Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Literatura în pericol 2

Literatura în pericol 2

În Critica criticii Todorov lărgeşte atât obiectul, cât şi obligaţiile şi drepturile criticii literare, considerând că, până la urmă, „critica nu trebuie şi nu poate doar să se limiteze la a vorbi despre cărţi; la rândul ei, ea se pronunţă întotdeauna asupra vieţii.” Opusă unei astfel de perspective largi asupra literaturii şi criticii literare este ceea ce el numeşte „une conception étriquée de la littérature”, o perspectivă reducţionistă, limitată, restrânsă, care sărăceşte atât conţinutul literaturii înseşi, cât şi efectele şi mutaţiile ei, provocate în existenţa sa prelungită din ochii şi mintea cititorului. Literatura în pericol denunţă, încă de la început, o astfel de înţelegere ascetică a artei literare, propunând în schimb un model de comunicare cu opera şi de asumare a universului său lărgit („Mai densă, mai elocventă decât viaţa cotidiană, dar nu radical diferită, literatura ne lărgeşte universul, ne incită la a imagina alte moduri a-l concepe şi la a-l organiza.”, Literatura în pericol, p. 23). Raţiunea acestui univers lărgit al operei îl face pe poetician să îşi orienteze el însuşi atenţia  înspre metode şi discursuri alternative celor literare – psihologie, antropologie, istorie –, iar aceasta mai ales pentru că „literatura nu se naşte în vid, ci în mijlocul unor ansambluri de discursuri vii, cărora le împrumută numeroase caracteristici.” (op. cit., p. 22). Fiind depozitarul unei memorii umane istorice, întâlnite cu sensibilitatea unei fiinţe ireductibile (creatorul), opera literară este înţeleasă, de aceea, într-un sens cât mai cuprinzâtor: „Fiind mai mult decât un simplu agrement, o distracţie rezervată persoanelor educate, literatura îi permite fiecăruia să răspundă mai bine vocaţiei sale de fiinţă umană.” (op. cit., p. 24).

4.1 Literatura în şcoală
Primul capitol al eseului
, „Literatura îndreptată spre absurd”, face critica vehementă (lipsită de retorismul unei bravade superficiale), pornind de la observaţiile pe care autorul a avut ocazia să le facă în Consiliul Naţional de Programe (al Ministerului Educaţiei Naţionale de la Paris): o nouă teorie a învăţământului, dar şi un cadru legislativ revizuit sunt, în viziunea autorului, primele soluţii ce se impun situaţiei pe care o analizează în aspectele ei esenţiale. Todorov observă că, în programa oficială a Ministerului (elaborată pentru studiul literaturii franceze) se vizează în primul rând asumarea, de către elevi, a instrumentelor de care literatura se serveşte pentru a se explica; într-o astfel de viziune educativă, nu atât literatura, cât actul ei secund, auxiliar, contează, astfel încât „a citi poeme şi romane nu duce la a reflecta asupra condiţiei umane, asupra individului şi a societăţii, a iubirii şi a urii, a fericirii şi a disperării, ci asupra noţiunilor critice, tradiţionale sau moderne. La şcoală nu se învaţă despre ce vorbesc operele, ci despre ce vorbesc criticii.” (op. cit., p. 26). Situaţia ajunge până acolo că „problemele pe care elevii le vor avea de tratat la verificări, în timpul anului şcolar, ca şi în momentul bacalaureatului, sunt, în marea lor majoritate, de un singur tip. Ele privesc în mod direct funcţia unui element al cărţii prin raportare la structura de ansamblu, dar nu sensul acestui element, nici al întregii cărţi, prin raportare la timpul ei sau al nostru. Elevii vor fi, deci, examinaţi în legătură cu rolul cutărui personaj, al cutărui episod, al cutărui detaliu din căutarea Graalului, nu în legătură cu semnificaţia însăşi a acestei căutări. Se va întreba dacă Procesul se încadrează registrului comic sau registrului absurd, în loc de-a se căuta locul lui Kafka în gândirea europeană.” (op. cit., p. 28). Problema – valabilă, de altfel, şi în România, este dacă studiem disciplina în sine, sau obiectul ei? Studiem metodele de analiză, sau operele? Unde e scopul, unde e mijlocul? „Ce e obligatoriu, ce anume rămâne facultativ?” (op. cit., p. 26). Comparaţia cu alte ştiinţe predate (ca materii) la şcoală e relevantă: la istorie se învaţă evenimentele, procesele, personajele, influenţele (nu tipurile de discursuri, metode, practici istorice), la fizică se studiază legile şi aplicabilităţile lor (nu ipotezele şi metodele de investigare fizică), la matematică se studiază problemele efectiv algebrice sau geometrice (nu tipurile de matematici posibile, tehnicile de invenţie matematică etc.). Ceea ce reclamă, în fond, Todorov, e dezechilibrul existent în predarea literaturii între metodologie şi conţinut, dezechilibru a cărui rezolvare ar trebui să înceapă de la schimbarea sintagmei „studiul disciplinei” cu „studiul obiectului”. Noţiunile de semiotică sau pragmatică, retorică sau poetică sunt, fără îndoială, necesare, dar nu conţin în ele însele ceea ce opera conţine în mod funciar şi transmite cititorului în chip dialogic. „Nu profesorii sunt responsabili de această manieră ascetică de-a vorbi despre literatură.” (op. cit., p. 30), ci practicienii literari care, având funcţii de decizie, se fac vinovaţi de un abuz de putere ce aruncă literatura în impasul ei actual (la nivelul studiului şi al lecturii). Cei care ocupă locuri ideologice importante, ca şi formatorii de opinie (instituţiile de învăţământ, instituţiile culturale şi presa culturală) sunt reprezentanţii vizibili ai noii abordări educativ-culturale. Această abordare a predării şi învăţării este deficitară, întrucât se bazează pe o concepţie restrânsă a literaturii, reducând drastic nu doar numărul elevilor care urmează filierele literare şi, mai apoi, facultăţile de Litere, dar şi numărul cititorilor.

4.2 Criza generală a literaturii
Originea problemei învăţământului liceal (cu precădere în ce priveşte literatura) se află într-o mutaţie produsă în învăţământul superior francez în deceniile VII-VIII ale secolului trecut. Generată sub umbrela structuralismului, această mutaţie s-a produs în studiul general al literaturii, în presa culturală, în învăţământul preuniversitar şi universitar, în şcolile doctorale şi postdoctorale, în general în practica literară (a creaţiei şi a studiului). Întrebării dacă ar trebui el însuşi, ca pionier al structuralismului, să se simtă vinovat pentru starea actuală a disciplinei, îi răspunde printr-o nuanţată justificare: metodele şi soluţiile structuralismului încercau, în Franţa deceniilor respective, să constituie o alternativă la o modă sociologistă de interpretare şi analiză literare. Pe urmele formalismului rus, ale teoreticienilor nemţi ai stilului, ale urmaşilor lui Mallarmé din Franţa şi ale New Criticism-ului american, el şi Genette au propus studierea particulară a proprietăţilor discursului, ca o apropiere internă şi externă, simultană operei în sine. Faptul că politicile educative ale Ministerului şi ale comisiilor angajate în problemă au impus, încet, un model educativ axat  pe curriculă, pe predarea tehnicilor şi conceptelor de teorie literară, mai puţin pe descifrarea sensurilor globale şi pe construirea unor premise etice ale abordării, nu se datorează şcolii structuraliste şi nici nu poate constitui obiectul unui rechizitoriu la adresa sa. Mai mult, observă Todorov, declinul educativ al literaturii se datorează unei crize generale, la baza căreia stă o evoluţie literară a ultimelor decenii pe care o explică (atât cât îi permite prezenţa lui însuşi în aria unei astfel de literaturi), „evoluţie… mai accentuată în Franţa, decât în restul Europei, mai marcată în Europa, decât în restul lumii.” (op. cit., p. 37).
Todorov aduce o critică triplă literaturii actuale europene. Este şi teza eseului său: datorită acestor trei derive ale artei literare actuale, alarma pe care el o trage este nu doar legitimată, dar indică direct un pericol în faţa căruia se cer soluţii practice. O tendinţă post-structuralistă, concretizată într-un formalism textual, s-a insinuat treptat în comunitatea scriitorilor contemporani (de aici o literatură întreagă manieristă, cu reţetă, barocă, atentă la structură şi stil, dezvoltând, deci, registre stilistice numeroase, dar goală de un conţinut estetic solid); o atitudine de negaţie absolută impune un soi de nihilism pentru care veridice sunt doar suferinţa sau pierderea lumii (nihilism care, contaminat de formalism, transformă negarea reprezentării într-o reprezentare a negării, trădându-şi, în cele din urmă, lipsa de consistenţă sau autenticitate); în sfârşit, un solipsism la modă, sprijinit pe aşa-zisele autoficţiuni (sexualiste şi biografiste), dezvoltă exponenţial o literatură în care egotismul frustrant devine program unic de lucru: „Cu cât lumea e mai repugnantă, cu atât sinele e mai fascinant.” (op. cit., p. 38). Fiind în majoritatea cazurilor contaminată de aceste trei derive majore, literatura actuală este în pericol de a-şi pierde atât scopul, cât şi obiectul; formalismul, nihilismul şi solipsismul dezvoltă simptomatic o concepţie „absurd restrânsă şi sărăcită a literaturii” (op. cit., p. 39), punând comunitatea culturală în situaţia de a-şi regândi tacita încuviinţare şi de a oferi alternative. În Memoria răului, ispita binelui, în urmă cu mulţi ani, Todorov intuia că societatea democratică a începutului de mileniu III va fi ameninţată de trei riscuri majore – numite, încă de pe atunci, „derive”: deriva identitară (de unde, astăzi, conflictele inter-etnice), deriva moralizatoare (noi cruciade care vor condamna răul, în numele unui bine consacrat, riscul fiind acela al negării pluralităţii şi autonomiei subiectului, acţiunea politic-militară a Americii în Orientul Mijlociu fiind un exemplu foarte la îndemână), respectiv deriva instrumentală (desemnând supervizarea unui scop care nu judecă legitimitatea mijloacelor). Aş face o relaţionare a acestor trei derive sociale cu derivele literare actuale, după modelul derivă identitară–solipsism, derivă moralizatoare–nihilism, derivă instrumentală–formalism. Fie că rămân sau nu la nivelul speculaţiei, asociaţiile pe care le-am făcut au o anume legitimitate în interiorul sistemului propriu şi în evoluţia gândirii istorice a lui Todorov şi nu pot observa decât că, pe de o parte, intuiţia acestui important istoric al ideilor şi al imaginarului a funcţionat, dar şi că, dacă Todorov are într-adevăr dreptate, fără panică – dar şi fără prea multă neîncredere – ar trebui să găsim soluţii la criza socială şi culturală ale începutului de secol pe care îl trăim.
Pentru a oferi o perspectivă integrativă a teoriei sale, Todorov realizează un tablou evolutiv al esteticii, demonstrând cum laicizarea producţiei estetice, trecerea de la teoria producţiei la teoria receptării, gratuitatea bucuriei artei şi suveranitatea, autosuficienţa şi transcendenţa actuală a autorului în raport cu lumea, reprezentând momentele principale ale evoluţiei esteticii, au adus literatura în stadiul actual  – studiul, creaţia şi lectura ei. Nu insist asupra amănuntelor de teorie literară; fără îndoială, generalizările făcute sunt riscante şi discutabile, astfel încat  pot fi supuse unei critici amănunţite. Dar aici, autorul,nu îşi propune construirea unei teorii subtile, ci prezentarea unor momente ale esteticii asupra cărora istoria culturală s-a decis până azi, întrând într-un acord majoritar. Ceea ce contează în demonstraţie e, însă, susţinerea unui anumit tip de autonomie a esteticului, şi anume o autonomie interioară, pe baza căreia scriitura poate evolua până la stadiul operei literare; această autonomie, însă, nu neagă relaţiile cu ştiinţele auxiliare, respectiv cu tipurile lor de discurs, dar nici relaţiile de determinare reciprocă cu realitatea. Ce susţine o astfel de autonomie? Necesitatea păstrării literaturii în deschidere faţă de celelalte arte şi faţă chiar de cititor, dar şi înţelegerea literaturii ca pe o dimensiune aflată în continuarea lumii pe care ne-am obişnuit a o numi reală.

5. CE POATE LITERATURA?
 „Cititorul de rând, care continuă să caute în operele pe care le citeşte ce anume îi dă sens vieţii, are dreptate împotriva profesorilor, criticilor şi scriitorilor care îi spun că literatura nu vorbeşte decât despre ea însăşi sau că predă numai dezamăgirea.” (op. cit., p. 68). Cu o asemenea declaraţie încrezătoare , nu putem spune decât că, în viziunea lui Todorov, „literatura poate mult”. De vreme ce nu adevărul, ci cunoaşterea determină epistema generală a literaturii, rolul literaturii este acela de a media întâlnirea dintre universurile conştiinţelor care au existat, care există, care pot să existe. „A gândi punându-te în locul tuturor celorlalte fiinţe umane” e preceptul kantian care defineşte, astfel, literatura. Din acest punct de vedere, fiecare operă literară, fie că e Cei trei muşchetari, fie că e Ulysse, fie că e Harry Potter, poate şi trebuie să fie citită: lecturi ulterioare îi vor dezvolta, oricum, cititorului orizontul literar. Todorov are dreptate când nu se alarmează pentru vânzările uriaşe ale unor volume de aventuri ca cele ale lui Potter. Desigur că încercarea eliminării riscului retragerii în elitism a artei e pândită de riscul relativizării excesive a literarităţii (pe baza deschiderii canonului şi a dinamitării principiilor lui restrictive, în acord cu o bunăvoinţă culturală care sfârşeşte în a se întoarce împotriva celor ce au făcut-o posibilă). Mai mult, relativizarea lecturii avizate, ştiinţifice, e o nişă ce permite pătrunderea impresionismului vag în actul oricărei interpretări. Prezenţa intersubiectivităţii în actul de producţie-receptare estetică, ca şi natura strict particulară a acestui act, nu justifică abandonarea metodei şi exaltarea unei lecturi care, din puritate în naivitate, riscă să cadă în eroare garantată: aceasta ar fi, până la urmă, o altă concepţie restrânsă a literaturii. Dar voi lăsa cititorului deliciul acestor observaţii, pe mai departe.
Cert e că, soluţia pe care o oferă Todorov e metoda unei lecturi libere şi cea a unui studiu în cercuri concentrice, studiindu-se mai întâi orizontul condiţiei umane, aşa cum e el descris şi deschis de operă, urmând cu celelalte scrieri ale aceluiaşi autor, cu literatura naţională asemănătoare, cu similitudinile universale. Iar, paralel cu actul educativ, „rolul criticului este de a converti acest sens şi această gândire [ale operei literare, n.n.] în limbajul comun al timpului ei.” (op. cit., 79). Aceasta, mai ales pentru că „obiectul literaturii fiind condiţia umană însăşi, cel care o citeşte şi o înţelege va deveni nu un specialist în analiză literară, ci un cunoscător al fiinţei umane.” (op. cit., p. 80) .

6. ADDENDA
Receptarea critică
în presa culturală franceză a eseului lui Tzvetan Todorov s-a făcut la modul diletant şi fără multe intervenţii serioase, documentate, atente. Există unele referinţe pozitive la eseul lui Todorov, însă „Livres France” (nr. 303/febr. 2007, apărut la 1 martie – „le mensuel professionnel des livres”) trece eseul la rubrica „Littérature de jeunesse”. La rubrica „Les meilleures ventes” a aceleiaşi publicaţii, La littérature en péril ocupă locul 42. Clasamentul pare credibil, de vreme ce „Lire”, la aceeaşi rubrică, nu introduce în topul său lunar al primelor 40 de clasate, în nici una dintre lunile lui 2007, eseul. Totuşi, în paralel cu Literatura în pericol, s-a declanşat o dezbatere naţională pe tema predării literaturii franceze, dezbatere care, pe cât am putut-o urmări, prelua afirmativ ideile criticului Todorov. „Le magazine littéraire”, nr. 461/ian. 2007 organizează o dezbatere cu titlul „Se deturnează literatura dinspre lume?”; Dominique Fernandez (autorul cărţii L’Art de raconter) şi Tzvetan Todorov (Literatura în pericol) sunt autorii de care se foloseşte Patrice Bollon pentru a realiza argumentul unei astfel de dezbateri. „Le magazine littéraire”, nr. 472/febr. 2008 prezintă o anchetă cu titlul „Este literatura prost predată?” (una dintre casetele de prezentare a anchetei lui Hubert Prolongeau titrând: „Tehnicile de analiză formală au înlocuit încetul cu încetul formarea unei culturi literare.”). Aceeaşi publicaţie realizează o dezbatere, în nr. 472/febr. 2008, cu un titlu interogativ (şi suficient de problematizant): „Este cultura franceză în pericol?” Dezbaterea este o reacţie la un dosar din „The Time”: „The Death of French Culture” (dec. 2007). Frédéric Martel (unul dintre semnatarii dezbaterii), incisiv, dar lucid, spune: „Franţa nu mai e o mare putere culturală, tot astfel cum nu mai este nici o mare putere economică. Artiştii săi, filmele sale, romanele sale păstrează un public fidel în interiorul frontierelor noastre, dar rareori dincolo.” Politica – deficitară – culturală ar fi problema Franţei, nu consistenţa culturii propriu-zise, în viziunea lui Martel (deşi Todorov, în eseul său, consideră că există cauze interioare actului de producţie culturală care se fac vinovate de declinul cultural şi, în speţă, literar). Benjamin Berton, celălalt semnatar al dezbaterii, e ceva mai echilibrat în judecăţile sale: „Trebuie reintrodusă lumea în interiorul literaturii franceze şi nu mai trebuie gândit că literatura franceză precedă această lume.” Din nou, semne ale polemicii franceze în jurul crizei culturale. „Le Monde de l’Éducation”, nr. 360/iulie-august 2007 realizează un dialog cu Edgar Morin: „A regândi ştiinţa pentru a reforma şcoala”. Declaraţiile preşedintelui Agenţiei Europene pentru Cultură fac o intenţionată trimitere la Todorov: o soluţie practică pentru starea actuală a învăţământului ar putea fi „punerea accentului încă din şcoala primară pe înţelegerea celuilalt. […] E clar că specializarea închisă împiedică cultura şi că specializarea deschisă hrăneşte contextul şi se hrăneşte din context”. Mai fac trimitere la trei dialoguri ale lui Todorov cu diferiţi jurnalişti, care punctează şi mai aplicat intenţiile autorului eseului de faţă: Todorov – Patrick Kéchichian („Le Monde”, ian. 2007), Todorov – Marc Fumaroli („Observateur”, ian. 2007) şi Todorov – Claude Perrier, foarte relevant şi util  în sublinierea unor lucruri esenţiale înţelegerii adecvate a gestului criticului bulgar (1. nu a intenţionat o generalizare a situaţiei; 2. a vrut să tragă un semnal de alarmă; 3. nu crede că inovaţiile tehnologice şi media sau cinema-ul afectează literatura; 4. consideră că Harry Potter e doar tipicul roman popular al fiecărei generaţii de adolescenţi; 5. nu consideră mondializarea, ci mercantilismul care o secondează, drept o problemă majoră pentru cultura actuală; 6. consideră, în sfârşit, că situaţia nu invită la descurajare şi disperare, ci oferă, mai mult, raţiuni suplimentare de a rezista).
Cu o astfel de poziţie fermă şi, în ultimă instanţă, provocatoare, Todorov invită la o regândire substanţială a literaturii ca experienţă de cunoaştere, respectiv a literaturii ca instituţie socială (cu rol educativ central): umanismul pe care l-a promovat de-a lungul anilor (prin gândirea culturii în raport cu un sens de elevare interioară a civilizaţiei) se poziţionează acum în centrul actului de producere şi comunicare literare, pentru a dovedi că regele nu e gol sau, mai exact spus, că literatura comunică şi se comunică, în ciuda doctrinelor non-conunicării lansate, frecventate şi uzitate de postmoderni. Profilul intelectual al lui Todorov câştigă, cu Literatura în pericol, mai multă precizie, iar aceasta inclusiv în cultura română, unde există deja o colecţie bună de traduceri ale cărţilor sale, dialoguri (precum cele două ale lui Ion Pop) sau, chiar, sinteza impunătoare a Magdei Jeanrenaud, care monografiază şi problematizează critic, într-un bilanţ complet al epocii structuraliste în cercetarea literară franceză, cu toate efectele sale asupra metodologiilor ulterioare, „cazul” Tzvetan Todorov (în volumul intitulat De la hegemonia modelului lingvistic la orizontul etic). Eseul de faţă suplimentează, de aceea, întreaga dezbatere, cu cel puţin încă un aspect al poziţionării lui Todorov în câmpul cultural actual: cel care în urmă cu mai bine de un deceniu protesta vehement împotriva gestului politic american al intrării în Kosovo, se impune acum, nu cu mai puţine argumente, într-o polemică fertilă cu instituţiile Educaţiei şi cu literatura ca Instituţie, în apărarea unui model umanist al artei. În subsidiar, evident, e angajat şi un anumit model – iluminist – al intelectualului, model ce promovează valorile tari reactivate probabil tocmai de contextul crizei largi (a societăţilor, a culturii, a artelor), pe care am discutat-o mai sus şi pe care Todorov o analizează (găsindu-i originile, monografiind-o şi oferindu-i soluţiile) în paginile ce urmează.

 


1 Fără a face referiri directe la romanul francez sau european actual, Todorov se păstrează în acord cu critici sau teoreticieni actuali care studiază frontal proiectul romanesc al literaţilor francezi contemporani, mai ales atunci când afirmă că, în întâlnirea dintre cititor şi scriitor, e foarte important – dar nu unic, nici primordial!, observă astfel de critici – orizontul condiţiei umane care i se transmite lectorului: „Plăcerile pe care ficţiunea le procură şi cele care sunt proprii naraţiunii converg în această relaţie triunghiulară care reuneşte doi indivizi aparţinând unei aceleiaşi lumi reale, prin intermediul a ceea ce investesc ei înşişi în personajele fictive. […] Realizând în imaginar imposibila uniune a unui timp trăit în fiecare moment în incertitudine cu certitudinea proiectului său de ansamblu şi a sensului său, ficţiunea are a zidi în noi condiţia umană. […] În subsidiar, putem identifica, oricare ar fi subiectul cărţii, un sentiment pe care activităţile şi zilele noastre îl fac cel mai adesea pierdut: acela al complexităţii vieţii, al nevoii noastre de valori, de incertitudini încercate în căutarea lor sau, mai mult şi mai profund, al mirării noastre de a fi în lume”, observă Henri Godard, în Le roman – modes d’emploi, Ed. Gallimard, 2006, pp. 496, 499, 501.

 

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *