Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Lumea-titirez a lui Paul Goma

Lumea-titirez a lui Paul Goma

Încă nimeni nu s-a gândit să realizeze o hartă a operei literare a lui Paul Goma. Un atlas al locurilor, locuirilor şi locuitorilor, al „geografiei-ca-fiică-a-istoriei”, aşa cum o vede Goma, pe culori, întocmai ca acelea ale „curcubeului” de patimi biografice şi literare, cu săgeţi şi linii itinerante, meandre şi parabole, pătrăţele, cerculeţe şi triunghiuri, însemne ale popasurilor şi ale legăturilor evidente sau subterane. Îmi imaginez că, dacă acest proiect ar fi realizabil în plan tridimensional, viaţa topită în cuvântul rostit răspicat sau şoptit mângâietor, adesea înfierat şi ars pe rugul public, ar apărea ca o piramidă spiralată, care, în loc să se sprijine pe baza largă, aceea a relatării experienţei trăite, îşi găseşte echilibrul în unghiul superior, al perspectivei asupra faptelor, al observării şi analizei lor sub lupă, al aruncării şi retragerii iţelor şi undiţelor memoriei înspre şi dinspre întinderile de timp. Baza este răsturnată, iar „lumea-titirez” se sprijină într-un singur punct – micul organ al memoriei învârtitoare, făuritor de fir şi păienjeniş. Echilibrul constă tocmai în repeziciunea vârtelniţei rememorării care, cu riscul de a produce rătăciri, nu trebuie să se oprească, să se odihnească şi, mai ales, nu trebuie să întâlnească niciun obstacol, pentru că eliminarea acestuia nu s-ar face prin îndepărtare, ci dimpotrivă, prin asumare in toto, înglobare, fagocitare, iar la nevoie, chiar prin canibalism şi autodevorare. Fusul anamnetic se învârte obsesiv şi concentric în jurul sinelui intim, al sinelui colectiv, al sinelui-lume. Impulsul care permite acest perpetuum mobile vine de acolo, de la „susul-în-jos”, din vârful titirezului sau buricul pământului, din Mana, şi de pe acoperişul lumii, din Calidor, de unde de fapt se vede totul, progresiv, fără ca nimic să scape ochiului exoftalmic al observatorului.

Din „Pre-mergerea” romanului Din Calidor, înţelegem arhitectura casei părinteşti, construcţie biregn, intens învestită afectiv, aflată cu temelia în realitate şi acoperişul (de stuf!) în fantezia anamnetică. Acolo revine scriitorul prin prelungirea sa, eul narativ, „după largi ocoluri, perfect rotunde”. Casa copilăriei basarabene i se oferă spre retrăire „vieţaşului” şi spre reînrădăcinare, dezrădăcinatului. Galeria este una a timpului, dublată de cea a spaţiului. Rotocoalele anamnetice se conturează diacronic, se strâng, se încing în spirale tot mai clare, urmând firul memoriei desţelenite, care reîntrupează spectre şi momente apuse, alege de neghină grâul încolţit al dorului pentru acel „calidor”, înţeles ca „dor-frumos”, sau „kali-dor”, după paraetimologia magică a grupului familial. „Dorul-frumos”, dar şi „dorul cântat, dorul oftat, dorul jelit între Nistru şi Prut, după 1812, mai mult decât în oricare ţinut românesc aflat, ţinut, căzut sub jug străin”. Mirabilul, poeticul şi devastantul „dor-frumos” – „acel dor special care te prinde, cuprinde, străprinde; te năpădeşte, te copleşeşte; bate, răzbate, străbate – atunci când (de sus, din calidor), cu privirea aburită de duroare caţi încolo, – spre Asfinţit -, unde bănuieşti Prutul, râu blăstămat, care-n două ne-a tăiat, depărţind fraţi şi surori, ciuntind grădina cu flori – de când procleţii de moscali, afurisiţii de ruşi, păgânii de provoslavnici ne-au sfârtecat Ţara, furând jumătate din Moldova, botezând-o Bessarabia…” (pp. 5-6). Dorul revine aşadar la izvoarele latine ale lui dolus/i latin, care la Goma inhibă orice altă componentă suprapusă în timp în cultura română şi discerne scriitura ca „armă-de-apărare” şi memoria ca „armă-de-atac”.

Opera lui Paul Goma a fost scrisă „din Calidor”, indiferent unde se afla scriitorul. De acolo a început totul. Dacă din cele peste 40 de volume se pierde acest pasaj, această lectură-temelie, se ratează „Facerea lumii”, cele şapte zile ale creaţiei, care apoi s-au prelungit într-o mie şi una de nopţi şi zile narative. Acelea sunt „bănuţul” oului primordial, atmosfera şi filtrul prin care scriitorul continuă să respire aerul toxic al vieţii şi al „istoriei-ca-fiică-a-geografiei”. De acolo a pornit lupta cu sinele şi cu lumea întru construirea coconului magic, de acolo, din Calidor. Cameră verde, Sâmbo eliadian, Calidorul lui Paul Goma este mediul şi mediumul care fac posibilă metamorfozarea şi, în acelaşi timp, o calibrează, o armonizează, nu permit mutaţii abnorme. Acolo, în aerul rarefiat al copilăriei petrecută în ţarcul afectiv al Calidorului, adultul găseşte nu doar inspiraţie, ci mai ales autenticitate şi sinceritate, conştiinţa purificată de presiunile externe, de negocierile cu sinele şi cu lumea. Departe însă de a fi un mediu izolat ca cel din Sâmbo, Calidorul este o terasă spre şi peste lume, spre şi peste sine, spre şi întru a tot ceea ce poate părea la un moment dat incontrolabil, pe jumătate expus, pe jumătate impus.
Pendulare continuă şi obositoare între un dedans pieziş şi un dehors pieptiş, lumea lui Goma fuge întruna şi mai ales re-fuge, într-o transhumanţă minoră între interiorul intim, ascuns, ferit, uterin şi exteriorul exhibiţionist, agresiv, dar şi senzual. Nicicând nu e bine, decât în momentele metise, născute din combinaţii adesea fortuite. Şi nimic nu poate fi împlinit decât prin sisifică muncă de şlefuire şi rotunjire a acestor ipostaze ale eului. Memoria însăşi devine amintire numai prin trecerea „din-afară-înăuntru” a evenimentelor. Asumate, scrise, relatate, întâmplările sunt expuse şi ostentate, graffitti pe carnea moale a zidurilor cetăţii, iar prin acelaşi gest sunt şi interiorizate, ordonate, asumate şi aderente îndiguirilor sinelui celui mai profund. Asta se întâmplă pentru că, mai ales de la Proust încoace, amintirile nu vin niciodată pur şi simplu, ci sunt însoţite de o aglomeraţie de emoţii, senzaţii şi reflecţii. Intimizarea lui dehors şi expunerea lui dedans până la expulsie are loc, la Goma, din şi prin calidorul ombilical, „acel vestibul deschis spre ambele părţi, acel afară proxim şi nu definitiv, acel loc la aer şi lumină şi umbră şi căldură înăuntrică, supus agresiunilor, dar nu mortale: oricând pot face pasul înapoi, la adăpost” (p. 6).
Re-fuga ca artă nu este numai una a geografiei exterioare, dar şi, iată, a unei topografii interne, scandată caledaristic, re-tragere pentru re-construirea unei părţi afectiv-afectate. De aceea, din Calidor, această revelaţie este posibilă: în somn, adică printr-o retragere din dehors, prin re-fuga în sine, în dedans, omul poate să se sustragă refugierii impuse şi externe, dintr-un dehors al altora, al cercurilor concentrice lărgite, dar paradoxal, mai strâmte şi mai constrângătoare decât propria piele. Ideea este preluată şi de titlul traducerii în italiană a romanului, alegere preferată din evidente motive de interpretare de către traducătorul italian Davide Zaffi: Nel sonno non siamo profughi  (Editura Keller, 2010) [„În somn nu suntem refugiaţi”]. În schimb, continuarea, Arta re-Fugii. O copilărie transilvană, [L’arte della fuga. Un’infanzia transilvana (Voland, 2007)], apărută nefiresc, cu trei ani mai devreme în spaţiul italian decât Din Calidor. O copilărie basarabeană, ca şi titlul francez la care a găsit inspiraţie, L’Art de la fugue (Julliard, 1990), aşa cum se lamenta pe bună dreptate Goma într-o confesiune lui Flori Stănescu (Dialog, Vremea, 2008), schimonoseşte prin omisiune exact ceea ce literatura lui Goma are mai de preţ: forţa cuvântului, geniul inventiv al limbii, arta re-fugii în verb.
Calidorul însuşi este o pe deplin reuşită invenţie de funcţionalitate lingvistică şi afectivă. Pridvorul ridicat la rang de Calidor tranşează în mod natural limitele dintre interiorul şi exteriorul fizic al casei şi ale zonelor dedans/dehors ale fiinţei. Prin aceeaşi prezenţă a Calidorului însă, aceste spaţii se şi întrepătrund, devin dinamice şi flexibile, se întind sau se restrâng, în funcţie de necesităţile subiective ale trăirilor. Dacă „înăuntru” înseamnă obiectiv spaţii precum salonul reuniunilor familiale, bucătăria şi cuptorul primelor amoruri consumate, „afară” înseamnă curtea, care la rândul ei devine „înăuntru”, prin extinderea eului spre alte spaţii colective, ca de pildă în expresia „Mana noastră”. Iar toate acestea au ecouri profunde, clopotnice, în membranele eului, iar vibraţiile trec mai departe, în fluidul cristalin al fiinţei.
Calidorul este un spaţiu al circumscrierilor şi al identificării naturii propriilor trăiri, aflându-se, la intervale, în opoziţie faţă de oricare alt spaţiu, ca de exemplu atunci când, în timpul amintirii, copilul spune „stau în calidorul meu”, denotând diferenţierea şi chiar detaşarea faţă de alte spaţii şi replierea asupra sinelui, în comparaţie cu mai frecventul şi neutrul „stau în calidor”, însoţit de spiritul de observaţie îndreptat spre în afară. Spunând „stau în calidorul meu”, pereţii eului se retractează defensiv, iar spaţiul intim al calidorului devine unul pur vital, concentrat, al esenţelor psiheului fotofob şi chiar sociofob şi care nu poate supravieţui decât la lumina estompată a neonului intra muros. În acelaşi timp, „interiorul” nu înseamnă în mod necesar şi „interioritate”. Deşi spaţiu intim, salonul casei este considerat extern, în timp ce Calidorul, aflat în afara spaţiului interior al locuinţei, reprezintă singurul centru, zona unde angoasele proprii şi haosul lumii sunt controlabile: „Am rămas singur – şi măcar de-aş fi în calidorul meu, dar sunt în salon. Şi-i seara. Şi cumplit de trist pe lume” (p.163). Refren des întâlnit, „stau în calidor” are de obicei un rost, nu doar de ritmicitate narativă sau întrerupere funcţională a textului, nici măcar de discursivă captatio benevolentiae. Cel mai adesea este o oprire reflexivă, o luare de la capăt a gândurilor, de cunoaştere şi antrenament în punerea în aplicare şi verificare a nou descoperitelor legi ale lumii, fără însă a o înfrunta şi fără a i se expune sau supune direct.
Din Calidor se încearcă lumea, cerul şi pământul, cu degetul. De acolo se vede şi se observă tot, înăuntru şi în afară, păstrând distanţa. Acesta este brâu casei, centură de siguranţă, amortizor, zona franca în relaţiile cu restul lumii. Rostul Calidorului este şi acela de simplă contemplare sau de regăsire, de calibrare şi echilibrare cu sinele şi cu anturajul: „stau în calidor. Stau – şi gata”, nu este nevoie de mai mult. Calidorul fiind zonă prin excelenţă a emotivităţii, „tremuratul-în-Calidor” face parte din normalitate, ca efect combinat al factorilor externi şi interni, asociaţi multiplei funcţionalităţi a acestuia. Se poate tremura de frig, teamă, tristeţe, plăcere, autocompasiune, sentimente şi senzaţii incerte, adesea contradictorii, deşi perfect explicabile şi compatibile între ele, ca de pildă: „Tremur de frig, de tristeţe: nu mai sunt orfănel. Întorcându-se [din deportare], tata m-a părăsit. Aşa că stau în coridor. Orfănel şi singurel” (p. 170). Calidorul este punctul de plecare din copilărie în lume, pântec de unde copilul este îndepărtat forţat prin smulgere şi plecare în pribegie. „Orfănel” se devine nu numai din punct de vedere social, din cauza tatălui prizonier şi considerat mort, ci mai ales, prin ruperea brutală a legăturii simbolice materne cu casa, cu Calidorul.
Calidorul este însă şi punctul terminus, acolo unde, în apropierea încheierii ciclului vital, adultul se lasă acoperit de pulberea fină a memoriei. Acesta se întoarce din viaţă ca dintr-o Vale a plângerii, împovărat de amintiri, „timpul fiindu-i drumul”, într-o revenire continuă, unduitoare, fără efort, într-o mişcare în sens invers a titirezului anamnetic. Dacă la ieşirea prematură din copilărie, amintirile îl în-făşoară, îl îmbracă pe cel care pleacă la drum, îl primenesc pentru înfruntarea cu noul, cu necunoscutul, cu nemărginirea lumii, cu străinătatea – toată câtă se află dincolo de Calidor, la revenire, ca adult, tot în Calidor, memoria acţionează în sens invers: se des-făşoară, se exfoliază în straturi, în valuri, flux şi reflux, şi poate fi controlată doar prin cuvânt, ordonată doar prin scriitură. Acest lucru este evident tocmai prin închiderea cercului geografic, istoric şi afectiv, prin gesturi rituale, încărcate emotiv, de revenire la primordii. „Atâtea şi-atâtea de altfele lucruri sunt: de re-văzut, de prefirat. De des-făcut. Şi de făcut din nou. Ca-n Întâia Zi. Fireşte: din calidor”  (p. 220).
Şi încă, acroşând din mers situaţia de îndepărtat, dar niciodată înstrăinat de Centru, prima oară geografic, apoi identitar, de „limba-cultura” nativă, Goma sugerează că scăparea pare să îi fie  „calidorul-la-purtător”, în care re-fuge şi se re-generează ori de câte ori este nevoie: „Ziceam că mă mereu întorc. Şi nu doar cu gândul… ce să spui doar-cu-gândul despre copilăria- fericită?, când, pentru un bărbat bătrân, iese din discuţie, din gramatică. Din logică, din inimă „despre”? despre apă, despre foc, chiar despre-dor, de ce nu? Dar copilăria (fericită – mai e nevoie să adaug? Este!) nu se abordează cu „despre”;  în copilăria „rememorată” intri (avansezi, retrogradezi […]);  în copilăria-amintită pătrunzi ca firul de grâu coaja ogorului, dintr-o dată; şi pentru prima oară;  în copilărie se intră ca în dragoste;  şi ca în trecerea scriitorului la altă limbă. Nici gramatical n-ar fi corect:  re-naştere – ci naştere continuă, meree…  (p. 219)

Fragment din Flori Bălănescu (coord.), PAUL GOMA 75, DOSARUL UNEI IUBIRI TÂRZII (Romanian Edition), Eagle Publishing House, 25 septembrie 2010.

 

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *