Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Lupta cu amnezia. Basarabia 28 iunie – 6 iulie

Lupta cu amnezia. Basarabia 28 iunie – 6 iulie

 Ziua doliului naţional şi a postului negru… n-a fost să fie

Ziua de 28 iunie, conform decretului semnat la 24 iunie 2010 de preşedintele interimar al R.Moldova, Mihai Ghimpu, ar fi trebuit sa fie zi de doliu naţional şi de comemorare a victimelor ocupaţiei sovietice. Cum însă Curtea Constituţională a anulat decretul prezidenţial, stăm cuminţi şi aşteptăm.

Aşa am stat aproape 70 de ani, aşteptând să ne dea voie cineva să scriem despre genocid, să spunem copiilor în casă despre ce s-a întâmplat cu bunicii lor, să facem filme la fel ca victimele lui Hitler, să cerem despăgubiri ocupantului.

Precum bine observa Ion Eliade Rădulescu în Echilibru între antiteze,  istoria noastră are doi 1821, doi 1848, la care noi mai adăugăm doi 1859, doi 1918, doi 1940, doi 1989 – unul al nostru şi altul al lor.

Pentru noi ultimatumul lui Stalin din 26 iunie 1940 a fost urmat de ocupaţia unei provincii a României de către URSS, iar pentru neprietenii noştri – de eliberarea de sub „ocupaţia” românească a pământurilor româneşti. Dezbaterile sterile pe tema aceasta, cu „istorici” de tipul lui L. Tabără pe posturile noastre de televiziune, ne-au  adus deja pe culmile disperării. Flaşneta stricată L. Tabără, ca şi „instituţia” Vasile Stati, lasă totuşi urme în mentalitatea basarabenilor.

Dl Mihai Ghimpu, consecvent, s-a prezentat în faţa cetăţenilor din Chişinău în dimineaţa zilei de 28 iunie, însoţit de reprezentanţi ai Partidului Liberal şi reprezentanţi ai societăţii civile. Manifestările cultural-educative consacrate  comemorării victimelor comunismului au debutat cu mitingul care a avut loc în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău. Mitingul a fost organizat de PL, cu participarea  unui număr important de istorici din Chişinău: Anatol Petrencu, preşedintele Mişcării Acţiunea Europeană; Gheorghe Cojocaru, directorul Institutului de Istorie şi Drept al Academiei de Ştiinte a R.M.; Gheorghe Negru, preşedintele Asociaţiei Istoricilor din R. Moldova; prof. Alexandru Moşanu,  membru de onoare al Academiei Române. Au mai luat cuvântul juristul Mihai Ghimpu, preşedintele PL, şi Ion Hadârcă, scriitor şi deputat, primul preşedinte al Frontului Popular din R. Moldova.

Prin aceste luări de cuvânt, scurte şi la obiect, s-a revenit la temeiurile juridice ale anexării Basarabiei la URSS. La 28 iunie 1940 nu s-a încheiat niciun acord bilateral între cele două state – România şi URSS – prin care să se justifice transferul de teritorii. Singurul document la care se face trimitere este Răspunsul Guvernului Regal Român din 28 iunie 1940 la nota ultimativă a Uniunii Sovietice, în care acesta precizează clar că „se vede silit să accepte condiţiile de evacuare”. Deci evacuare a populaţiei, nu cedare a Basarabiei.

Am găsit în arhive documente ce arată felul în care au fost repartizaţi pe judeţe evacuaţii din judeţele Basarabiei şi Bucovinei: cei din Cernăuţi şi Hotin – în judeţul Neamţ; cei din Soroca şi Bălţi – în jud. Tg. Ocna; cei din Orhei şi Lăpuşna – în jud. Buzău; cei din Tighina şi Cetatea Albă – în jud. Prahova; cei din jud. Cahul şi Ismail – în jud. Muscel şi Argeş.

Puţin public a fost în PMAN la miting şi nici nu putem reproşa cuiva ceva.
De 20 de ani ne bat ploile şi ninsorile în această piaţă. Am putrezit, am obosit, ne este greaţă de cinismul clasei politice. Nu-i vedem alături pe cei care s-au învrednicit de înalte distincţii de stat ale R.Moldova şi ale României.

Oamenii aşteaptă să vadă opoziţia anticomunistă unită şi nu Unirea împărţită-n trei; să nu apară trei feluri de partide liberale, pe rând, în piaţă, pentru a adresa mesaje populaţiei: unul sub steag albastru, altul sub steag galben şi altul sub steag verde…

Mai este şi amnezia de care suferă chiar generaţia celor deportaţi şi reveniţi la vatră. Este o amnezie de frică la unii şi un efect al spălării creierului la cei mai mulţi. Dar  marii vinovaţi pentru acestă stare de lucruri sunt intelectualii, de o parte şi de alta a Prutului.

Amnezia nu a fost peste tot  beton. Aţi observat în ce fel se menţine în memoria cehilor şi a întregii lumi amintirea ocupaţiei sovietice din august 1968, când zeci de mii de oameni au plecat din ţară, iar vreo 500 de mii de intelectuali care au refuzat colaboraţionismul s-au reprofilat peste noapte în şoferi sau muncitori? Milan Kundera introduce, abrupt, câte un alineat despre ocupaţia din 1968, în orice  scriere a sa (fie roman, fie eseu), de zeci de ani. La fel şi Paul Goma: în tot ce scrie, introduce obsesiv problema Basarabiei, în special anul 1940, săptămâna roşie 28 iunie-6 iulie 1940 şi proiectul comunist RSSE în loc de RSSM.. Cine dintre scriitorii români de o parte şi de alta a Prutului s-a solidarizat cu Goma când a fost atacat pentru această obsesie? Este strigător la cer că niciunul din cântătorii contemporani ai „Moldovioarei” ciuntite („Ca un strugure de poamă / Stai pe harta Uniunii!”) nu a avut tresărirea patriotică previzibilă în cazul aflării unor lucruri atât de grave: au vrut în 1940 să ne desţăreze pe veci pentru a le face loc altora!

Lupta cu amnezia organizată nu  este uşoară. Dar este posibilă

Basarabeanul Leon Casso, chiar fiind ministru al instrucţiunii publice în Imperiul Ţarist, a demonstrat că se poate şi a scris Rusia la Dunăre, prima lucrare importantă despre prima ocupaţie rusă, din 1812, a Basarabiei. A plătit cu viaţa curajul de a spune adevărul, dar noi nu venim în această viaţă ca să ne aranjăm bine în ea.

Constantin Virgil Gheorghiu, cel care cunoscuse Chişinăul în perioada interbelică, doar în anii de studii la Liceul Militar, a scris „Ard malurile Nistrului”, carte despre consecinţele anului de ocupaţie 1940-1941, prohibită aici un timp, de frica minorităţilor dominante.

Iosif Gherasimov, un venetic rus, un simplu director de şcoală din Ungheni, implicat fără voie în valul din 1949 al deportărilor, a demonstat că se poate, scriind zguduitoarea povestire documentară Bătăi în uşă.

Preotul Gherasim Păduraru, un creştin fără studii superioare, a arătat prin anii ‘70-‘90, în jurnalul său Taina porţilor zăvorâte, cum, prin medicalizarea crimei, sovieticii au ticăloşit o întreagă categorie de intelectuali: medicii. Manuscrisul dactilografiat al acestui martir a fost una din lecturile mele clandestine sub regimul comunist criminal. Nu sunt necesare sute de asemenea lecturi ca să te trezeşti şi să rămâi în stare de trezvie.

Muncitorul Gheorghe David a fost internat în repetate rânduri la „Cosânzeni” şi dat pe mâna psihiatrilor, pentru că făcea afirmaţii în public despre ocupaţia sovietică şi limba română. Reţinem numele acestui muncitor martir pentru că şi disidentul Paul Goma în 1977 i-a avut alături, cu semnături, numai pe 3-4 intelectuali, ceilalţi fiind muncitori.

Petru Cărare, cu poeziile sale deschis „anti-ocupaţie sovietică”, incluse în cartea Săgeţi (pe care au confiscat-o din librării când era deja învăţată pe dinafară până şi de elevi) a demonstrat încă din 1972 că se poate ca un scriitor curajos să nu fie trădat nici de dactilografă, nici de redactorul de la editură, nici de cei responsabili de difuzarea cărţii.
Cartea pentru care a pătimit Cărare era o izbucnire de ură şi neputinţă, un strigăt de disperare, ca şi al tânărului ceh care şi-a dat foc în semn de protest împotriva ocupaţiei din 1968:

Ura noastră-i ură mare
Dar răzleaţă, pic cu pic:
Când o pui la încercare,
Nu e bună de nimic.
Jugu-i greu, durerea muşcă.
Strigi: stăpânii nu te-aud.
Ura noastră-i praf de puşcă,
Dar un praf de lacrimi ud.
Ar fi stat demult sub cruce
Toţi duşmanii launloc:
Praful cine să-l usuce?
Praful cine să-i dea foc?

Ziua postului negru şi a doliului a fost, cred, respectată la 28 iunie – simbolic. Aşa cum ştim noi să ţinem Postul, ca nişte farisei, „fără a-l lua în serios şi fără a-l considera la cel mai adânc nivel posibil ca o întrebare duhovnicească ce are nevoie de un răspuns, de o hotărâre, de un plan, de un efort continuu” (Al.Schmemann).

În Vechiul Testament omul se îmbrăca în sac, îşi punea cenuşă pe cap şi ţinea post negru când se simţea vinovat de ceva în faţa lui Dumnezeu sau dacă cerea ceva. Am văzut în zilele vieţii mele ţărani care credeau în puterea postului şi a icoanei de a aduce ploaie în perioadele de secetă. Ei îl aduceau pe Dumnezeu, prin post şi rugăciune, în viaţa lor reală; noi îl somăm în versuri: „Doamne, ocroteşte-i pe români!”, fără însă a lua în serios religia.
Nici prin gând să le dea celor doi mitropoliţi ortodocşi de la Chişinău să îndemne poporul la unire într-un gând de pocăinţă şi înnoire în această zi de doliu, pentru a dobândi rezolvarea unei probleme – a salvării acestei populaţii de duşmanii cei văzuţi şi nevăzuţi.

Mai mult: în timpul parastasului pentru victimele deportărilor din valul 6 iulie 1949, Mitropolitul Vladimir „al întregii Moldove” (titlul ce ne face să credem că ierarhul nostru ori nu conştientizează  raptul din 1940, ori are pretenţii jurisdicţionale asupra Mitropoliei Moldovei de peste Prut) nu a putut califica decât ca „bazaconii făcute de comunişti” crimele  pe  care noi le trecem la capitolul Genocid. Bazaconiile sunt ale copiilor, când fură cireşe sau pupăza din tei;  sperăm că Înalt Preasfinţitul de sub jurisdicţie rusă a avut în vedere conotaţia „bez+zakonie” = fărădelege, lucru de necrezut. Dacă primul val de deportări a  lichidat cu precădere bărbaţii, al doilea a mânat în Siberia şi Kazahstan 36 de mii de oameni, majoritatea copii şi femei. Cum acuzaţia principală era naţionalismul şi colaboraţionismul, se mai poate vorbi oare de eliberarea de către sovietici a Basarabiei „ocupate” de români?

Nu luăm în serios nimic. Nu vrem să suferim până-n pânzele albe, ca memorandiştii ardeleni, care refuzau să fie salvaţi din puşcării. Nici nu obţinem, ca nişte căldicei, decât că ne varsă Dumnezeu din gura Lui.

Numele Basarabiei – remarca Eminescu – ţipă sub condeiele ruseşti. „Românii Basarabiei moldave”, interpretat de Angela Bucico, răsună deseori în PMAN, pentru a aminti ca ar mai fi o Basarabie, alta decat cea moldavă. Şi, într-adevăr, Muntenia s-a numit un timp Basarabie, după numele descălecătorilor de ţară. Dar în cealată Basarabie, munteană, oare contenesc petrecerile din Hanul lui Manuc măcar în ziua de 28 iunie sau 16 mai, în amintirea faptului regeretabil că în acel edificiu, la 16 mai 1812, prin Pacea de la Bucureşti, a fost cedată Basarabia moldavă? Am telefonat o dată la TVR1 în timpul unei transmisiuni în direct şi nu s-au oprit din cântece şi jocuri într-o zi atât de tristă pentru neamul românesc.

Victimele nu au monument, numai agresorii au

În conformitate cu decretul emis, anul trecut, la 28 iunie a fost instalată în PMAN o piatră comemorativă pe locul unde urmează să fie ridicat un monument în memoria victimelor ocupaţiei sovietice. În loc să punem câte un leu pentru ridicarea monumentului pe locul celui demolat (al lui Lenin), de un an comentăm că , acum 15 ani, un alt Ghimpu, deţinut politic în anii 80,  a  pus o piatră  în faţa gării,  unde au fost încărcaţi în  vagoane pentru vite deportaţii din 1949, şi nu se vede încă monumentul. Dar ce aţi crezut, că Gheorghe Ghimpu avea bani dupa ce făcuse 8 ani de puşcărie la ruşi?

Toată lumea ar admira Chişinăul nostru cel verde şi-nflorit, dacă nu ar fi plin de  idoli de piatra ce prezintă nu numai figuri de bolşevici, ca tălharul călăreţ Kotovski şi vreo câţiva rătăciţi de calibrul lui Lazo, ci şi idei încremenite, ca băbana uriaşă din faţa Academiei – „matuşca Rusia eliberatoarea”sau figurile cu pumni uriaşi de comsomolişti, ridicaţi spre cer pe bulevardul Grigore Vieru. Noi trecem pe alături şi nu observăm nicio incongruenţă, pentru că ne-a înrobit idolul toleranţei.

Singurul semn de enervare, dat de scriitorul Ion Druţă anii aceştia, a fost în legătură cu „căpăţânile” clasicilor români  de peste Prut, instalate pe Aleea clasicilor din grădina publică. Treceam într-o zi pe acolo, mai precis prin faţa monumentului Sfântului Ştefan cel Mare, în timp ce un ghid le spunea în limba rusă unor turişti că pe acel loc era în timpul ţarismului monumentul ţarului Alexandru al II-lea.  Iată, acest ghid este chiriaş la noi, dar îşi permite să nu-l tolereze nici pe un sfânt. El  ştie: Kotovski şi tot şiragul de comunişti încă sunt călare pe situaţie.

Citeam în aceste zile cuprinse de acolada roşie – numite  de Goma  şi Săptămâna Roşie – viaţa sfântului Procopie. Ca şi sfânta Nina, creştinătoarea Gruziei, ca şi mulţi alţi sfinţi, marele mucenic Procopie  a dărâmat idoli cu rugăciunea. Este fapt istoric, petrecut în Cezarea Palestinei, că au căzut idolii  zdrobindu-se în bucăţi şi prefăcându-se în apă, de curgea ca pârâul vuind pe uşile capiştei.
Poate nici n-am încercat, în aceste zile de doliu şi post, să adunăm credinţă cât bobul de muştar şi să ne rugăm în taina inimii noastre.

 

 

Cinci monumente din Chişinău, cu semnificaţie comunistă, au fost introduse, în anul 2008, în registrul monumentelor istorice
Articol de Victoria Dumbrava, publicat in data de 30-04-2010.

Cinci monumente din Chişinău, cu semnificaţie comunistă, au fost introduse în anul 2008, în registrul monumentelor istorice, printr-o hotărâre a Parlamentului.
Printre acestea se numără monumentele lui Grigore Kotovski şi Serghei Lazo. Dar şi monumentele Eroilor Komsomolişti, Luptătorilor pentru puterea sovietică şi Eliberatorilor de sub ocupaţia fascistă. În registrul monumentelor istorice din anul 1993 figurau doar monumentele eroilor din cel de al doilea război mondial. În ţară mai există numeroase monumente ale lui Lenin, însă numărul lor nu este cunoscut, potrivit viceministrului Culturii, Gheorghe Postică.

Monumentul “Eliberarea”

Monumentul consacrat “eliberarii” orasului Chisinau de catre armatele sovietice in august 1944 este amplasat vis-a-vis de blocurile hotelurilor “Chisinau” si “National” la intersectia bulevardelor Stefan cel Mare si C. Negruzzi. Reprezinta un pilon dreptunghiular inalt si doua postamente succesive, pe cel superior fiind instalate doua figuri in bronz: ostasul sovietic cu spada in mana dreapta si sculptura alegorica a Victoriei. Ansamblul reflecta un patos exagerat, datorat miscarilor si gesturilor ostentative, care trebuie sa imprime monumentului dinamismul scontat. Monumentul a fost dezvelit la 21 august 1969.

Statuia lui Grigore Kotovski din Chişinău

Statuia lui Grigore Kotovski din Chişinău este un monument ecvestru închinat eroului comunist al războiului civil din Rusia, Grigore Kotovski, amplasat în municipiul Chişinău, capitala Republicii Moldova.
Statuia ecvestră a eroului comunist al războiului civil din Rusia, Grigore Kotovski, a fost înălţată în anul 1954 la Chişinău şi a fost realizată de către un grup de sculptori format din Lazăr Dubinovschi, K. Kitaika, I. Perşudcev şi A. Poseado, după planurile arhitectului Feodor Naumov.
Realizatorii statuii s-au inspirat din sculpturile ecvestre din antichitate (de ex. Marcus Aurelius, Roma, secolul IV), precum şi din celebra statuie ecvestră renascentistă a condotierului Gattamelata, Estàtua eqüestre de Gattamelata, realizată de celebrul sculptor Donattello la Padova.
Statuia este turnată din bronz, şi are o înălţime de 5 metri, fiind amplasată în piaţeta din faţa hotelului “Cosmos” din Chişinău. Sculptura este montată pe un piedestal din granit roşu şi se remarcă prin tratare monumentală. Această statuie a fost prima statuie ecvestră din RSS Moldovenească din perioada sovietică.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *