fiu patetic! – cartea vieţii mele, m-am străduit să nu fac în paginile ei nici un compromis, mi-am reprimat sentimentalismul (principala cauză a compromisurilor, în ceea ce mă priveşte) şi, drept urmare, am declanşat o furtună de proteste, unele foarte asemănătoare cu nişte accese de isterie. Dacă aş fi tânăr, în curs de formare, aş putea crede că societatea vrea de la mine să fac compromisuri şi că mă sancţionează că nu le fac. Din fericire, nu mai sunt tânăr…”
Literatură şi social, aspiraţia spre frumos şi dorinţa de moralitate şi de bine se îmbină firesc în aceste pagini – mozaic de fragmente de oglindă al personalităţii lui Alex. Ştefănescu. Dacă nu i-aş fi văzut ochii împăienjenindu-se la amintirea unei ţigănci care alergase în urma sa după ce îi mustrase bărbatul violent, ca să-i spună că de fapt de un om bun, aş fi fost ademenită să cred că, prin ocheanul îndreptat asupra societăţii din turnul de fildeş al intelectualului, salvarea vine ca prin miracol, de unde nu te aştepţi, ca în filmele nord-americane. Este însă chiar lumea lui Alex. Ştefănescu o sursă autentică de speranţă, de salvare şi de echilibru, poate tocmai prin lectura lumii ca literatură, pentru care cu toţii, fără excepţie, avem organ de interpretare.
Asaltat de potopul de lăcuste umane, Alex. Ştefănescu se retrage adesea în grădina sa, unde cultivă cu răbdare „salata ursului”, sensibil la frumuseţea fizică, convins fiind că, precum în basme, aceasta ar oglindi-o pe cea a spiritului, iubitor de animale şi de natură; îşi invită, generos, prietenii spirituali sub umbrar sau în salonul lovinescian, studiază lumea şi se studiază pe sine: „un arici mare, bătrân şi bun la suflet […], din cauza vârstei, blazat şi care se apără fără convingere, doar ca să respecte obiceiurile aricilor”.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *