Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

La 60 şi după 20 de ani, poezia lui Liviu Ioan Stoiciu

La 60 şi după 20 de ani, poezia lui Liviu Ioan Stoiciu

 

Experimentul cu prezenţa mea, din anul 1950
până azi, pe pământul României, a eşuat, nu înţeleg rostul
continuării lui. Am ajuns demult într-un unghi mort, în care nu mai găsesc
răspuns nici la întrebări simple. Degeaba încerc să-mi
distrag atenţia din decembrie 1989, să plec de acasă sau să mă ascund
în mine însumi: peste
tot, secundă de secundă, mă urmăreşte subconştientul, el
are legătură directă cu sursa de energie universală.

Aceste versuri scrise după 20 de ani de la căderea oficială a comunismului şi, iată, încoronând împlinirea a 60 de ani ai autorului, reprezintă nu doar un moment de meditare asupra propriei existenţe în raport cu contextul politic, ci şi o amară constatare: aceea de iremediabil în contrast cu istoria însăşi. Bilanţul e tragic. Intuim abandonul speranţei sau strigătul final într-un război lung şi epuizant, lipsiit de orice şansă de izbândă.

Fără a avea nobleţea confruntării războinice efortul nu este altceva decât o zbatere inutilă, sterilă, de fapt un experiment asupra eului liric-cobai, care şi-a împrumutat propria existenţă, s-a donat de bunăvoie unei cauze, în fond, ratată din start. Poemul După douăzeci de ani, din care au fost extrapolate versurile de mai sus, continuă pe un ton premonitor: „Am lăsat uşile să se trântească în spatele meu”, şi se încheie brusc, simbolic, în vintrele tragismului: „Nimănui nu-i pasă”.


După dificila întoarcere spre sine însuşi, într-un fel de moarte aparentă exteriorului cinic, nedemn de prezenţa sa, contorsionismul se revelează la rândul lui nesatisfăcător, până la a declanşa o sistematică autosabotare, iar frustrarea devine o sursă de autoflagelare şi de implozie, împinse către piederea memoriei şi neantizarea eului: „Mi-ar placea să mut / lumea din loc, sau măcar să-mi fiu / mie însumi sprijin. Nu reuşesc decât să mă subminez / singur, să mă duc la fund, nu să mă / înalţ: încetul cu încetul, sunt convins, îmi voi pierde / urma. Pe zi ce trece nu mă mai ţin minte, / prefer întunericul, dedesubturile lui. (La o nouă despărţire). Neîmplinirea şi amărăciunea se întind pandemic şi circumscriu în cercuri concentrice geografii şi, în acelaşi timp, geometrii obsesive ale trăirilor celor mai profunde: „Izolarea // mea ba a crescut până pe Dealul Mitropoliei, ba s-a / contractat. S-a lăbărţat urât, / mâine-poimâine va cuprinde întregul / Bucureşti, apoi întrega ţară – până i se va micşora / iar dimensiunea şi va putea să încapă într-o / groapă, într-un cimitir, într-o margine.” (E un chin). Depresia se cronicizează, acceptarea propriei inutilităţi se transformă, fără prea multe sinuozităţi, în sclipirile sinucigaşe ale singurei alternative posibile acestei suferinţe: moartea. „eu / nu-i mai pot mângâia pe cei întristaţi. Odată ce nu mă / pot mângâia nici pe mine… Îmi // e greu să continui aşa, ce rost are? E un chin inutil. / Parcă nici mie nu-mi mai folosesc la / nimic. Şi cu toate astea, mă zbat să rămân la suprafaţă” (E un chin). O pasageră alternativă la această geografie a chinurilor sunt manifestările spontane, dar şi fragile şi pure ale naturii: „îmi taie calea două veveriţe, pe rând, se opresc, mă / privesc lung, nu am nimic la mine / să le dau de mâncare, trec atât de rar prin parcul / Herăstrău, n-am cum să-mi / amintesc de ele, să iau la mine nuci, mă simt un / privilegiat că m-au băgat în / seamă acum, îmi reiau buna dispoziţie pentru o clipă, mă eliberează, eu sunt mereu / înnegurat, ghemuit. strâns pe dinăuntru” (Mesaje subtile). Dezamăgirea, apoi blazarea şi amărăciunea duc spre o alienare palpabilă şi de necontrolat: „Nu // mai am nici un interes faţă de mine însumi, m-am plictisit, nu mă mai pot / surprinde prin nimic, e la mijloc o uzură / naturală, căreia ar trebui să se pună capăt. Mă uit / deja la mine ca la un altul: ce mai vreau / totuşi?”  (Mesaje subtile). Impulsurile regresive domină orice efort de recompunere a identităţii, până la irecognoscibil: „Constatat în fiecare zi că râmân cu mult în / urma mea, mai exact  în urma /  a ceea ce e nedefinit în mine, un suflet străin, / feminin, probabil, care / e plin de iubire – deprins cum o fi, / în timp, cu duioase / rânduieli primordiale, inexplicabile mie. Mai nou / aud un mârâit de tigru în urechea stângă” (Mesaje subtile) .

Poetul-saltimbanc delirant, la marginea lumii – lan de rapiţă, dispreţuit şi lăsat să strige în deşert, dar oprit cu fermitate atunci când atinge coardele sensibile ale unei puteri nedefinite, deşi acut simţite ca menghina unei gheare, prin prezenţa agenţilor în uniformă: „Deschideţi! Deschideţi, circarilor, tu-vă / mama voastră de bandiţi // împuţiţi – dacă nu, tragem! «Nu aveţi decât»” (În lanul de rapiţă). Răspunsul poetului este simptomatic pentru o lume în care acesta nu mai are nimic de pierdut, din moment ce i-au fost asasinate cuvintele. Portretul artistului în concepţia oricărui sistem neliber este inacceptabilă: „un urs legat cu / un laţ de laba stângă, / care dansa / cazacioc – în lanul de rapiţă” (În lanul de rapiţă). Rezultatul unei astfel de regresii: artistul devine lamentabil şi unic comemorator al unei literaturi defuncte, de care îl leagă sentimente incerte şi îngălbenite de vreme. Întru aceasta continuă însă să se împărtăşească aproape inexplicabil şi iraţional, dintr-un fel de inerţie: „O legătură de amor îngălbenită, boţită, cu un scris pe ea / greu de descifrat, / dulce // şi amar la recitit: «că este / o altă ţară a noastră pe lumea cealaltă, care cere de pomană». // O legătură de amor vie, speriată de mine de câte ori mă / arăt la gura / Muzeului Literaturii Române – în mâini cu anafură / şi vin sfinţit” (O legătură de amor, îngălbenită, boţită)

O preţioasă colecţie de poezii ale lui Liviu Ioan Stoiciu se regăseşte în antologia Băutorii de absint, Paralela 45, 2006, alături de alte patru renumite semnături optzeciste: Traian T. Coşovei, Nichita Danilov, Ion Mureşan şi Ioan Es. Pop. Dintre toţi, Liviu Ioan Stoiciu se identifică cu Cel Bătrân. Ceilalţi îşi împart frăţeşte şi după afinităţi celelalte „piei”: a Celui Mare, a Celui Bun, a Celui Frumos şi a Celui Tânăr. Este o antologie pe care Stoiciu ar fi numit-o „5 în 1”: „cinci autori într-un volum mic de versuri” sau „5 în 40”: „5 poeţi din 40 de poeme fiecare”. Ceea ce se poate surprinde în cele 40 de poeme ale sale  pe care autorul mărturiseşte că nu a fost în stare să le aleagă, poate tocmai din acea nelinişte care îl însoţeşte şi în creaţie, ci le-a delegat doamnei Doina Popa, care a ales „cu seninătatea ei” – este tocmai momentul de despindere şi ruptură printr-o accelerată desacralizare între firea poetului şi natura lucrurilor, dezamăgirea, alunecarea într-o Vale a plângerii, vana căutare de soluţii, mai mut sau mai puţin convinsă şi conştientă, şi mai apoi eutanasia:

Unde să fug? E ceva difuz, nu-mi
mai încap în piele, nu mă mai înţeleg. Nimeni
nu mai are nevoie de mine? Îmi scuip cărnurile. Nici
eu nu mai am nevoie de mine! Are cineva nevoie de ochii
mei? De urechile mele? De nas? De ţeastă?
Nu are nimeni nevoie: sau
poate de mâini? De inimă? Numai de suflet să
nu vă atingeţi: sufletul nu este al meu… Unde să fug
să scap de mine? Pe
cine să pun să încalece pe catârca mea, în
zarvă de alăute?

Calc mereu pe urmele mele, urmele
mele îngheţate, ale tristeţii: sunt zeci de kilometri
cunoscuţi pe de rost înaintea
mea, când am mai trecut eu oare pe aici? Pe
aici pe unde căldura şi ţinuturile
siderale
dăinuie, aceleaşi: şi pe unde păsările
ciripesc, nu? Nu, n-am mai trecut eu niciodată pe aici, poate
a trecut tata, la vârsta mea, sau tatăl lui
tata sau tata-lui-tata-lui-tata… După o noapte de dragoste
străveche! Oh, idol
subpământean al tămăduirii, n-ai nici o soluţie pentru
mine? Cu ajutorul buruienilor morţii măcar:
dă-mi inimă de copac şi trup mineral, dă-mi suflet de fiară
sălbatică, numai
să nu mai cunosc restriştea
omenească…

Eutanasie din volumul Băutorii de absint.

Padova, 17.02.2010

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *