Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Lanţul Tradiţiei creştine

Lanţul Tradiţiei creştine

Toată existenţa omului stă sub semnul tradiţiei, adică al transmiterii şi recepţiei din aproape în aproape a realităţilor umane.

Aşa avem tradiţie biologică umană, de la protopărinţii Adam şi Eva până la ultimul născut, prin care se transmite patrimoniul genetic uman codificat în gene (genomul uman).

Avem tradiţii culturale umane, prin care din generaţie în generaţie se transmit creaţiile genului uman codificate în pictură şi sculptură, în muzică şi literatură, în obiceiuri (legi comportamentale, folclor) şi în descoperirile ştiinţei şi tehnicii.

Avem tradiţii religioase umane păgâne universale (valabile pentru orice neam, seminţie, limbă şi popor), prin care se transmite modul în care oameni au „citit” cartea creaţiei şi l-au descoperit pe Creator temându-se de el şi „dându-i cult” (Apoc 14,6-7). Avem tradiţia religioasă revelată iudaică, codificată în modul de viaţă al poporului evreu orientat de sfintele Scripturi inspirate ale Vechiului Testament (VT), prin care se transmite modul în care Dumnezeu s-a revelat oamenilor vorbind în multe rânduri şi în multe feluri prin profeţi (Evr 1,1). Şi, în sfârşit, avem tradiţia creştină, codificată în viaţa Bisericii lui Dumnezeu ghidată de sfintele Scripturi (VT şi NT), prin care se transmit toate realităţile dumnezeieşti concentrare în Isus Cristos şi Duhul Sfânt. Spre deosebire de tradiţiile umane şi prin urmare umanizante, Tradiţia iudeo-creştină vine de la Dumnezeu şi, prin urmare, este dumnezeiască şi îndumnezeitoare pentru că tot ce-i dumnezeiesc este şi îndumnezeitor.

În disputa cu fariseii şi cărturarii, Isus Cristos, acuzat că se abate de la tradiţia (parádosis) bătrânilor, distinge între tradiţia umană (tradiţia bătrânilor, poruncile oamenilor) şi tradiţia dumnezeiască (cuvântul, porunca sau legea lui Dumnezeu) şi impută evreilor substituirea (desfiinţarea) tradiţiei dumnezeieşti prin cea umană (Mt 15,1-9).

 

1. Lanţul istoric al Tradiţiei creştine

Patrimoniul genetic divin, codificat în universul simbolic al revelaţiei iudeo-creştine, se transmite în lungul istoriei printr-un „lanţ istoric” de transmisie-recepţie al realităţilor Tatălui la Fiul în Duhul Sfânt şi de la Fiul în Duhul Sfânt la apostoli şi la succesorii lor episcopii bisericii creştine, formând Tradiţia dumnezeiască şi îndumnezeitoare. Datorită faptului că transmisia-recepţia se realizează de la Cristos prin apostoli şi biserică, Tradiţia dumnezeiască devine apostolică şi apoi bisericească. Despre Tradiţie vezi: T. Federici, Note su Tradizione e teologia, în Euntes Docete 47/1 (1994) 75-84).

Sabin FăgăraşCuvântul tradiţie sau predanie, parádosis (gr.), traditio (lat.), care înseamnă „transmitere, consemnare din aproape în aproape, ştafetă”, numai împreună cu termenul recepţie, parálêpsis (gr.), receptio (lat.), care înseamnă „acceptare, asumare, primire pentru sine”, indică dumnezeiescul lanţ al Tradiţiei-recepţiei, care începe de la Dumnezeu Tatăl şi prin Cristos, apostoli şi biserică şi se sfârşeşte la Tatăl. Verbele corespunzătoare termenului parádosis sunt didônai, „a da” şi paradidônai = a preda; iar cele corespunzătoare lui parálêpsis sunt lambanein şi paralambanein = a primi.

Să descriem „zalele” lanţul istoric al Tradiţiei-recepţiei dumnezeieşti: de la Tatăl la Fiul în Duhul Sfânt; de la Fiul în Duhul Sfânt la apostoli; de la apostoli în Duhul Sfânt la episcopii bisericilor locale; de la episcopi în Duhul Sfânt la episcopi; şi, la sfârşit, de la Fiul în Duhul Sfânt la Tatăl. Succesiunea episcopală este firul roşu al Tradiţiei bisericeşti pentru că episcopii sunt cei care asigură succesiunea (diadochê) apostolică, prin punerea mâinilor (2 Tim 1,6; 1 Tim 5,22); păstrează şi transmit depozitul, încredinţarea sau comoara (parathêkê: 2 Tim 1,13-14; 1 Tim 6,20); îi învaţă pe oameni Cuvântul adevărului, învăţătura (didaskalía) bună (1 Tim 4,6), potrivită cu evlavia (1 Tim 6,3), sănătoasă (Tit 1,9; 2,1).

a) De la Tatăl la Fiul în Duhul Sfânt

La începutul şi la sfârşitul lanţului Tradiţiei dumnezeieşti stă întotdeauna numai Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. Imutabilul Tată al luminilor, izvorul oricărui dar bun şi desăvârşit (Iac 1,17), ca unicul şi absolutul „Transmiţător”, vorbeşte, arată, dă, trasmite Fiului în Duhul Sfânt, toată viaţa dumnezeiască, toate realităţile dumnezeieşti.

Tatăl iubeşte pe Fiul şi i-a dat (didômi) totul în mâinile sale (In 3,35; 13,3; cf. Mt 11,27; Lc 10,22). I-a dat (didômi) Duhul fără măsură (In 3,34) să aibă Viaţă în sine însuşi (In 5,26), orice judecată (In 5,22), putere asupra tuturor făpturilor (In 17,2), lucrările de înfăptuit (In 5,36; 17,4), cuvintele de propovăduit (In 17,8; 12,49), slava (In 17,22), potirul de băut (In 18,11), oile sale (In 10,27.29), oamenii din lume (In 17,6), ucenicii (In 17,9.11-12.24), „numele” mai presus de orice nume (Flp 2,9), numele său: Domnul Kyrios-JHWH.

b) De la Fiul la apostoli în Duhul Sfânt

Fiul, din receptor devine transmiţător, dând apostolilor toate realităţile primite de la Tatăl.  Acceptă pâinea „din partea Tatălui”, mulţumeşte, o frânge şi o dă apostolilor săi „fiecăruia cât putea primi” (cf. Origen , In Mt. Ser. 86),  zicând: „acceptaţi/primiţi (lambanô) şi mâncaţi, acesta este trupul meu care se dă (didômi) pentru voi” (Lc 22,19). Mai dăruieşte apostolilor tot ce a auzit de la Tatăl le face cunoscut apostolilor (In 15,15), ce a văzut şi auzit de la Tatăl (In 3,32; 8,26.38), cuvintele pe care i le-a dat (didômi) Tatăl, le-a dat (didômi) apostolilor (In 17,8.14),  slava primită de la Tatăl (In 17,22), Duhul Sfânt, făgăduinţa primită de la Tatăl (Fp 2,33 cf. Lc 24,49a).

c) De la apostoli la episcopii bisericilor locale

Apostolii, din receptori autorizaţi ai Tradiţiei dumnezeieşti devin purtători şi transmiţători a ceea ce au primit ucenicilor lor. Tradiţia dumnezeiască devine astfel Tradiţie apostolică.

Dăm câteva exemple: „eu de fapt am primit (paralambanô) de la Domnul, ceea ce v-am predat/transmis (paradidômi)” despre celebrarea sfintelor Taine, Cina Domnului predat morţii dar înviat (1 Cor 11,23); „eu v-am dat (paradidômi) vouă înainte de toate ceea ce am primit (paralambanô)” cu privire la Învierea Răstignitului îngropat (1 Cor 15,3); ucenicii au primit (paralambanô) de la apostoli Cuvântul lui Dumnezeu (1 Tes 2,13); ucenicii au primit normele de comportare plăcută lui Dumnezeu, date de apostoli din partea Domnului Isus (1 Tes 4,1-2); tot ceea ce avem am primit (lambanô), aşa că nu avem motiv de laudă (1 Cor 4,7); ucenicii să se depărteze de fratele care nu trăieşte după tradiţia (parádosis) primită de la apostoli (2 Tes 3,6); corintenii sunt lăudaţi că ţin tradiţiile (parádosis) aşa cum au fost trasmise (paradidômi) (1 Cor 11,2); ceea ce au învăţat şi primit (paralambanô) şi auzit şi văzut la Pavel aceia trebuie să facă ucenicii (Flp 4,9).

d) De la episcopi la episcopi

Ucenicii apostolilor, episcopii bisericilor locale devin receptori şi transmiţători ai tradiţiei apostolice. Timotei ceea ce a auzit de la apostolul Pavel, în prezenţa multor martori, trebuie să încredinţeze unor oameni credincioşi care să fie în stare să înveţe pe alţii (2 Tim 2,2). Cei 318 părinţi teofori de la Nicea, urmând învăţătura apostolilor, au devenit păstrători credincioşi ai Tradiţiei apostolice şi în mod ortodox au dogmatizat că „Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt sunt o unică fiinţă şi natură, curat au predat (paradidômi) Bisericii taina teologiei” (Slavă, Laude, Utrenia Duminicii Părinţilor de la Niceia, în Penticostar, p. 287).

Ioan Casian, precizează că mânăstirile, viaţa călugărească, regula, nevoinţele şi caritatea sunt trăite după tradiţiile (traditiones et institutiones) primite de la părinţi (Jean Cassien, Institutions cénobitiques 2,3; 5,23; 12,16, în Sources Chretiennes 109). „În sfânta şi marea joi, dumnezeieşti părinţi, buni orânduitori a toate, de la unul la altul transmiţători, de la dumnezeieşti apostoli şi din sfintele evanghelii, ne-au predat (paradidômi) să celebrăm patru taine: sfânta spălare a picioarelor; cina cea de taină, adică predarea (parádosis) cutremurătoarelor taine; rugăciunea cea mai presus de fire şi trădarea Domnului” (Sinaxar, Utrenie, Joia Mare, în Triodul, p. 509).

e) La sfârşit de la Fiul la Tatăl

Cristos, cu Duhul Sfânt, va înfăptui predania finală, ultimul inel din lanţul istoric al Tradiţiei dumnezeieşti. Cristos care împreună cu Duhul Sfânt şi cu realităţile umane recuperate sunt Împărăţia lui Dumnezeu (Mt 12,28; Lc 11,20), va încredinţa, va preda (paradidômi) Împărăţia Tatălui (1 Cor 15,24) care o va accepta, pentru ca Dumnezeu să fie de tot în toţi (1 Cor 15,28), adică îndumnezeirea să fie total înfăptuită în toţi.

 

2. Conţinutul Tradiţiei creştine

Subiectul activ al Tradiţiei dumnezeieşti este la început Tatăl şi Fiul în Duhul Sfânt şi apoi Biserica lui Dumnezeu cu Duhul Sfânt.

Duhul Sfânt, ca obiect dumnezeiesc primar, principal şi plinătate a Tradiţiei dumnezeieşti, poartă cu sine şi dă viaţă întregului univers simbolic al revelaţiei iudeo-creştine. Aşa că toate obiectele Tradiţiei apostolice sunt forme mediatorii, simbolice, sacramentale care întovărăşesc, uşurează, conţin, revelează, trasmit şi comunică conţinutul primar al Tradiţiei dumnezeieşti, plinătatea dumnezeirii (Col 2,9), adică pe Duhul Sfânt şi cu el pe Isus Cristos Înviatul.

Apostolii nu sunt simpli propovăduitori ai cuvântului lui Dumnezeu, ca profeţii. Ei anunţă pe Cristos răstignit şi înviat (1 Cor 1,23). Vezi cele cinci predici apostolice din Faptele apostolilor: 2,14-39 în Cenaclu; 3,11-16, în templu; 4,9-12, în faţa Sinedriului; 5,29-32, în faţa marelui preot; 10,34-43, în casa lui Corneliu; 13,26-39, Pavel în Antiohia. Sunt predicatori lui Cristos (2 Cor 11,4) care trimit, pentru încredinţare, la Scriptura VT (legea lui Moise şi proroci) pe cei ce se îndoiesc (Fp 17,11; 28,23).

NT nu exista în timpul apostolilor. Primele epistole au fost scrise de apostoli cu Duhul Dumnezeului celui viu pe tablele de carne ale inimilor (2 Cor 3,2-3). Astăzi, cu sensul Tradiţiei sărăcit, punem carul înaintea boilor. Punem Scriptura înaintea lui Cristos şi a Bisericii, ca o realitate platonică, fixă, neistorică, coborâtă din cer asemănător Coranului musulman. Punem Regula mănăstirească înaintea comunităţii călugăreşti şi a părinţilor spirituali. Punem dreptul canonic înaintea Evangheliei.

Din conţinutul Tradiţiei apostolice pus în acţiune eficientă de către plinătatea Duhului Sfânt, în timpul bisericii, prin sfânta liturghie, amintim:
– Credincioşii, dăruiţi Fiului (In 17,9.11-12.24), oile date de Tatăl (In 10,29), Biserica născută la rusalii, mireasa aleasă de Tatăl Fiului său (Mt 22,1-14) şi mirele Cristos, dăruit de Tatăl şi acceptat de Biserica mireasă (Col 2,6);
– Sfintele Scripturi, zestrea de nuntă dată de Duhul Sfânt Bisericii mireasă, scripturi formate din Vechiul Testament în care Moise de Cristos a scris (In 1,45; 5,39.46) şi profeţii au prevestit suferinţele şi slava lui Cristos (1 Pt 1,11) şi din Noul Testament, adică cuvintele lui Cristos care spirit şi viaţă sunt (In 6,63) precum şi împlinire a legii şi a profeţilor (Mt 5,17-18) şi cuvântul lui Dumnezeu transmis prin apostoli, ascultat şi primit (1 Ts 2,13) şi apoi scris;
– Interpretarea autentică a sfintelor Scripturi, pe care Cristos cu Spiritul Adevărului o dă Bisericii, dând interpretarea parabolelor (Mt 13,18-23.36-43), iar după înviere în drum spre Emaus şi în cenacol dând metoda fundamentală de a face ermeneutică, „lectura Omega” (Lc 24,25-27.44-48), când deschide mintea ucenicilor spre a înţelege Scripturile (Lc 24,32.45) sau deschide inima Lidiei spre înţelegerea cuvintelor lui Pavel (Fp 16,14) şi dă minte pentru a-l cunoaşte pe el, Adevăratul, Dumnezeu adevărat şi viaţă veşnică (1 In 5,20);
– Cina Domnului mort şi înviat (1 Cor 11,23-26), adică sfintele taine (euharistia), care celebrează pe Răstignitul îngropat şi înviat (1 Cor 15,3-4);
– Succesiuea (diadochê) apostolică, adică Duhul Sfânt conferit prin punerea mâinilor apostolilor (Fp 8,18), darul lui Dumnezeu dat lui Timotei prin punerea mâinilor de către Pavel (2 Tim 1,6) şi de către ceata preoţilor (1 Tim 4,14), dar de netransmis altora în grabă (1 Tim 5,22);
– Încredinţarea, comora, bunul depozit (parathêkê) de păzit, păstrat şi transmis cu ajutorul Duhului Sfânt (2 Tim 1,13-14; 1 Tim 6,20), care conform legii corpurilor vii, rămânând acelaşi, creşte cu studiul şi mistagogia comunitară;
– Propovădairea (kêrygma) apostolică încredinţată lui Pavel prin porunca Mântuitorului (Tit 1,3) şi împlinită cu asistenţa  Domnului (2 Tim 4,17) şi cu Duhul Sfânt şi putere, nu cu înţelepciune umană (1 Cor 2,4);
– Învăţătura (didaskalía) lui Cristos (2 In 9), bună (1 Tim 4,6), potrivită cu evlavia (1 Tim 6,3), sănătoasă (Tit 1,9; 2,1), de păstrat fără erezii (1 Tim 1,3), prin Duhul Sfânt care ne învaţă toate (nu noutăţi) şi, ca garant al Tradiţiei dumnezeieşti, ne aduce aminte de toate cuvintele lui Cristos (In 14,26);
– Doctrina (dógma) stabilită în Duhul Sfânt de apostoli şi preoţi la Conciliul din Ierusalim (Fp 15,28), de transmis tuturor cetăţilor de Pavel şi Timotei pentru întărirea credinţei (Fp 16,4-5). Sinoadele bisericii au distins între dogmă (dógma) ca doctrină tradiţională codificată sau „precizată” (de la prae-cido,  a tăia înainte) sau „definită” (de la hóros, termen, margine), şi canon (kanôn), norme, reguli disciplinare sau de cult, codificate în conformitate cu doctrina, de aplicat cu compasiune (oikonomia), dând prioritate carităţii;
– Credinţa (pistís) dată sfinţilor o dată pentru totdeauna (Iuda 3), de păstrat fără apostazie într-o conştiinţă curată (1 Tim 1,19; 3,9);
– Iubirea (agápê) lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt (Rom 15,30), rodul Duhului (Gal 5,22), revărsată în inimile noastre de Duhul Sfânt dat nouă (Rom 5,5).

 

3. Verificarea lanţului Tradiţiei creştine

Sfântul Vincenţiu de Lerins (cf. Commonitorium 2,5-6) a propus pentru verificarea şi validarea Tradiţiei un triplu criteriu. Aparţine Tradiţiei ceea ce peste tot (universalitatea), tot timpul (vechimea) şi de către toţi (consensul), a fost crezut. Criteriul ar fi ideal dacă Tradiţia ar fi făcut în istoria oamenilor un marş triumfal, fără schisme, apostazii şi erezii, fără sărăciri sau inovaţii, fără perioade întunecate.

Reforma protestantă a ales, din Tradiţia conservată de bisericile imperiale catolice şi ortodoxe, numai Scriptura (sola Scriptura) şi a făcut un salt mortal înapoi la originile apostolice ale creştinătăţii, origini care nu mai există. Astfel s-a creat un nou început idilic, imaginar şi ideologic, pentru o nouă „tradiţie” bazată numai pe textul „original” al sfintei Scripturi. În cazul VT, „original” este considerat textul ebraic masoretic.

Pe lanţul Tradiţiei dumnezeieşti trebuie să ne mişcăm nu numai din trecut spre prezent şi viitor, ci şi din prezent spre trecut, coborând în lungul generaţiilor până aproape de origini, pentru a face verificarea şi validarea „critică” a modului în care s-a transmis, s-a alterat sau s-a dezvoltat patrimoniul iniţial.

Trebuie ţinut cont de faptul că Duhul Sfânt a fost prezent nu numai la origini, inspirându-le, ci şi în lungul lanţului istoric al Tradiţiei dumnezeieşti (In 14,26). Astfel, se poate descoperi şi recupera ce s-a pierdut pe parcurs, se pot vedea dezvoltările nefireşti, canceroase.

Verificarea şi validarea lanţului Tradiţiei este importantă pentru a înţelege, a accepta şi trăi, pentru îmbogăţiri, descoperiri şi înnoiri, spre a nu cădea într-o acceptare oarbă, fundamentalistă, în fixism conservator de tradiţii îmbălsămate, parţiale şi minore, în folclor religios.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *