Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 2 comments

Lupasco, terţul inclus şi teatrul absurdului

Lupasco, terţul inclus şi teatrul absurdului

Eugène Ionesco şi Lupasco erau prieteni, se frecventau şi aveau îndelungi discuţii filozofice. În mod evident, Ionesco a citit cu atenţie opera lui Lupasco şi a fost cu certitudine influenţat de filozofia sa.

În cartea sa Eugène Ionesco – mystique ou mal-croyant? (E.I. – mistic sau necredincios?), Marguerite Jean-Blain subliniază rolul major al lui Lupasco în itinerariul spiritual al lui Ionesco, alături de Jacob Boehme şi Sfântul Ioan al Crucii şi în compania Cărţii tibetane a morţilor (Bardo-Thödol) şi a ritualului creştin ortodox. Ionesco a citit cu atenţia nu doar Logică şi contradicţie, ci şi Principiul antagonismului şi logica energiei, lucrarea fundamentală a lui Lupasco în ceea ce priveşte terţul inclus – acest terţ misterios între Bine şi Rău, între Frumos şi Urât, între Adevăr şi Fals.

În Jurnal în fărâme, Ionesco scrie: „Tocmai pentru că grecii aveau simţul imuabilităţii arhetipale, trebuie în mod necesar să fi avut simţul non-imuabilităţii: Lupasco explică foarte bine acest lucru. Nimic nu există într-adevăr şi nimic nu este gândit decât prin opoziţie cu un contrariu care există de asemenea şi pe care îl refulăm” (Journal en miettes, Paris, Mercure de France, 1967, p. 62). În chip firesc, numele şi ideile lui Lupasco figurează în piesa Victimele datoriei, montată la Théâtre du Quartier Latin, în regia lui Jacques Mauclair, la şase ani după publicarea lucrării Logica şi contradicţia.

Personajele acestei „pseudo-drame” sunt: Choubert, Madeleine, Poliţistul, Nicolas d’Eu, Doamna şi Mallot cu un „t”. Acţiunea se petrece într-un „interior mic-burghez”. Numele de „Nicolas d’Eu” este interesant, dacă ne gândim la semnificaţia lui „Eu” în limba română. Nicolas d’Eu „este înalt, are o barbă mare şi neagră, ochii umflaţi de somn, părul ciufulit, hainele şifonate; are figura cuiva care tocmai s-a trezit după ce a dormit îmbrăcat.” Nicolas d’Eu îi dezvăluie Poliţistului ideile sale despre teatru: „Am reflectat mult la posibilitatea unei înnoiri a teatrului. Cum poate exista ceva nou în teatru? Ce părere aveţi, Domnule Inspector şef?” Poliţistul îl întreabă: „Un teatru non-aristotelic?” „Exact” – îi răspunde Ionesco, alias Nicolas d’Eu. Şi continuă: „E necesar însă să ţinem cont de noua logică, de revelaţiile pe care le aduce o psihologie nouă… o psihologie a antagonismelor… […] Inspirându-mă dintr-o altă logică şi dintr-o altă psihologie, aş introduce contradicţie în non-contradicţie, non-contradicţie în ceea ce simţul comun consideră contradictoriu… Vom abandona principiul identităţii şi unităţii caracterelor, în favoarea mişcării, a unei psihologii dinamice… Nu suntem noi înşine… Personalitatea nu există. Nu există în noi decât forţe contradictorii sau non contradictorii… De altfel, v-ar fi de folos să citiţi Logică şi contradicţie, excelenta carte a lui Lupasco… […] Caracterele îşi pierd forma în informul devenirii. Fiecare personaj este mai puţin el însuşi decât celălalt. […] Cât despre acţiune şi cauzalitate, nici nu mai vorbim. Trebuie să le ignorăm complet, cel puţin în vechea lor formă, prea grosieră, prea evidentă, falsă, ca tot ceea ce este evident… Nu mai există nici dramă, nici tragedie: tragicul devine comic, comicul este tragic, viaţa devine veselă… viaţa devine veselă…”. Poliţistul reacţionează aşa cum se cuvine: „În ceea ce mă priveşte, rămân aristotelic logic, fidel mie însumi, fidel datoriei mele, respectuos cu şefii mei… Eu nu cred în absurd, totul e coerent, totul poate fi înţeles … […] datorită efortului gândirii umane şi al ştiinţei” (Ibid., pp. 200-201, 203-205). Citarea numelui lui Lupasco în contextul piesei poate părea o uşoară ironie a lui Ionesco la adresa prietenului său, ipoteză susţinută de apropiaţii familiei lui Ionesco. Dar această ipoteză e falsă.

Regizorul Victimelor datoriei, Jacques Mauclair, privea corect situaţia atunci când spunea, pe 7 mai 1988, la a Treia Noapte a Premiilor Molières: „Domnule Ionesco, Maestre, dragul meu Eugène, ne-aţi promis că veniţi în această seară şi aţi venit. Cu siguranţă, ne veţi uimi mereu. Discipol al lui Lupasco, al cărui nume rimează în mod curios cu al dvs., conciliaţi logica şi contradicţia fără vreo dificultate aparentă. Astfel, fugiţi de mondenităţi, dar nu rataţi niciuna; dispreţuiţi onorurile, dar le acceptaţi pe toate. Aveţi o redingotă verde foarte ochioasă, un bicorn, o sabie, dar mergeţi la întrunirile Academiei fără cravată. Insultaţi gramatica, martirizaţi vocabularul, dar fotografia dvs. se află în dicţionarul Petit Larousse ilustrat” (E. Ionesco, Théâtre complet, „Bibliothèque de la Pléiade”, Paris, 1990, pp. CI-CII).

Mai serios, criticii au sesizat rolul filosofiei lupasciene în geneza şi dezvoltarea teatrului absurdului. Astfel, Emmanuel Jacquart scrie, în legătură cu Lecţia: „Fără a fi ca Lewis Carroll, un profesionist al logicii, Ionesco este pasionat de ea ori de câte ori aceasta amuză şi surprinde. Forma cea mai simplă a demersului său constă în a contracara sau a anula principiul identităţii şi al non-contradicţiei. În acest mod, înţelegerea intelectuală devine «un raţionament matematic, inductiv şi deductiv totodată». Latina, spaniola şi neo-spaniola se sprijină pe «asemănări identice»! În fine, se întâmplă ca un personaj să afirme şi să infirme propoziţia pe care o avansează […]. În această lume răsturnată, lucrul cel mai simplu şi lucrul cel mai complex devin la fel de probabile […] Atunci când logica îşi permite toate libertăţile, raportul cauzal face şi el la fel. […] În cazul extrem, Ionesco imaginează o logică fictivă care structurează lumea într-un mod ciudat” (E. Jacquart, Notice, în Ibid., pp. 1500-1502).

Dar cel care a pus în evidenţă cu multă pertinenţă influenţa operei lupasciene asupra teatrului lui Ionesco este marele teoretician american al literaturii şi artei Wylie Sypher, în cartea sa Pierderea Sinelui (Loss of the Self – in Modern Literature and Art, New York, 1962, pp. 87-109). Sypher ne spune fără nicio ambiguitate: „[…] Ionesco elimină legile cauzei şi efectului pe care au fost clădite şi teatrul şi ştiinţa. În locul lor, Ionesco acceptă […] logica lui Stéphane Lupasco, a cărui operă ne oferă cheia a ceea ce face Ionesco în teatru” (Ibid., p. 99). Wylie Sypher pleacă de la observaţia că Ionesco, ca şi Heidegger, a fost fascinat de abisul vidului care subîntinde existenţa noastră. Ionesco vrea cu tot dinadinsul să capteze nesustenabilul.
În acelaşi timp, Wylie Sypher subliniază faptul că ştiinţa a afectat natura literaturii. Orice limbaj verbal devine un clişeu în raport cu adevărurile captate de limbajul matematic. „Noile matematici, şi pictura abstractă sau noua muzică nu mai pot fi exprimate prin limbajul verbal – scrie Wylie Sypher. Matematica a invadat atât de profund toate ştiinţele şi filosofia, încât nu mai e posibil să exprimi realitatea printr-un limbaj verbal din moment ce lumea în care trăim seamănă cu un joc jucat în cadrul topologiei, capabilă să erijeze structuri mult dincolo de frontierele vechii logici, structuri care nu mai pot fi descrise printr-un vocabular, cu excepţia celui non-verbal” (Ibid., p. 97).

Vechea logică a exclus sentimentele. Sentimentele, scrie Sypher, sunt „unice – niciun sentiment nu este exact acelaşi cu alt sentiment. Deci sentimentele noastre sunt discontinue şi nu se supun nici unei secvenţe logice. Mai mult încă, sentimentele se află în afara gândirii – ele nu pot fi raţionalizate. Pe scurt, vechea logică a fost un mijloc de a exclude sau de a reduce experienţa – ea nu a fost un mijloc de aprehensiune a experienţei” (Ibid., p. 100). Potrivit lui Lupasco, observă Wylie Sypher, tragedia a avut mereu capacitatea de a capta absurditatea vieţii, ceea ce logica este incapabilă să facă: tragedia descrie contradicţiile experienţei noastre umane. „În felul său – scrie Sypher, Lupasco ţine seama cât se poate de serios de ceea ce am spus întotdeauna despre caracterul tragic al vieţii; îl ia în considerare suficient pentru a încerca să îmbogăţească logica prin înţelegerea tragică a experienţei umane […]”. Există, adaugă Wylie Sypher, o dialectică a comicului, aşa cum există o dialectică a tragicului: […] comedia îşi are propria privire asupra absurdităţii fiinţei umane.

În opinia lui Wylie Sypher, “Lupasco caută o logică existenţială, o logică plină de „contradicţii creative” şi priveşte absolutul ca pe un pericol. […] Lupasco invocă o logică a absurdităţii, o logică care are ceva în comun cu acele koans din buddhismul Zen. […] Zen caută o percepţie directă a realităţii, fără vreo contaminare intelectuală” (Ibid., p. 104-105). Aceste consideraţii deschid o cale de cercetare nebănuită în explorarea realităţii graţie terţului inclus.

(din volumul Ce este realitatea?,
traducere de Simona Modreanu,
Iaşi, editura Junimea, 2009)

2 Comments

  1. Dl B. Nicolescu dezvolta transdisciplinar aceasta teza a ,tertului inclus, si asa-numita logica cuantica . Citeva observatii , totusi : dl . Nicolescu ajunge sa considere logica formala drept ,tiranica, si ,totalitara, dar , prin ex. pe care le ofera , dovedeste ca nu are o cunoastere clara a principiilor logice . Ca si la Lupasco , este vorba de un amestec de lucruri total diferite , cu o multime de divagatii avangardiste si inverificabile , un fel de misticism irationalist bine ambalat .Cum spunea deja Aristotel , cine neaga principiul non-contradictiei se vede redus la statutul de bustean , nu poate articula nimic coerent . Dl. Nicolescu se refera la principiul tertului exclus folosind termeni simpli care se exclud mutual , in vreme ce este vorba despre propozitii categorice . Negatia tertului exclus este foarte usor de respins : daca se afirma non-valabilitatea tertului exclus , astfel tocmai se confirma valabilitatea lui . Intre cele doua propozitii : tertul exclus este valabil , tertul exclus nu este valabil , exista raport de contradictie , a o accepta pe una implica neacceptarea celeilalte . Daca se spune ca tertul exclus nu este valabil , inseamna ca se exclude valabilitatea acestuia , conform principiului non-contradictiei ( fata de care tertul exclus este ca un corolar ) , tertium non datur . Daca tertul exclus nu ar fi valabil si ar fi , in schimb , ,tetul inclus, , ar trebui sa se spuna mai degraba ca tertul exclus este si nu este in acelasi timp valabil , tocmai pt. ca trebuie sa existe un tert , etc. . La fel , nu se poate nega consecvent principiul non-contradictiei , pt. ca orice negatie este prin chiar acest principiu . Bine , se poate obiecta ca lucrurile stau astfel doar pt. cine admite principiile logicii formale , principii logico-ontologice ( ca si cum ar fi simple semne sau simboluri matematice ) : ii vom ruga atunci pe cei care nu le admit sa nu se mai foloseasca de ele si sa gindeasca si sa se exprime prin propriile dlor principii sau non-principii .In definitiv , este vorba despre proiectul postmodernist si relativist de subversiune a oricaror principii , logice , ontologice , morale .

  2. Ma bucur ca ati citit acest comentariu ( imi scuzati , va rog , acele virgule pe post de ghilimele ) .Problema e ceva mai complexa . Este vorba despre o varianta a dialecticii hegeliene a ¨ contrariilor¨ , respectiv ¨contradictoriilor¨ : identitatea contradictoriilor are drept ¨mister¨ ultim identitatea fiintei si nefiintei , a binelui si raului . Ca versiune foarte explicita a acestor mistici nihiliste a se vedea lucrarile ¨teologului¨ T. Altizer . Ei bine , una din sursele principale ale d-lui Nicolescu este Georges Soules , aka Raymond Abellio , acest abellio venind , dupa marturisirile apropiatilor , de la apollyon , un nume al lui Lucifer . Autointitulat ¨gnostic catar ¨ , Soules a fost activist comunist , apoi nazist si colaborationist , devenit nazi-comunist ocultist si ¨maoist¨ , un apropiat al cercurilor dreptei radicale ( nazi-maoiste) , a scris un roman – ¨ La fosse de babel¨ in care descria insurgenta terorista impotriva civilizatiei ¨capitaliste ¨ . Dupa acest ¨catar¨ si asa-zis ¨sinarhist¨ uniunea contrariilor este aceea a lui Satan si Lucifer intr-un ¨Christ cosmic¨ !

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *