Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Justa – fragmente

Justa – fragmente


(…) 
– De unde să încep? începe Diana. Se porneşte povestea cu Ungaria. Şi se porneşte şi Justa să bântuie prin cămin, din dormitor în dormitor:

 

«Noi nu facem nimic, fetelor, de ce nu ne mişcăm?» La început, pe unde trecea, nu mai scotea nimeni o vorbă minute în şir după plecarea ei – era cunoscută ca vigilentă, ca justlinistă – nu i se spunea: Justa? (…) După arestarea lui Andrei, uite-o pe Justa că mă acostează, în spălător: «Mă mut cu tine-n cameră, aranjează-mi schimbul!» Vreau s-o întreb de ce, mi-o ia înainte: «Am observat că, de când te convoacă organele, pentru Andrei, s-a făcut gol în jurul tău, nimeni nu mai stă de vorbă cu tine” – şi eu, care credeam că se făcuse gol în jurul meu, pentru că eu nu vorbeam cu nimeni… Zice: «E inadmisibil, să fii abandonată! În asemenea împrejurări, trebuie să ai pe cineva lângă tine!» În gândul meu: Securitatea te-a pus să-mi ţii de urât – foarte bine: să afle direct de la tine ce fac, ce spun, şi nu din folclorul de cămin… Am aranjat schimbul cu o studentă de la chineză care tot voia să „divorţeze” de mine, însă îi era jenă să o facă pe faţă, ca celelalte. Am rămas două într-o cameră de cinci… La drept vorbind, mie îmi era şi nu-mi mai era frică: ce să se mai afle despre mine? Fusesem convocată, mă chemau cu oarecare regularitate… Însă nu mi-a plăcut atunci când a început să mă bată la cap: «Trebuie să facem ceva pentru Andrei! Nu se poate să-i abandonăm pe băieţi, la urma urmei, ce crimă au făcut? Au prezentat un memoriu – foarte bine, ne asociem şi noi! Dar să acţionăm în mod organizat». La un moment dat, excedată, i-am spus: «Potoleşte-te cu acţiunile, cu în-mod-organizat, ori vrei să se întâmple şi la noi ca în Ungaria?» Credeam că-i închid gura, însă ea: «Da! Ca în Ungaria! Nu suntem în aceeaşi situaţie, poate şi mai rea?»
În altă zi îmi plânge pe umăr: că tu n-ai încredere în ea, că tu nu vrei să-i spui ce anume ai de gând să faci şi să dregi, că ea vrea să participe activ la ce-ai organizat tu… Şi că să intervin eu pe lângă tine, ca să-i spui… «Lasă-mă-n pace, nu-mi ajung ale mele, cu Andrei? Şi de ce aş avea eu mai mult succes pe lângă el?» – adică pe lângă tine. La care ştii ce-mi răspunde? «Pentru că tu îi eşti doar prietenă, numai camaradă, pe când eu…» «Dar tu îi eşti şi colegă de facultate», zic. Şi ea: «Dar tu n-ai un copil de la el, ca mine!» M-a podidit râsul, ea s-a supărat-foc: «De ce râzi? Crezi că nu sunt în stare să fac un copil? Cu el?» Am consolat-o cum am putut – dar nu i-am explicat şi cum se fac copiii…

Ajungem în ziua în care ai citit fragmentul de roman, la seminarul lui Gafiţa… Drept la mine vine: «De ce nu mi-a spus că citeşte? De ce nu m-a chemat şi pe mine la lectură?» «Întreabă-l pe el», zic. «Dar a dispărut – unde a dispărut? Dacă l-au arestat?» «Nu l-au arestat – încă…» «Şi manuscrisul? Unde-i?» «Fii bună şi nu mă bate la cap», zic, «nu sunt studentă la Fabrica de Scriitori, n-am asistat la seminarul acela de… măiestrie-artistică – de unde să ştiu eu ce-a făcut cu hârtiile…?» «Manuscrisul, nu hârtiile!» mă corectează ea, «e un mare scriitor!» (…)
Şi când te-au chiar arestat… «Manuscrisul!», zice. «Ştiu că ţie ţi l-a încredinţat – din întâmplare, fiindcă nu eram eu prin preajmă – dă-mi-l, pe mine n-or să mă percheziţioneze!» Bineînţeles, nu i l-am dat, am spus că îmi dăduseşi alte hârtii, nu manuscrisul… «Dă-mi-le şi pe acelea, eu sunt în drept să le păstrez! Eu sunt logodnica lui! O să am un copil de la el…» I-am spus că, din păcate, le distrusesem, le pusesem pe foc… Dumnezeule, ce mi-a făcut! S-a repezit cu ghearele la mine, mai să-mi scoată ochii, mi-a făcut o scenă îngrozitoare, de parcă aş fi ars originalul Scrisorii lui Neacşu…
– Eşti sigură că, înainte de a-l arde, nu i l-ai dat, măcar să-l răsfoiască?
– Sigură. Cu toate că… Uite, nu mai ţin minte, atâtea altele s-au suprapus – oricum l-am ars împreună cu Felicia, l-am băgat foaie cu foaie în şodiera căminului… Nu, eu nu i l-am dat… Atunci de ce, mai târziu, vorbea de el de parcă l-ar fi citit? Nu cumva i-l dăduseşi tu, înainte de arestare? (…) Oricum, după arestarea ta, a luat-o razna cu totul. A renunţat la… copil, a lăsat-o mai moale şi cu… logodnica, asta ca să dea mai multă greutate Apelului…
– Tu l-ai citit? Ce scria?
– Nu-l ţin minte, însă, te asigur: era un text extraordinar. Mai puţin – sau deloc – un apel, un manifest… Bineînţeles, începea cu tine şi sfârşea cerând liberarea ta i-me-di-a-tă! Şi ce păcat că n-a găsit pe cineva să i-l dactilografieze, să-l multiplice: bătea la uşi cu originalul, manuscris… Bineînţeles, niciunul dintre studenţi nu l-a semnat –  mărturisesc, nici eu, ce greutate putea să aibă semnătura mea? Dar nici profesorii; nici scriitorii de vază – peste tot uşi închise. I-a deschis Victor Eftimiu… Zice Toria, furioasă: «Auzi, porcul libidinos şi bătrân: nici nu apuc să termin de spus ce începusem şi el mi-a şi băgat mâna sub fustă! Mie! Porcul centenar!» Zic, râzând: «A încercat şi el să-ţi închidă gura». Şi ea: «Dar de ce să-mi închidă gura? Mie, să-mi închidă gura?» Asta-i Toria, o cunoşti… Zic: «Fată dragă, dar cum ţi-a venit ideea asta: Să semneze scriitorii români? Care scriitori, fată?» «Scriitorii de vază», zice. Zic: «Dar ei au ajuns de vază tocmai pentru că n-au semnat niciodată un apel de solidarizare – presupunem că a îndrăznit cineva să redacteze aşa ceva. Şi încă Eftimiu – jigodia de arnăut a mâncat din toate troacele şi n-a scuipat în niciuna, cum o să semneze el?» «Bine, Eftimiu… dar Arghezi, dragă?»

– Cum, a fost şi la Arghezi?
– A încercat… Maestrul i-a transmis prin Miţura ceva în genul ăsta: «Când mi l-au luat pe Baruţelu, niminea n-a făcut ‘apel’ să mi-l dea îndărăt…»
– Dar nu ştia că Arghezi era în plină… recuperare, se străduia să mănânce tot rahatul pe care nu-l mâncase – fiindcă nu i se dăduse voie – pe timpul lui Stalin?
– Ştia, dar credea că dacă Arghezi singur ar fi semnat, tu ai fi fost liberat pe loc… Îi zic: «Încă ceva, Toria: tu te adresezi unor scriitori de vază, ca să intervină pentru cineva care nici măcar n-a debutat, pentru un oarecare studenţaş…» Ce mi-a făcut Justa pentru „un oarecare studenţaş”… Dar nu s-a descurajat: l-a căutat şi pe Sadoveanu – nu vă era el „naş” la Fabrica de Scriitori?, însă Conu’ Mihai nu era în Bucureşti… Şi chiar dacă l-ar fi găsit, crezi că ar fi mişcat Ceahlăul vreun deget? Camil Petrescu i-a întredeschis uşa, însă cum a priceput că e vorba de ceva „politic”, a început să se vaiete, să miorlăie, că el e bolnav, că el e nefericit, că el e surd şi că nu aude ce i se spune… Zice Justa că i-a zis, că i-a răcnit: «Pardon! Uitasem că aţi devenit ‘un om printre oameni’, aţi învăţat să surziţi oportun!»… S-a dus şi la Popa Galaction – îi deschide chiar el şi, după ce află despre ce e vorba, zice: «Părintele Gala nu-i acasă…» Până şi pe Beniuc l-a căutat – cel puţin „Piticul” a ascultat-o… după care i-a comunicat că locul bandiţilor e în puşcărie, al şerpilor, în drum, unde clasa muncitoare le striveşte capul…
– Ce naivă…
– Naivă şi sublimă. Zice, după o vreme: «Bun, nu semnează, nu se solidarizează… Dar chiar dacă nu se manifestă, acum, or să se trezească, nu? Când or să constate că noi, ‘generaţia pierdută’, cei născuţi odată cu regimul, suntem solidari, nu ne lăsăm striviţi de frică… N-au semnat până acum, dar de-acum încolo, când se vor uita în oglindă, le va fi ruşine de ei înşişi cei de până acum – nu se poate să nu se trezească, să nu se aşeze pe două picioare…» N-o contraziceam, o lăsam să spere în… ridicarea pe două picioare a patrupezilor ingineri ai sufletului românesc… N-a căpătat nicio semnătură, în schimb a luat-o Securitatea la ochi. Mai ales că la Universitate nu se mai ducea decât ca să vâneze profesori fireşte, cu scandal, cu urlete, cu discursuri… Îl hăituia mai cu seamă pe Gafiţa – dar nu reuşea să pună mâna pe el, fugea, iepuroiul, de-i sfârâiau călcâiele, o dată s-a ascuns în closetul fetelor… zice Toria: «Ei, de astă dată nu-mi mai scăpaţi, aici este la-fete» – da’ de unde: Gafiţa zice: «Pardon, alături trebuia să intru…» şi iese de-acolo, intră la-băieţi! L-a aşteptat Toria, la uşă, vreo oră, a renunţat…
Cu Novicov însă Justa se certa, în gura mare, minute şi sferturi de oră, pe coridoare. Îi zicea: «Dumneavoastră, care aţi cunoscut închisoarea, dumneavoastră aţi telefonat la Securitate, ca să-l bage în închisoare pe un scriitor!», la care Mişa: «Am făcut Daftana, Daftana a fost o închisoare burghezomoşîierească, undi ni tarturà Balauru’ – pi când iel a miers la arganili noastri, cari discutî civilizat cu… cu… infractoru’…» «Care-i deosebirea dintre Doftana de ieri şi doftanele de azi?» îl lua Toria. «Că dumneavoastră eraţi eroi-ai-clasei-muncitoare, iar el e infractor?» «Iel va discuta cu arganili şi dacă iel nu iesti vinavat, iel va fi libirat…» «Dar de ce n-aţi discutat cu el, dumneavoastră, înainte de a-l denunţa la Securitate? V-aţi făcut vinovat – obiectiv – de arestarea unui nevinovat!» Mişa: «Vinavat abictiv iesti iel, aristarea ieste cansicinţa actilor riacţianari…» Iar Justa: «Dar dumneavoastră aţi spus în atâtea rânduri despre el că este un reacţionar, dar cinstit!» «Aşa zis!» răcnea Mişa. «Zis mireu, cînd iel iera un riacţianar cinstit, dar iel acuma ieste un riacţianar nicinstit!» Şi Justa: «Dar e un mare scriitor!» Ciudăţenia era că Novicov o lua în serios: «Iel iera un bunişuor scriitor cînd iel iera numai riacţianar cinstit; di cîn’ iel divinit riacţianar nicinstit, iel nu mai ieste nici scriitor, nici bunişuor…»

(…) Apropo de procesul tău – vorbesc de prima înfăţişare, a doua n-a m-ai apucat-o… Intrasem în legătură cu părinţii tăi, ca singura care îi cunoştea, am… mijlocit cu avocaţii, prin Florica… Ţi-a povestit maică-ta scena cu „logodnicele”?
– Nu.
– Ei bine, maică-ta credea că eu sunt prietena ta… Însă bagă ea de seamă că o altă fată se agită, se interesează, se vânzoleşte… «Cine-i fetişoara ceea?» mă întreabă. Zic: «Toria, logodnica lui…». Se miră maică-ta, îi şopteşte la ureche lui taică-tău, arătând-o pe Toria… Observă că şi Florica se agită, cu soră-sa, avocată… «Cine-i fetişoara?» «Logodnica…», zic. «Şi ea?» «Şi ea…» O văd că-i transmite lui taică-tău… O remarcă şi pe Felicia… «Dar fetişoara ceea bălană, care-i mereu mâhnită?» Zic: «Felicia, ultima lui logodnică». «Aşaaa? Ultima – dar care-i prima?». «Bruneta mustăcioasă, cu părul lung», zic şi i-o arăt pe Marga. «Aşa… Dar tu, Diana, tu…?» Zic: «Eu am fost prima, dar acum am un alt logodnic, a fost judecat alaltăieri.» «Aşa…», zice maică-ta, se întoarce către taică-tău: «Tu ai ţinut socoteala? că eu am pierdut-o: câte-s de toate? Dar s-o socoteşti şi pe Diana, că ea a fost prima…»
Diana râde. Râd şi eu.
– Deci, Toria a început a fi convocată înainte de procesul meu.
– La început de tot, a fost chemată la U.T.M. Tovarăşu’ Diaconescu: «Bă, mă, to’ar’ şa, to’mnai mata, care, elemen’ de nădej’…» şi i-a pus în vedere nu doar să se potolească şi să înceteze cu apărarea unui „dujma’ ‘răit” – tu fiind acela – dar, „’tr-on momen’ grav, de contravoluţie” (aşa-i zicea Diaconescu), să dea, «o mică mână de ajutor, organelor». La demascarea elementelor duşmănoase care activează în cadrul Universităţii…
– Deci, să denunţe – ţi-a spus ea că asta i-a cerut Diaconescu?
– Trogloditul a ajuns conferenţiar, profesor „schimbist”, la o universitate franceză, Toulouse sau Bordeaux… Toriei i-a cerut să toarne, dar „alţi tovarăşi în civil” i-au cerut să provoace… „contravoluţia”, vorba lui Diaconescu… – era, cinstită săraca, dar noi nu ştiam…

«Uite-o pe Justa.»
Uite-o. Şi? Mai departe?
– Mai departe. Într-o seară… Într-o noapte… Vreau să spun: lipseşte o noapte din cămin. Mă gândisem că renunţase la semnături pe apel şi… răspunsese la alt apel. Şi îi spusesem – în gând, se înţelege: «În sfârşit, ţi-ai găsit o adevărată cauză de apărat!» Însă, dimineaţa, când cobor, o întâlnesc pe scară. Arăta de parcă petrecuse noaptea nu cu un bărbat, ci cu mai mulţi, mult prea mulţi… Dar ea râdea – zice: «Am avut o mică discuţie de principii, cu organul. N-am întrunit unanimitatea-plus-unu, aşa că diseară o luăm de unde am lăsat-o, adică de la început» – şi iar râde! Lipseşte şi în noaptea următoare. Şi încă alte nopţi. Într-o dimineaţă – încă nu se dăduse deşteptarea – o simt cum intră în cameră. Dar nu aprinde lumina. Şi parcă rămâne rezemată de perete… În sfârşit, se desprinde, se îndreaptă spre patul ei, parcă vrea să se aşeze, parcă… «Dar potoleşte-te odată!» zic. «Diana», zice ea, «iartă-mă că te-am trezit, dar cred că am nevoie de tine…» Mă ridic, aprind lumina – «Ce-i cu tine, nu cumva te-au bătut?» întreb. «Nu cred că e termenul a-pro-pri-at, dar te-aş ruga să mă ajuţi să mă dezbrac…» Atunci i-am văzut mâinile – ştii ce mâini superbe are – erau umflate, roşii, vinete, aici, pe antebraţ, pielea plesnită, sânge… «Te-au bătut la palmă!» zic. «N-am ştiut lecţia», zice ea şi râde. «M-au bătut la palmă cu liniarul». Îi scot lodenul, îi trag puloverul peste cap… «Acum te-aş ruga să mă ajuţi să mă culc pe burtă, se pare că e cea mai sănătoasă poziţie», zice. «Te-au bătut la fund!» zic. «Nu la fund. La cur. La cur, cu pulanul, pu-la-nul, acum ştiu cum îl cheamă: pulan!» O ajut să se culce pe burtă, fără pernă. O întreb: «Te-au lăsat… cu ei?» «Da, mi-au făcut această imensă favoare: cu ei…»
– Cu ei, ce? întreb. Ce fel de favoare?
Diana mă priveşte pieziş, lung, clipind des, ca în lumină.
– Cu voi, bărbaţii, e mai simplu, mult mai simplu. Ei sunt tot bărbaţi. Cu noi, femeile, însă… Se pun oarecari probleme… de protocol, ar fi zis Toria…

Cred că am înţeles, zic.
– Pe dracu’, înţeles! Voi, bărbaţii, şi când faceţi sport şi la armată şi la… Când ajungeţi la ei, chiar dacă şi vouă vă ordonă să daţi jos izmenele…
– Am înţeles, să trecem peste…
– Bine, să trecem… Ba nu, să nu trecem – de ce să trecem? – şi Diana se ridică în picioare, imensă (într-adevăr, s-a dublat, va fi având ceva „cu glandele”, cum se spune…)
– Îmi imaginez…, încerc să spun.
– Imaginezi – căcat! Căcat-imaginaţie!
N-am auzit-o niciodată vorbind astfel. Adevărat, a trecut peste un deceniu de când n-am auzit-o deloc.
– Îţi imaginezi! Domnul face un efort supraomenesc, dar, după lupte seculare, mare-succes-mare: îşi imaginează! Bravo! Felicitări!
– După ultimele informaţii, eu sunt acela care vine din închisoare – şi nu după câteva luni, ca tine…
– Ei!, se dezlănţuie Diana, deplasând cuburi de aer. Câteva luni!
– Dar aşa mi-ai spus tu – ai făcut mai mult? Cât?
– Am făcut… Bine, câteva luni – dar nu despre asta e vorba. Asta ai înţeles din ce-am spus – anume că… tu, bărbat, nu poţi înţelege? Îţi imaginezi că, dacă ai făcut câţiva ani – nu câteva luni – de închisoare, că dacă şi tu ai fost torturat, dacă şi tu ai fost umilit, înţelegi ce se petrece cu o femeie care încape între labele lor – doar câteva ore!?
– Nu, asta nu, zic.
Diana s-a calmat. Dar gâfîie. Respiră: pieptul uriaş creşte, descreşte…
– Am vorbit cu bărbaţi care au trecut pe-acolo, am aflat ce vi se făcea vouă – ştiu şi de Canal şi de minele de plumb din Maramureş, mi s-a povestit şi ce s-a petrecut la Piteşti, cu studenţii… Nu vreau să spun că eu, de pildă, aş fi suferit mai mult, că aş fi primit mai multe lovituri sau mai… ţapene decât ai încasat tu. Dar nu e vorba de cantitate, nici de intensitate a durerii, ci de… Când ţie, bărbat, ei îţi spun: «Jos nădragii, banditule!», bineînţeles, te simţi şi umilit, înainte de a cunoaşte durerea loviturilor, durerea pură-şi-simplă, însă durerea ta, bărbat, este într-un fel, dacă nu anihilată, atunci diminuată de faptul că ei, cei care te bat, sunt şi ei bărbaţi; de faptul că un calificativ ca „bandit”, injurios în gura lor, devine… consacrant în urechea ta, fiindcă aşa le spun ei adversarilor politici, inamicilor… din punct de vedere moral: „Cine nu este cu noi este… bandit!” Însă pentru o femeie…
– O femeie nu are ce căuta în închisoare, e o… incompatibilitate! Uite, chiar dacă există femininul deţinută, e artificial, îţi vine să spui: femeie-deţinut…

– Isprăveşte cu fleacurile! mă stopează Diana. Ba există femininul şi nu e deloc artificial, dar nu despre deţinută vorbesc, ci despre reţinută! Adică despre femeia-în-anchetă… Fiindcă, chiar dacă există o apropiere, să-i zic: funcţională, între cele două piese vestimentare, chiar dacă formal pot fi confundabile, chiar interşanjabile… Cum să spun? Semnificaţia fiecăreia este alta, cu totul alta – vreau să spun că… Dar cum să-ţi explic, fiindcă tu, ca bărbat – chiar dacă ai trecut prin aceeaşi încercare – n-ai să înţelegi niciodată ce se petrece cu mine, femeie, când un bărbat îmi spune: «Jos chiloţii, curvă!» – şi, ai să râzi, dar nu neapărat pentru că m-a făcut curvă…
– Cred că am înţeles, să trecem…
– Să tre’… Ba să nu trecem! A, nu! Peste aşa ceva nu se poate trece! Cum adică, un porc de bărbat să-mi spună mie…
– Diana! Diana… Cred că încep să înţeleg şi ai dreptate, însă am impresia că exagerezi. Dacă, în locul „porcului de bărbat” în uniformă care ţi-a ordonat ceea ce ţi-a ordonat, ar fi fost o femeie, o… „tovarăşă căpitan”, trebuie să fi auzit de acea sârboaică de la Securitatea din Timişoara, celebra Vida, care intra în scenă atunci când bărbaţii cu epoleţi eşuau – sau nu obţineau rezultate imediate… Vida, specialista în…
– Ştiu, am auzit: îi bătea pe bărbaţi peste coaie.
– Exact. Numai că, înainte de a-l bate pe bărbat peste coaie, femeia Vida ordona: «Jos izmenele, banditule!»
– Dar nu-i acelaşi lucru! Izmenele pe care trebuia să le dea jos bărbatul, la ordinul femeii, nu au aceeaşi semnificaţie, aceeaşi încărcă’… – am spus bine: încărcătură! Nu pricepi asta? Nu, nu pricepi – şi măcar dacă, după acel ordin, te-ar viola; măcar dacă te-ar face poştă – atâtea uniforme, atâtea cizme, ţi-ai spune că ai avut nenorocul să pici pe mâna unor răcani în permisie, ori că te-a liberat Armata Roşie cea atotliberatoare…; măcar dacă te-ar pătrunde cu un băţ, cu un picior de scaun, dacă ţi-ar băga un furtun racordat la robinet, ca să te, cum zic ei…
– Să trecem peste, am înţeles, destul…
– Destul – destul? Destul! – aşa ziceam şi eu, aşa strigam şi eu când mă pompau, când mă umflau cu apă prin furtun – dar atunci strigam cu poftă, răcneam cu aproape bucurie, urlam din toată inima: era durerea pură, era umilinţa limpede ca lacrima – durere şi viol şi spintecare a pântecului – noi le ştim, le cunoaştem de la Eva! Le ştim, de când Dumnezeu sau Dracul ne-a, cică, smuls din coasta voastră şi, în loc să rămâneţi voi, bărbaţii, cu locul, cu gaura, iată-ne pe noi, femeile, cu golul-plinul… Ascultă, musiu, se strigă, se zbiară pe toate drumurile: „Să nu uităm, nu trebuie să se uite crimele naziste! Să nu uităm că naziştii au gazat şi au ars milioane de evrei, de ţigani, de ucraineni, de…” Foarte bine: să nu uităm! Dar ştii ce n-am auzit? – măcar aşa, din când în când? N-am auzit de evreice, de ucrainence, de ţigănci – or „elementul de sex feminin” constituia cam jumătate din victime. De acord: oroare absolută! De acord: crimă-împotriva-omenirii! Dar n-am auzit – măcar din greşeală să se vorbească despre crimă-împotriva-femeii! De ce? Fiindcă judecătorii, procurorii, istoricii, cronicarii sunt mai ales bărbaţi? Dar voi, bărbaţii, aţi provocat încăierările, războaiele, masa crele! Voi – chiar dacă tot voi pretindeţi că trebuie căutată „găina”, că o Elenă a fost cauza! Dar n-aveţi decât să vă tăiaţi între voi până la penultimul, cu acel ultim, noi o să reumplem pământul cu altă omenire, mai puţin imbecilă. De ce voi, bărbaţii, vă bateţi, iar noi femeile, încasăm loviturile? Şi ce lovituri… O să spun o prostie poate, poate o nedreptate, dar o spun: tortura îndurată de o sută de bărbaţi nu face cât: «Jos chiloţii, curvă!» adresat unei singure femei! De acord – fiindcă n-ai încotro… – îţi dai chiloţii jos… Ca să, ce? Ca să te, ce? Ca să te violeze? Ca să te fută? Să te facă poştă? Ei, bine, nu: ca să te bată la cur…

– Am înţeles, am înţeles, destul… De altfel, ai spus că Toria… Ai spus că ei i se făcuse o anume favoare…
– Ei, da, favoare. De acea dată, „imensa favoare” de a şi-i păstra. Însă, la următoarea „convocare”… La următoarele… Şi un amănunt, aşa, cu totul şi cu totul… amănunt: Justa era fecioară… 
Uite-o pe Justa – şi cine vor fi fost bărbaţii care? Cum, cine: oricine, începând cu anchetatorii mei: Ţîrlea, Gheorghe Vasile de pe la Băileşti, reîntâlnit douăzeci de ani mai târziu, comandant al Rahovei; şi nu se poate, nu se poate să fi lipsit Enoiu, căpitan Gheorghe Enoiu, maşina-de-bătut, torţionarul-caligraf…
– Ţi-a spus numele vreunuia dintre anchetatori?
– Nu. Nu cred. Nici măcar nu mi i-a descris, ca să-mi dau seama dacă erau aceiaşi cu „ai mei”. Nici eu nu le mai ţin minte numele – dacă li le-am ştiut – cât despre grade, nici acum nu le cunosc. Oricum, cel mai… neliniştitor era un căpitan – nu l-am văzut, însă de fiecare dată când cei care mă anchetau aveau impresia că nu… recunosc-în-mod-cinstit, mă ameninţau: «Recunoaşte-în mod-cinstit, altfel îl chem pe Căpitanu’!»
– Căpitanul Enoiu trebuie să fi fost. El s-a ocupat de noi – în toamna lui ‘56, când s-a înfiinţat Secţia Specială Studenţi, SSS, De când e la pensie, s-a retras cică pe-aici, pe la voi, în Făgăraş…
– Enoiu… Crezi că are vreo importanţă numele lui? Dacă ar fi să mă pot răzbuna pe ei, le-aş suprima numele, i-aş pedepsi prin uitare.
– Dreptul tău. Eu însă cred că adevărata pedeapsă ar fi tocmai aflarea şi divulgarea numelor lor. Fiindcă ei se ascund nu doar în anonimatul uniformei, nu doar în secretul lor militar, dar şi în nume (adevărate, false, nu contează), ştiind bine că victimele îi vor pedepsi prin… uitare…
– Mă uit la tine…, zice Diana, mângâindu-şi burta, enormă (de astă dată e chiar însărcinată, mi-a spus-o de la începutul acestei a doua vizite). Mă uit la tine şi nu sunt în stare să-ţi plâng de milă când mă gândesc la ce te aşteaptă, în continuare – dacă mai continui… Ţi-am mai spus şi data trecută, eu am învăţat lecţia: nu mai vreau! Nici atunci, în ‘56, n-am vrut, am nimerit ca musca în laptele lui… Andrei. Fiindcă, nu-i aşa, îl iubeam pe frumosul Andrei şi, cum erau la modă „logodnicele” arestaţilor, m-am declarat şi eu dekabristă, „logodnică“… Nu mai că… Să admitem: ce a fost a fost, nimeni nu cere despăgubiri, nimeni nu pretinde recompense. Totuşi, pe undeva, e o oarecare nedreptate – cazul meu: va să zică, mă declar logodnica lui Andrei şi suport consecinţele: la început, convocări, apoi „reţineri”, una de câteva luni, cu toate câte presupune – şi mai ales cu jos-chiloţii-curvă… Apoi liberarea, dar alungarea din Universitate; apoi rătăcirea prin ţară, în căutarea unei pâini de mâncat – şi cred că accepţi: pentru o femeie, e oarecum ceva mai dificil… Măcar pentru faptul că, peste tot, şefii sunt bărbaţi şi o femeie care solicită slujbă, e o femeie care „cere” să fie regulată (chit că şeful ştie: el nu are, sau nu are voie de la Securitate să aibă o slujbă pentru solicitantă); în fine, eşti angajată – femeia lucrează orice, oriunde: însă bărbaţii – toţi: şefi mai mari, mai mijlocii, mai mici, până la ultimul ne-şef – vor şi ei să te fută, nu?, doar femeia de asta a fost făcută de Dumnezeu, nu? şi ce contează că e nevasta unui prieten aflat la puşcărie; că e sora unui coleg – şi el, în închisoare? pentru bărbatul încă-liber, mai ales aceste femei pot fi regulate, fără teamă – cui să se plângă? (…)

Diana se opreşte singură. Taie aerul cu mâna:
– Am luat-o razna – de unde pornisem?
– De la Justa. Mai departe?
– Mai departe – nimic. Ce să-ţi mai spun despre ea, ţi-am povestit totul, data trecută.
– Tocmai începuseşi ceva cu o pădure, te-ai întrerupt, se întorsese bărbatu-tău…
– Ceva cu o pădure? Dar ţi-am povestit! Nu?
Ba da, îmi povestise, dar speram că, repovestind, va da o altă variantă, mai „dulce”.
– Bine, atunci… Era perioada în care pe ea o convocau în fiecare seară. (…) Într-o dimineaţă, de astă dată după deşteptare, uite-o şi pe Toria!      Aveam compresele pregătite, aşa că m-am apucat de treabă: am dat s-o ajut să se dezbrace… Dar ceva nu mai era ca până atunci, acum era îngheţată-bocnă, avea dinţii albăstrui, mi se părea că nu mai era în stare nici să-şi ţină gura închisă, era atât de degerată, încât nici nu mai tremura. «Ce-i cu tine, dragă; nu te-a lăsat portarul să intri, până la deşteptare?» «Nu», zice, «acum am sosit… Am făcut o plim-bă-ri-că…» Iar învăţase un „termen tehnic”, făcuse cunoştinţă cu altă metodă, mi-am zis. Într-adevăr, judecând după pardesiul murdar, ciorapii murdari, pantofii distruşi, din altă parte venea; în păr avea şi noroi, dar şi frunze uscate… «Unde ţi-e şalul?» o întreb, era şalul meu. «Şalul – o fi rămas acolo.» «Acolo, unde? Tot la ei?» «Tot la ei», zice ea, «peste tot e la ei. La ei, dar o fi altă parte…» «Te-au dus în altă închisoare de-a lor? La Rahova? La Uranus? La Malmaison?» «Nu cred, nu ştiu, ştiu că am făcut o plim-bă-ri-că, în pădure…»
Până aici, nimic nou, nimic deosebit de data trecută.
– Am dezbrăcat-o, am culcat-o, am spălat-o cu un prosop umed, am curăţat-o, sărăcuţa… Iar o bătuseră la fund, se vedeau urmele proaspete peste cele vechi. «Dar unde ţi-s…?», o întreb, fiindcă nu-i mai avea. «Trebuie să fie în buzunarul pardesiului», zice, «nu mi-au dat voie să-i repun, au zis că nu merit să fiu executată cu chiloţii» – şi râde, nebuna! Şi, din râs cade în plâns şi iar în râs… Acolo erau: în buzunarul pardesiului: rupţi, plesniţi de lovituri, năclăiţi de sânge. Toria avea urme de lovituri şi pe spate; şi pe umeri; şi pe piept, pe burtă… În interiorul coapselor urmele nu mai erau dungi, de bâtă, deşi ar fi putut să fie, ei pot orice, oriunde – ci de strânsură, de… „pişcătură“… Mai târziu mi-a spus că, înainte de plimbărică, acolo, la Interne, după o repriză de bătaie, urma una de gâdilat; încă una de bătaie, apoi una de pişcat… Atunci, văzând vânătăile acelea de pe coapse, am întrebat-o: «Ce ţi-au mai făcut, dragă Toria? Nu cumva…?» Şi ea: «M-au împuşcat», zice. Am crezut că era o metaforă şi am fost sigură că, dacă n-o violaseră, atunci umblaseră prin ea, cu sculele lor – în acel moment, ştiam de la altele, mai târziu am cunoscut, pe proprie… «Bine-bine», zic eu, «acum încearcă să dormi, lasă că de vorbit, mai vorbim noi» «Nu», zice ea, «vorbesc acum, iute-iute, nu ştiu dacă atunci când mă trezesc…» – nu înţelegeam şi nici nu prea voiam să înţeleg – mă înţelegi… Spre norocul nostru, eram singure în cameră, celelalte colege se mutaseră, fugiseră, ca să nu fie amestecate în poveştile noastre, de logodnice duşmănoase …

Uite-o pe Justa.
Şi mai încolo au zis că nu e nimic de făcut. Cu mine. Că eu sunt o putredă. Atât de putredă şi înrăită şi duşmănoasă, încât. Foarte. Ca să recunosc cinstit că sunt. Că, dacă recunosc cinstit, atunci. Că, dacă semnez angajamentul, atunci. Dar eu nu. Credeam că e glumă de-a lor, cazonă. Idioată – când au zis ce-au zis – că. Credeam că scap cum mai scăpasem: două-zece palme, bătaie cu rigla la palme, cu pulanul la cur – şi gata!
Dar nu. Mi-au pus ochelari de anchetă, orbi, orbitori, m-au luat de subţiori, m-au coborât cu un lift, îl simţeam, mă bucuram, credeam că sunt dusă jos, unde mă tot ameninţaseră, adică într-o celulă, adică am să fiu, în sfîrşit, o arestată – deţinut politic, nu doar convocat.
Am zis: mă bucuram, afară tot nu mai aveam ce face, afară se isprăvise pentru mine, eu plecam, ea rămânea; eu muream ea mai trăia, nu boxam la aceeaşi categorie; vreau să spun: nu făceam parte din aceeaşi organizaţie de; în fine, am vrut să spun că pusesem cruce lumii aflate îndărătul meu, nu ştiam cum are să arate cea din faţă, mă uitam numai la bocanci. La pantofi – deşi n-ar fi stricat să fi avut cizmuliţe.
Dar ei nu: n-au vrut să mă coboare de tot, ca să ştim o treabă, m-au scos afară din clădire, am simţit aerul rece; aer de curte interioară, iarna. După unsprezece paşi de-ai mei m-au oprit, mi-au spus că în faţă e o maşină, să ridic piciorul.
Am ridicat. Unul – îl simţeam: era foarte mare, dar avea glas piţigăiat şi accent de pe la noi, de pe la Arad – a zis să ridic şi mai tare şi mai, până dau cu genunchiul în bărbie. Aşa am făcut, ei (erau vreo cinci) râdeau, ziceau să şi-mai, că tot nu mi-o văd şi eu nu înţelegeam ce voiau ei să-mi vadă, când eu nu vedeam nimic din pricina ochelarilor şi nici de vreo maşină nu dădeam.
A venit un fel de şef – era oltean după cum vorbea – m-a luat de ceafă şi m-a dus aşa, până m-am lovit de maşină. Mi-a zis să urc.
Am urcat, era prima oară când mă aflam într-o maşină de-a lor şi nu ştiam cum să stau – m-a lămurit pe loc Olteanul venit după mine, în dreapta; în stânga era unul care mirosea a acetonă – aşadar Olteanul mi-a tras o palmă peste ceafă şi mi-a ordonat:
«Ia-ţi capu-ntre craci, ‘mnezeii mă-tii de curvă duşmănoasă!»
N-am înţeles ce să-mi iau între ce. Au început să mă lovească amândoi în cap, în ceafă, îi simţeam dând alternativ, cum văzusem că lucrează cu ciocanele fierarul şi calfa, limpede că îşi cunoşteau meseria – mă loveau şi-mi obligau capul să se aplece. Apoi fierarul oltean din dreapta şi calfa lui mirosind a acetonă mi-au apucat fiecare câte o coapsă, din interior, şi au început să tragă spre ei, să mă despice, eu nu puteam nici să gem, de loviturile în cap – după aceea m-am gândit care-cum: Acetonă mă lovea după ceafă cu dreapta, cu stânga trăgea de piciorul meu stâng; Olteanul mă lovea în cap cu stânga, trăgând cu dreapta spre el piciorul drept al meu, atunci însă m-am bucurat când măcar de coapse nu m-au mai tras, aveam capul între ele, acum împingeau şi cu coapsele şi cu mâinile, nu mai auzeam nimic, mi se astupaseră urechile, în fapt mi le astupasem eu cu propriile mele coapse, ei continuau să mă lovească peste ceafă: poc! poc! şi eu ziceam, de-acolo, dintre craci: «Curvă duşmănoasă!» şi ei:poc! poc! şi eu: «Curvă duşmănoasă!»

Uite-o pe Toria. S-a oprit la stop, cu ochelari de anchetă, negri pe dinăuntru, acum, în stradă: albi; plani; ghipsoşi.
Şi am mers şi am mers şi am mers. Au oprit. M-au dat jos, m-au dus ce m-au dus, mirosea a zăpadă şi a fum, Olteanul a zis că aici e groapa de gunoi a istoriei, aici mi-e locul – de curvă-duşmănoasă.
– Şi au mers şi au mers şi au oprit întâia oară, au dat-o jos din maşină şi i-au spus că în groapa de gunoi a istoriei e locul ei, de duşman al poporului şi de curvă şi de. Nu se vedea cât e de mare groapa şi ce se mai află în ea.
Nu vedeam dacă oamenii din groapă ardeau ceva sau miroseau ei, arşi. Careva mi-a scos ochelarii, Olteanu mi-a ordonat să cobor: «Marş în pizda mă-tii, ’n groapă!», aşa a zis, eu însă nu ştiam cum se coboară într-o groapă de gunoi a istoriei –, am zis că, dacă mi se arată… Olteanul a râs, i-a făcut semn unuia – era cel care vorbea ca pe la Arad, când îmi zicea să ridic piciorul, că nu mi-o vede – a zis: «Iştenu’ tău de bònghenă, că nu ştii…» – şi m-a împins în groapă cu piciorul.
Uite-o. Şi.
– Ea a căzut, dar nu s-a rostogolit până-n fundul gropii, a rămas în zăpadă la vreun metru de buză şi securiştii au început s-o înjure în toate felurile, că de ce nu execută ordinul.
Că ei n-au timp de pierdut, că mai au şi alţi duşmani de lichidat şi alte curve de studente de aruncat la groapa de gunoi a istoriei şi că dacă nu vreau să mă împuşte pe loc, să-mi dau singură drumul şi mi-am dat şi nu era groapă-groapă, adică una de înmormântat şi ars, dar dacă întâi de ars?, un singur duşman, nici chiar o mie, n-o vedeam toată, dar mi s-a părut a fi o văgăună, o vale, o depresiune, ar fi încăput acolo toţi studenţii din România, ba chiar şi cei din Ungaria, atât de generoasă era, la asta mă gândeam pe când alunecam, încet, aproape dulce, pe un şold, prin zăpadă, nu prea repede, însă nici nu puteam opri, ştiam că poala pardesiului şi rochia îmi rămăseseră în urmă, zăpada şi pământul îngheţat îmi frigeau pielea, dar nu era o arsură rea, ba chiar era răcoritoare, deşi nu în acelaşi loc mă bătuseră cu pulanul, nu în exteriorul coapselor îmi striviseră carnea cu mâinile lor de meşter şi de calfă când mă dezghinaseră ca pe Ioan Vodă cel Duşmănos şi am tot alunecat o zi şi-o noapte şi înc-o zi, dar nu eram neliniştită, îmi spuneam că dacă ei nu trag cu puşca în mine, acum, cât sunt aproape de ei, mai încolo, în jos, la adăpost, n-au să mă mai poată atinge şi-am să scap prin gaura care se tot îngusta, până de cealaltă parte a pământului, unde cu certitudine se evaza uşor, ca să pot eu ieşi fără să mă zgârii, nici jupuì în zimţii buzelor abrupte.
N-am ajuns până acolo, m-am oprit, izbindu-mă în ceva ca un butoi de tablă. Am înţeles că nu mă îndepărtasem cine ştie cât, le auzeam glasurile şi m-am întristat- mâhnit, cum ar fi spus mama lui. Glasurile mi-au ordonat să urc la loc. Să urc înapoi, că nu mai. «Zău lu’ Dumnezău!», se jura Ardeleanul, «Pă oichii miei!» întărea Regăţeanul.

– Şi ea a urcat înapoi. Greu-greu, dar a reuşit. A izbutit să iasă din groapă. Ei au ajutat-o să urce pe buză, trăgând-o de mâini. Şeful, Olteanul, i-a spus că e plină de zăpadă, să se cureţe bine, ca să nu ude scaunele maşinii.
Uite-o pe Justa. Se curăţă de zăpadă, la stop.
Şi după ce m-am curăţat de zăpadă, Şeful zice: «Nu se ia toată, că-i îngheţată, dezbracă-ţi pardisiul, că-n maşină-i cald». Şi eu m-am simţit dintr-o dată încălzită de căldura maşinii în care am să urc în curând, m-am dezbrăcat de pardesiu. «Marş în pizda mă-tii, ’napoi, în groapă!» a zis, dar eu n-am priceput şi n-am priceput nici când Arădeanul meu a ridicat un picior, mi l-a potrivit îndelung aici, în pântece, apoi m-a împins cu spatele-nainte, în groapă, zicînd: «Iştenu’ tău de bònghenă“, deşi mai-ungur va fi fost el, Scutul României ‘Pulare, decât mine.
– I-au strigat să urce la loc, fiindcă de astă dată e ultima, au vrut s-o sperie puţin, gata, au speriat-o, acum să mergem acasă, că ne-aşteaptă nevestele şi copiii… Şi ea s-a căţărat la loc, zdrelindu-şi mâinile…
După ce m-am curăţat de zăpadă pe rochie, pe bluză, Şeful a zis că nu se ia zăpada de pe rochie, că s-a băgat în ţesătură şi a îngheţat cu noroi, în maşină are să se dezgheţe şi are să murdărească totul, aşa că să dau jos rochia şi bluza, în maşină or să-mi ţină ei de cald.
– Au pus-o să se dezbrace, ea s-a supus, a rămas doar în pantofi şi în chiloţi.
Când am fost goală, doar cu chiloţii, m-a cuprins ruşinea, de aceea mi-am acoperit obrazul cu palmele. Şi ei râdeau în jurul meu şi ziceau că ce buric urât am!, şi eu îmi acopeream buricul, şi ce ţâţe urâte!, aşa că mi le acopeream, dar mă descopeream în alte părţi urâte şi de-ruşine, iar când glasul Olteanului mi-a ordonat să iau mâinile de-acolo, că nu se vede bine, n-am mai aşteptat cizma Arădeanului, am pornit singură.
– Nu mai voia şi nici nu mai putea să iasă, aşa că au fost nevoiţi s-o scoată, ei – aveau o funie, erau pregătiţi, cu siguranţă mai scoseseră din groapă, doar cu chiloţii, şi alte curve-duşmănoase de studente ‘travoluţionare, vorba tovarăşului Diaconescu.
Când am fost din nou sus, cel care mă scosese ţinându-mă de-un umăr, tras cu funia încinsă peste mijloc, l-am auzit pe Arădeanul meu: «Şî dac-am spînzura-o, draj’ tovaroş’?» şi un glas chicotit a propus ca întâi să mă facă poştă, însă Olteanul a strigat la ei că Mâna Revoluţiei nu face poşte, că Mâna Revoluţiei nu se dedă la asemenea acte nedemne de un Organ, la astfel de acte se deda Siguranţa burghezo-moşierească, nu Securitatea poporului muncitor.
– I-au dat rochia, bluza, pardesiul. Ea s-a îmbrăcat. Au urcat-o în maşină.
M-au urcat în maşină, de astă dată nu mi-au mai pus ochelari şi nu m-au mai lovit în cap, nici nu m-au tras de picioare, ca să-mi bag capu-ntre craci – curvă-duşmănoasă.

– O vreme s-au purtat politicos cu ea, chiar prevenitor.
Mă întrebau dacă nu mă trage curentul, dacă nu mi-e frig, dacă am destul loc între ei, Olteanul m-a întrebat dacă nu mă supără fumul de ţigară şi eu eram gata să-i cer, lui, o ţigară. Doamne, cum aş mai fi fumat o ţigară.
– Când a observat că nu se îndreaptă spre oraş, că au intrat într-o pădure.
Am întrebat şi mi-a plăcut glasul meu, liniştit: «Unde mergem, tovarăşi?», au trecut vreo cinci secunde bune până când Olteanul-şef a zbierat: «Tovarăş eşti cu bandiţii tăi, care-aţi vrut să ne spânzuraţi de felinare, ca-n Ungaria, nu cu noi!» – şi au început să mă lovească, însă acum dezordonat, nu aştepta să dea celălalt, ca să dea el, ca înainte, s-a răsucit şi chicotitorul aflat în faţă, lângă şofer, ba şoferul încerca să mă lovească şi el, dar cum era silit să privească în faţă, nu mă nimerea totdeauna, apoi Olteanul a tras pardesiul de sub mine, l-a întors, m-a acoperit cu el, imobilizându-mă, nu mai puteam mişca nici sub lovituri şi ei doi, Acetonă şi Olteanul, dădeau aici, unde se spune că se află rinichii, nici n-am simţit când se oprise maşina, m-am trezit pe jos, în zăpadă şi în frunze căzute.
Uite-o pe Justa, la stop, căzută, cu pardesiul şi rochia răsfoiate, pe spate, în cap.
– Abia acum a văzut că erau trei maşini pline cu securişti organele coborâseră şi tropăiau în zăpadă poate de frig, poate de nerăbdare.
Olteanul m-a ridicat, mi-a dat în jos poalele pardesiului, ba m-a scuturat de zăpadă şi mi-a zis în şoaptă:
«Trebuie să te…», eu am înţeles ce am înţeles si am zis: «Aici, de faţă cu toţi?” şi el a ridicat din umeri, că aşa-i regulamentul şi eu am întrebat dacă numai el ori şi ceilalţi, dar numaidecât am zis că, la mine numai primul contează, el s-a prefăcut că nu înţelege, ei au ordin să nu înţeleagă, li s-a băgat în cap că toţi bărbaţii care cad în labele lor sunt bandiţi, toate femeile curve, mi-a ordonat, cu glas tare, să-i dau lui chiloţii şi a întins mâna şi eu nu ştiam ce să fac şi el a zbierat: «Cu ce vrei să te leg la ochi în vederea execuţiei? Dă-ţi-i jos imediat!»
– I-a dat – jos. I i-a dat – Olteanului-şef, cum îi zicea ea. Dar Olteanul i i-a azvârlit în obraz:
Şi a urlat la mine: «Pizda mă-tii de curvă-duşmănoasă, cum îndrăzneşti să-mi pui mie, organ-de-stat, în mână, chiloţii tăi pişaţi?», eu nu-mi dădusem seama, puteau fi uzi de la zăpada dezgheţată, după cum puteau fi chiar aşa cum zicea.
– I-a ordonat să se lege singură la ochi – în vederea execuţiei.
Am încercat, nu ajungeau, nu aveau destulă materie ca să poată fi folosiţi şi ca legătură pentru ochi. I-am spus. Şi el a zis să mi-i ţin cu mâinile. Şi mi i-am ţinut.
– Olteanul-şef a luat-o de braţ si a condus-o mai adânc în pădure – simţea cu picioarele frunzele şi zăpada, neatinse.
Şi m-a dus şi m-a dus până când abia am mai auzit motoarele maşinilor lăsate să funcţioneze.
– Şi a oprit-o. I-a zis că până aici i-a fost – să-şi facă rugăciunea.
Mi-a zis să-mi spun rugăciunea, că am ajuns la terminus. Şi că aşa cum îmi ţin legătura peste ochi, în acelaşi preţ să-mi astup urechile cu mâinile, ca să nu mă sperii prea tare când are să vină împuşcătura.
– A întrebat-o: «Eşti gata?»
Şi eu am dat din cap că da, sunt gata. Înseamnă că auzeam cuvintele – dar nu foarte tare împuşcătura. Împuşcăturile?
– A început să aştepte.
Am aşteptat. Am aşteptat. Am aşteptat. Am.
După o vreme, am crezut că trecusem dincolo, dar nu băgasem de seamă trecerea, într-adevăr, urechile astupate cu mâinile ţinând în faţa ochilor chiloţii nu înregistraseră detunătura. Am încercat să-mi aduc aminte dacă mă duruse glontele, dar nu-i găseam urma. Nici numărul. Nici amintirea. Când am înţeles că murisem, aşa că puteam din nou să văd, să aud, mi-am descăpăcit urechile, am coborât chiloţii de la ochi.
– O lăsaseră într-o pădure, departe de Bucureşti. A mers la întâmplare, a nimerit într-o poiană, acolo s-a putut uita la cer şi unde a văzut că e luminat, într-acolo a pornit – după multe ceasuri a ajuns la marginea oraşului, de-acolo a luat un tramvai…
(…)

 

oglindanet
oglindanet

Latest posts by oglindanet (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *