Lumină şi luminare

Într-un intens moment de căutare spirituală precum Sărbătoarea Paştilor, când multe dintre gesturi capătă contur ritualic – unii dintre noi cazând însă în păcatul automatismului –  cu toţii aşteptăm simbolica „primire a luminii”, o apărăm de vânt, de ploaie, facem contorsiuni pentru a o aduce în casele noastre, sfinţim spaţiul intim al locuinţei prin prezenţa ei, până la ultima pâlpâire. Ceea ce poate ne îndepărtează de adevărul momentului este adesea neînvestirea acelei flăcări cu strălucirea interioară, cu convingerea profundă că nu trebuie căutat departe acel ceva, că nu  suntem doar nişte pelegrini rătăcitori şi că lumina este o chestiune de simţire, mai mult decât de vedere.

Fără a avea nici pe de parte un subiect religios, dar inspirat din religia cotidianităţii umane, romanul cu titlu sugestiv I colori del buio [Culorile întunericului] 2009, este menit să-şi facă cititorul să mediteze asupra acestei „locuiri” a propriilor gesturi. A fost scris la „patru mâini”, dacă se poate spune aşa, dat fiind că autorii, Laura Boerci şi Filippo Visentin, ambii italieni, prezintă anumite particularităţi: ea, imobilizată pe un scaun cu rotile, afectată de atrofie spinală, cu trup de fetiţă, la 40 de ani, folosind un beţişor ţinut între buze pentru a apăsa tastele computerului şi pentru a scrie autografe, el, orb din naştere, cu mâini care văd şi degete care freamătă delicat pe orice muchie, mai ales pe clapele pianului. În ciuda etichetei de „hadicapat”, Laura s-a licenţiat la Milano în Știinţe politice, este în prezent regizoare şi coodonatoare a unei companii de teatru şi, mai nou, membru al Consiliului local în zona de rezidenţă. Filippo, în schimb, este licenţiat în Istorie contemporană la Universitatea din Padova, lucrează în administraţie, iar în timpul liber susţine concerte de jazz.

Este ştiut că societăţile au tentaţia să-şi ascundă „diferiţii”, să nu-i recunoască, să considere persoanele cu dizabilităţi ca pe ceva străin lor, îi avortează încontinuu până dispar, privindu-i adesea ca pe o ruşine, nefericite accidente de parcurs sau pur şi simplu ignorându-i, adresându-li-se cu milă amestecată cu dispreţ, fără a crede sincer că ar fi în stare de acte creative autentice şi valoroase. Chiar şi în Italia, ţară care îşi acceptă formal numeroasele categorii de „diferiţi”, reacţia publicului în faţa acestui produs cultural a fost cu dublu tăiş: 1) probabil că este un roman slab, pentru că a scrie bine este greu şi pentru un „normal”, darămite pentru un „neputincios”; 2) probabil că subiectul tratează „boala” şi, chiar dacă nu ne place, trebuie să părem interesaţi, altfel nu suntem „corecţi politic”.

Ei bine, romanul a primit de curând un premiu internaţional important „Città di Salò” 2010 şi i se pregăteşte a doua ediţie. La prezentarea de la Padova din 18 martie, organizată de asociaţiile MigraMente – Centrul pentru dialog intercultural şi NUBE (Noua Bibliotecă Europeană), în incinta imensul paradis de carte al librăriilor Lovat, în cadrul iniţiativei Întâlnind pe cei „diferiţi”, autorii au vorbit despre dorinţa lor de a transmite prin intermediul acestor pagini un anumit mesaj. Nimic complicat sau nemaiauzit, ci mai degrabă o evidenţă ascunsă de vălul de pe ochii minţii:  fiecare fiinţă umană se naşte diferită una de alta (din fericire!). Evoluţia este cea care conduce, în spirit gregar, spre o „normalitate” omologată a majorităţii, din tendinţa naturală de uniformizare a oricărei societăţi. Aceasta este asociată ignoranţei (în sensul de „necunoaştere”) şi lenei mentale care frânează în mod fatal ieşirea din stereotipurile servite. În volum se subliniază de asemenea prezenţa transversală în societăţile contemporane a unei forme cronice de individualism de masă (concept care uneşte doi termeni de altfel antitetici), prin care orice ins doreşte deopotrivă a face parte din grupul dominant şi, în acelaşi timp, a fi altfel decât ceilalţi, într-un zbucium adesea steril şi depresiv. Întunecimea este de fapt a minţii care se autosaboează şi pune piedici (auto)cunoaşterii, a celor care cunosc realitatea înconjurătoare şi măsoară lumea „din ochi”, zidiţi între mariginile de sticlă ale eului chircit, în timp ce „întunericul” în care sunt plasaţi cei „neîmpliniţi” este adesea un univers luminos şi nuanţat, fruct al necesităţii de expansiune a eului în tot corpul şi din corp în tot locul.
I colori del buio aduce în prim plan o Italie postbelică în căutarea propriei identităţi sfărâmate şi negate, aflată la momentul istoric al primelor alegeri electorale, într-un sat lombard al castelor şi al castelor în caste. Deşi localist prin tematică, romanul are toate ingredientele universalului prin reprezentarea cu mare fineţe a comportamentului general uman, a psihologiilor de grup şi individuale. Cuprinde în paginile sale o poveste de prietenie şi de dragoste trăită prin vârful degetelor şi al notelor muzicale, prin parfumul „necuvitelor” care permează pe cei care, în ciuda fragilităţii aparente, marginalizaţi şi perdanţi, nu se tem să se prezinte la întâlnire cu destinul dezbrăcaţi de prejudecăţi, în plină lumină sufletească.

Stil poetic, profunzime a sensurilor, cuvinte alese, rigoare în arhitectura corpusului textual şi atenţie la construcţia frazei, o limba italiană de-o eleganţă rară, fără a fi artificială, chiar şi pentru utilizatorii nativi cei mai versaţi şi, cel mai important, o dulce smerenie a scriiturii. Iată ce se ascunde în universul unui „neputincios” şi al unui „prost dumnezeiesc” [concept dezbătut de Cristian Bădiliţă în Asceză şi copilărie, Curtea Veche, 2009]. Numai un astfel de ins poate să afirme oricând: „Sunt un om norocos!”, aşa cum, de la înălţimea scaunului său pe rotile, Laura Boerci şi-a deschis pledoaria în faţa auditoriului uluit.

Împrumutându-şi unul altuia simţurile şi capacităţile, cei doi scriitori, aflaţi la primul roman împreună, debutant editorial fiind doar Filippo Visentin (pentru Laura Boerci acesta este al doilea, după L’aura di tutti i giorni 2008, în curs de reeditare), au redat Italiei văzul interior, dincolo sau mai bine zis dincoace de sârmele ghimpate ale rutinei mentale, ale inconsistenţelor şi mai ales ale ipocriziei sociale, care acum – în timp de criză economică şi morală – face ravagii în lung şi-n lat şi parcă mai mult ca oricând în întreaga Europă, ameninţată de cecitate şi ruptură cu însăşi sursa luminii, a acelei lumini, aducătoare de luminare.

 

Padova
01/04/2010