Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

L-a copiat evanghelistul Luca pe Homer? sau Despre lipsa de discernământ hermeneutic

L-a copiat evanghelistul Luca pe Homer? sau Despre lipsa de discernământ hermeneutic

În mod cert, lucrarea lui Dennis R. MacDonald, Does the New Testament Imitate Homer? – Four Cases from the Acts of the Apostles (Îl imită Noul Testament pe Homer? – Patru cazuri din Faptele Apostolilor), Yale University Press, 2003, reprezintă o provocare pentru cititori, specialişti în textele Noului Testament sau pur şi simplu pasionaţi de textul Scripturii. Autorul ne oferă rodul unei cercetări detaliate, documentate şi argumentate care nu fără motive, după cum vom vedea, pune la încercare abordările standard ale textelor neo-testamentare, precum şi credinţa cititorului tradiţional în caracterul istoric demn de încredere al relatării evanghelistului Luca.
Cartea de faţă nu este prima lucrare în care teologul american încearcă să demonstreze influenţa majoră şi decisivă a textelor homerice asupra Noului Testament, el impunându-se în această direcţie prin alte studii de acelaşi gen, dintre care amintim The Homeric Epics and the Gospel of Mark, Yale University Press, 2000 sau Christianizing Homer: The Odyssey , Plato, and the Acts of Andrew, Oxford University Press, 1994. Receptarea teoriilor lui MacDonald a fost şi rămâne departe de a fi pozitivă în critica Noului Testament, majoritatea cercetătorilor privindu-le cu suspiciune şi reţinere. Nu fără un uriaş orgoliu personal, autorul afirma într-un interviu: „Majoritatea cercetătorilor din domeniu par decişi să evite teza mea, deoarece dacă am dreptate, aproape tot ce s-a scris despre naraţiunile creştine timpurii este greşit (…). O utilizare neaşteptată a cercetării mele a venit din partea ateilor, care o folosesc pentru a arăta că evangheliile nu sunt istorice. Cred că majoritatea dintre noi ştiam acest lucru de mult timp” (interviul poate fi accesat la http://atheism.about.com/library/books/chats/bl_MacDonaldChat.htm). Înainte de a face propriile observaţii, să urmărim ideile principale ale cărţii propuse.
După ce a încercat să demonstreze în The Homeric Epics and the Gospel of Mark că Marcu nu a făcut altceva în evanghelia sa decât să concureze motivele şi personajele din Iliada şi Odiseea, fără vreo intenţie de acurateţe istorică, autorul continuă pe această direcţie argumentând că opera lui Homer, mai precis Iliada, se află în substratul relatării lui Luca. Pornind de la ideea influenţei majore pe care poemele homerice au avut-o asupra compunerii prozei în Antichitate, teologul afirmă că Luca, „asemenea majorităţii contemporanilor săi literari, se afla în controlul propriei compoziţii, incluzând crearea de istorisiri ca alternative la naraţiunile religioase dominante ale culturii sale. Evanghelismul antic era, într-o mare măsură o mytomachia, o confruntare între ficţiuni concurente. (…) Principale virtuţi ale compoziţiilor sale rezidă nu în continuitatea sa liniară faţă de evenimente istorice sau tradiţii, ci în transformarea strategică a naraţiunilor antice” (p. 151). Prin urmare, „Luca a creat fiecare dintre aceste istorisiri (cele patru cazuri – n.n.) ca ficţiuni pentru a imita sau emula istorisiri celebre din Iliada şi fără beneficiul unor tradiţii preexistente. (…) El nu doar a scris istorisiri; el a inventat istorisiri cu scopul promovării înţelegerii sale a veştii bune a lui Isus Cristos” (p. 147). Cea mai potrivită soluţie este, deci, să „citim aceste texte nu pe fundalul istoriei sau tradiţiei creştine antecedente, ci al literaturii şi mitologiei clasice greceşti” (p. 15).
În acest scop, MacDonald discută patru „cazuri”, fiecare cu „potenţiale paralele în Iliada lui Homer” (p. 147): (1) Vedeniile lui Corenliu şi Petru (Fapte 10, 11) şi Iliada 2, visul înşelător trimis de Zeus lui Agamemnon şi vedenia cu şarpele şi păsările; (2) Cuvântarea de rămas bun a lui Pavel din Milet (Fapte 20) şi Iliada 6, cuvintele de rămas bun ale lui Hector către soţia sa Andromaca; (3) Alegerea lui Matias pentru înlocuirea apostatului Iuda (Fapte 1) şi Iliada 7, tragerea la sorţi a lui Aiax pentru a lupta împotriva lui Hector; (4) Evadarea lui Petru din închisoarea lui Irod (Fapte 12) şi Iliada 24, salvarea lui Priam din tabăra grecească de către Hermes.
Autorul desemnează şase criterii fundamentale pentru detectarea dependenţei şi imitaţiei literare: accesibilitatea, care are de-a face cu răspândirea extinsă a Iliadei, ca şi cea mai faimoasă carte din Antichitate; analogia urmăreşte dacă alţi autori antici au imitat acelaşi model; densitatea, priveşte numărul sau volumul similarităţilor dintre cele două lucrări; ordinea, respectiv succesiunea episoadelor în desfăşurarea relatării; trăsături distinctive, care detectează prezenţa în model şi imitaţie a unor cuvinte, expresii, nume sau motive neobişnuite care aşează în mod decisiv cele două texte împreună; interpretabilitatea, ce ia în considerare modul în care autorul a folosit modelul pentru a-şi expune propriile idei.
În viziunea autorului, prin utilizarea acestor instrumente hermeneutice, se poate demonstra că Luca a urmărit să prezinte superioritatea creştinismului faţă de mitologiile păgâne concurente. Astfel, „virtuţile lui Corneliu le întrec pe cele ale lui Agamemnon; vedenia lui Corneliu a fost adevărată, spre deosebire de visul lui Agamemnon; iar rezultatul celor două vedenii a fost îndepărtarea ostilităţii între Est şi Vest, nu un război fatal” (p. 64). La fel, imitând cuvântarea lui Hector către soţia sa prin discursul lui Pavel de la Milet, Luca a căutat să prezinte „o nouă interpretare a eroismului” (p. 102). Superioritatea alternativei creştine se vede şi în alegerea lui Matias, act care nu are la bază nicio intenţie sângeroasă, ci dorinţa de a sluji altora mărturisind despre Isus, iar calificările necesare nu pretindeau puterea şi curajul, ci condiţia ca alesul să fi dovedit credincioşie în umblarea cu Isus alături de ceilalţi unsprezece discipoli. În final, istorisirea despre Priam din Iliada „se sfârşeşte cu înmormântarea tragică a trupului lui Hector. Relatarea din Fapte se sfârşeşte cu bucuria din casa Mariei ca urmare a faptului că rugăciunile pentru eliberarea lui Petru au fost ascultate” (p. 145).
Lucrarea teologului american trebuie recunoscută ca un studiu temeinic, care ne oferă o perspectivă nouă asupra lui Luca şi îl încadrează într-un context literar-cultural mai larg, mai variat şi mai nuanţat decât cel considerat deja stabilit de către critica formei şi a surselor. Cercetarea autorului poate deschide noi piste de studiu şi de discuţii. Cu toate acestea, cartea dovedeşte unele puncte nevralgice care şubrezesc argumentaţia şi îndeamnă la precauţie în receptarea ideilor sale. Prima observaţie pe care o facem ţine de tonul general al studiului. Deşi teologul ia atitudine împotriva poziţiei criticilor formei şi a surselor cu privire la textele discutate, el desfăşoară în faţa noastră o variantă proprie de critică a formei. Însă atunci când vine vorba de acest domeniu al criticii textului neo-testamentar se impune o dreaptă cumpănire a rezultatelor cercetării, precum şi o opinie mai modestă despre certitudinea absolută a acestora. Puţine lucruri sunt absolut sigure acolo unde se operează cu supoziţii, ipoteze, deducţii, inferenţe, comparaţii şi aşa mai departe. Din această cauză, siguranţa absolută şi fără rezerve a autorului, exprimată nu o dată, că Luca l-a imitat pe Homer ridică semne de întrebare şi este chiar iritantă până la un punct. De exemplu, teologul afirmă cu privire la primul caz dezbătut: „Luca nu a avut nevoie de istorie, legendă sau sursă pentru a crea Fapte 10:1-11:18. Tot ce avea nevoie a fost Iliada 2:1-335” (p. 22). Atât timp cât nu se poate dovedi ca fapt cert, aproape în sens ştiinţific tare, că Luca a cunoscut poemele homerice, tonul trebuie domolit. Faptul că un text era foarte cunoscut sau folosit în Antichitate, chiar dacă se preta la a fi adoptat ca model literar, nu înseamnă automat şi utilizarea sa în această direcţie. Astfel, primul criteriu stabilit de autor, cel al accesibilităţii, nu demonstrează nimic, enunţând doar o stare de fapt: poemele homerice erau foarte răspândite şi influente în mediul cultural al Antichităţii.
Mai mult, presupoziţia de la care porneşte teologul pare să-i dicteze rezultatul final. Să fim bine înţeleşi, aceasta nu e o problemă în sine, cercetarea fără puncte de plecare, „pur obiectivă” fiind un mit. Cu toţii suntem ghidaţi de anumite premise care ne coordonează argumentarea. Însă autorul pare decis de la început că Luca l-a imitat pe Homer şi doreşte să demonstreze cu orice preţ acest lucru. Nu asemănările îl conduc pe autor la această concluzie, ci faptul că pleacă de la această premisă îl face să găsească atâtea similarităţi. Tocmai din această cauză, foarte multe paralele trasate de autor sau natura motivelor comune presupuse au un caracter vag, general sau nedefinitoriu. Amintim, aici, de exemplu faptul că atât vedenia lui Petru, cât şi visul lui Agamemnon au loc la malul mării (!) sau că, asemenea lui Homer care a narat visul lui Agamemnon de trei ori, Luca relatează viziunea lui Corneliu de trei ori (de ce autorul nu se opreşte asupra faptului că vedenia lui Petru este relatată de două ori, de exemplu?). La fel, autorul divide textul din Fapte în cinci scene pe baza referinţelor geografice, pentru a se armoniza cu cele cinci scene din textul homeric. Însă de ce am structura textul neapărat pornind de la referinţele geografice? De fapt, textul lucan se pretează la fel de bine împărţirii în mai multe episoade în funcţie de modul în care decurg naraţiunea şi cuvântările istorisirii.
Cu consecinţe mai serioase este faptul că nici criteriul lingvistic, care ar putea avea un rol determinant în teza autorului, nu trece peste obstacolul amintit mai sus. Singurele cazuri notabile în această privinţă sunt cele din episodul alegerii lui Matias şi al evadării lui Petru, unde textul lucan şi Iliada împărtăşesc câteva cuvinte comune, neregăsite în alte locuri în Noul Testament. Însă ar trebui să presupunem de aici, de exemplu, că Luca a cunoscut dialectul homeric?
În opinia noastră, cel mai sensibil punct în argumentaţia teologului rămâne criteriul interpretabilităţii, unde autorul nu oferă motive puternice care să se armonizeze cu scopul general al lui Luca în compunerea celor două cărţi ale sale. În cele din urmă, nu a intenţionat Luca nimic mai mult decât să demonstreze superioritatea mitologiei creştine faţă de cea homerică? (Pentru că în final, negând caracterul istoric al textelor neo-testamentare, nu rămânem decât cu o mitologie alternativă). Acest fapt nu doar restrânge drastic cercul receptării originale a textului evanghelistului, dar nu face dreptate nici afirmaţiilor concrete ale textului.
Este interesant faptul că autorul pare să ştie sigur intenţiile autorului, dar nu ţine cont de ceea ce declară răspicat Luca la începutul evangheliei sale şi al Faptelor: respectiv că relatarea sa se doreşte a fi o istorie amănunţită şi corectă a evenimentelor ce-l privesc pe Cristos şi urmaşii Săi. Pentru primii creştini, caracterul istoric al proclamării lor a fost decisiv. A fost prin urmare mai important pentru Luca un model literar decât un fapt istoric? În cele din urmă nu avem motive pentru a respinge posibilitatea ca într-adevăr Corneliu să fi existat, la fel ca alegerea lui Matias sau evadarea lui Petru. Oricum, rămân extrem de dificil de reconstruit intenţia şi gândul autorului în afară de ceea ce declară textul, aşa că din nou se impun precauţia şi atenţia. Tot în această privinţă autorul pare să echivaleze imitaţia literară, mimesis-ul, cu ficţiunea, însă nu orice imitaţie înseamnă ficţiune. Nimeni nu se îndoieşte că autorii Noului Testament au folosit modele literare antice (fie poetice, retorice, istorice) în compunerea textelor, dar aceasta nu anulează în mod necesar factualitatea relatărilor.
Un alt aspect demn de amintit este că, deşi afirmă uneori contrariul, teologul subestimează moştenirea iudaică a creştinismului. Chiar dacă Luca scrie într-o formă familiară unui auditoriu greco-roman, evenimentele relatate sunt alimentate de teme vetero-testamentare. Spre exemplu, de ce trebuie să presupunem o apartenenţă homerică a episodului tragerii la sorţi a lui Matias, când aceasta era o practică obişnuită şi pentru evrei, regăsită nu o dată în Vechiul Testament?
Sunt multe alte aspecte care reţin atenţia în această carte, dar dincolo de teza concretă, lucrarea serveşte şi ca exemplu a ceea ce se întâmplă atunci când renunţăm la credinţa în istoricitatea creştinismului (sigur, limitele credinţei în factualitatea istorică a textelor Noului Testament sunt variabile): totul devine posibil. De ce să ne mirăm atunci că – aşa cum argumentează autorul în The Homeric Epics and the Gospel of Mark – „Isus este un tâmplar înţelept ca Odiseu care suferă multe şi călătoreşte pe mare cu oameni care sunt nebuni, laşi şi chiar trădători; asemenea lui Odiseu, Isus vine în „casa” Sa, templul din Ierusalim, care a căzut în mâinile rivalilor Săi, autorităţile iudaice (…)” (p. 172 din Does the New Testament Imitate Homer?). Este surprinzător că, pentru MacDonald, decapitarea lui Ioan Botezătorul se aseamănă cu uciderea lui Agamemnon, Isus umblă pe ape asemenea lui Hermes şi Atena, iar schimbarea la faţă a lui Isus înaintea lui Petru, Iacov şi Ioan este o prelucare a transfigurării lui Odiseu în faţa fiului său Telemah? Iar exemplele sunt ar putea continua pe multe pagini.
Considerăm că întrebarea pe care şi-o pune autorul, respectiv de ce nu au observat criticii din ultimele două sute de ani această influenţă extinsă a lui Homer asupra Noului Testament, îşi oferă singură răspunsul: pentru că ea nu există sau, pentru a fi corecţi şi a nu ne deplasa într-o altă extremă nedorită, nu în această măsură. Există un „organ” interpretativ, un anume bun-simţ hermeneutic care trebuie să ghideze interpretul onest şi nemânat de niciun fel de „agendă” şi care îl face să detecteze limitele interpretative la care ar trebui să se oprească sau dincolo de care totul rămâne la stadiul conjectural. În opinia noastră, autorul a depăşit fără nicio rezervă aceste limite.

 

P.S. Pentru o înțelegere a Faptelor apostolilor în contextul lor original recomandăm, dintre numeroasele contribuţii recente, erudita și echilibrata lucrare în șase volume The Book of Acts in Its First Century Setting (William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan / The Paternoster Press). Primul volum se ocupă chiar de contextul literar al cărții: The Book of Acts in Its Ancient Literary Setting. Celelalte volume tratează după cum urmează: vol. 2, The Book of Acts in Graeco-Roman Setting; vol. 3, The Book of Acts and Paul in Roman Custody; vol. 4, The Book of Acts in Its Palestinian Setting; vol. 5, The Book of Acts in Its Diaspora Setting; vol. 6, The Book of Acts in Its Theological Setting.

 

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *