Manole, Manole

De pe urma meşterului Manole, simplă coincidenţă de nume şi rang cu omonimul său baladesc, rămase o casă ridicată la marginea oraşului într-o zonă liniştită, încă patriarhală, care îl costase şase ani de privaţiuni, doi băieţi trecuţi bine de treizeci de ani ce aveau la rândul lor copii şi o fotografie de grup format A4 din vremea când meşterul obişnuia să-şi ducă familia, o dată la doi ani, în staţiunile patriei cu bilet de sindicalist.

Poza data din vremea când copiii erau mici de o şchioapă şi se vedeau în ea ghemuiţi la picioarele părinţilor pe iarba parcului, având ca fundal câteva tufe de leandri în ghivece uriaşe. Capul familiei stătea drept în fotografie, cu semeţia şi concentrarea omului pătruns de importanţa momentului, avea o faţă smeadă, netedă, în barba căreia nu se ghicea nici un fir de păr, un loden albastru şi o şapcă ecosez pe cap. De câte ori privea fotografia, îşi amintea că în ziua aceea chiar se supărase pe fotograful grăbit care nu avusese răbdare să îl aştepte să îşi potrivească bine şapca pe creştetul capului, motiv pentru care i se părea că ieşise în poză cu ea trasă puţin pe ochi. Cu tot reproşul ce i-l făcuse fotografului, înrămaseră poza cu o baghetă subţire, o încadrară într-un paspartu bej şi ea atârna de ani buni pe peretele din sufrageria casei, ca o amprentă de neşters în memoria meşterului dispărut subit, prea devreme, la şaizeci de ani.

Nepoţii nu-l cunoscură decât din fotografie căci nu-l prinseră în viaţă pe Manole. Ştiau din spusele părinţilor că toată viaţa lucrase la uzina de autoturisme unde avea de executat o singură operaţie: aducea aripile faţă ale maşinilor de la matriţă la banda de montaj. La început manual, apoi ajutat de un scripete ce culisa pe o tijă magnetică acţionată şi ea de o cutie cu multe butoane ce în mâinile lui Manole părea o jucărie prea mică, firavă. Treizeci şi cinci de ani făcuse operaţia asta fără să se plângă vreodată că îl încearcă sentimentul monotoniei ori că s-ar simţi cumva în pielea stânjenitoare a unui robot.

Cât trăise, avusese aerul omului împăcat cu el şi cu lumea, de unde şi impresia fermă de echilibru, de linişte sufletească şi cumpătare ce se citea pe chipul său încă din vremea fotografiei din perete. Onest fără să i se pară o virtute, prietenos fără efuziuni şi excese dar şi fără meschinării, Manole ştiuse în timpul vieţii măsura tuturor lucrurilor, încât şi dacă pământul s-ar fi oprit în loc într-o zi, ar fi luat întâmplarea ca pe ceva firesc, ca efect al unui capriciu al sorţii de neîmpotrivit şi nimic mai mult. Viaţa lui fusese un lung şir de evenimente previzibile care îi dădeau siguranţă şi îl puseseră la adăpost de dezamăgiri şi surprize, afară de moartea care îl găsise, e drept, cu totul nepregătit.

Cu atât mai de neînţeles păreau acum evenimentele ce se petreceau în casa moştenită de unul dintre băieţi. Dintr-o dată, meşterul lăsa impresia că era pornit să dea mai multe bătăi de cap urmaşilor decât în vremea când trăia şi când, aşa cum îşi aminteau cu toţii, fusese, cum se spune, un om de treabă. Se petreceau lucruri ciudate cu Manole din fotografie. Mai întâi observă nepotul. Ieşi într-o după-amiază, în fugă, din sufragerie, cu bărbia tremurând de emoţie:

– Voi aţi văzut ce se întâmplă cu bunicul? I-a apărut acolo, în poză, o cută pe obraz!

Cum ai săi veniseră de la lucru, vestea îi prinse în bucătărie cu lingurile rămase în aer, ca la aflarea unei enormităţi fără seamăn. Erau oameni în toată firea, nu puteau crede una ca asta. Intrară în sufragerie cu un soi de teamă mirată sperând până în ultima clipă că băiatul se înşelase cumva. Ajunseră în faţa fotografiei, o priviră atent, după care făcură imediat un pas înapoi. Într-adevăr, Manole avea pe obrazul drept, de la rădăcina nasului până înspre pomet, o cută ca o crestătură adâncă, cicatrizată deja, inexistentă până atunci pe faţa lui smeadă. Mai mult, parcă şi buzele se strânseră într-un uşor rictus, abia perceptibil, ceva ce semăna a nemulţumire dar şi a avertisment totodată, oricum de neînţeles.
Stăteau neputincioşi, când cu braţele încrucişate, când frecându-şi palmele fără rost, numai ca să facă ceva cu tensiunea ce pusese stăpânire pe ei. Aveau capul plin de întrebări cărora, oricât ar fi încercat, nu le găseau un răspuns cât de cât mulţumitor, dacă nu logic. Şi încă nu puteau şti la ce se mai puteau aştepta. Stabiliră un plan după care urmau să ţină sub observaţie fotografia şi personajul său misterios, neverosimil. Intrau pe rând, cu schimbul, pentru mai multă veridicitate a observaţiei, se furişau în sufragerie ziua şi noaptea, în vârful picioarelor, până sub rama fotografiei, de unde priveau dezolaţi cum pielea feţei lui Manole se zbârcea tot mai mult de la o zi la alta, ca şi cum suprafaţa hârtiei ar fi fost atinsă de dogoarea mistuitoare a unei flăcări.

În zilele şi nopţile următoare, apărură noi cute şi riduri, iar într-o dimineaţă şapca care îl deranjase cândva stătea acum drept pe creştetul capului, întocmai cum ar fi dorit atunci, în ziua declicului. Animată de o forţă supranaturală, se ridicase de pe ochiul stâng şi sub el se vedeau bine pungi vinete încreţite de riduri. Şi ochii – nu, nu li se părea deloc –, descătuşaţi de umbra şepcii, ochii omului împăcat cu sine şi cu viaţa care fusese Manole, limpezi şi senini până nu de mult în fotografie, erau acum tulburi, ceţoşi, emanând o inexplicabilă încrâncenare şi răutate. Arăta cu mult mai rău, mai bătrân chiar şi decât în ziua când se sfârşise răpus de o boală fulgerătoare. Era de nerecunoscut.

Pentru că schimbarea nu dădea semne că s-ar opri vreodată şi nici nu puteau prevedea până unde ar fi mers, devenind de nesuportat, se gândiră să apeleze la un fotograf renumit. Aveau să-l consulte în privinţa pozei cu bucluc, însă cu multă discreţie şi precauţie, nu cumva să îi creadă nebuni. L-ar fi rugat să aplice pe faţa schimonosită a meşterului un retuş cum s-ar fi priceput el mai bine, după care aveau să pândească urmarea. Fotograful se lăsă greu convins şi numai după ce căpătă o mulţime de detalii şi siguranţa că nu i se joacă o farsă.

În ziua când taică-său tocmai intră cu el pe poartă, băiatul le ieşi înainte marcat, răvăşit de întâmplarea căreia îi fusese martor:
– Stai! Stai puţin că trebuie să-ţi spun ceva, zise copilul gata să izbucnească în plâns. Să ştii că bunicul nu mai e în poza aia. A dispărut! A fugit! Ai să vezi.
– Nu se poate! strigă bărbatul şi se repeziră pe scări toţi trei. Intrară în sufragerie gâfâind, se apropiară de fotografie cu neîncredere şi era chiar aşa: în locul lui Manole era acum un spaţiu gol, alb şi doar conturul trupului său mai amintea de el.

Plecase, se smulsese din poza de grup, în vreme ce toţi ceilalţi din instantaneul acela rămăseseră pe loc, nemişcaţi, neatinşi de aripa timpului, fără să-l fi putut opri.
– Ei? întrebă puştiul căruia îi crescuseră două triunghiuri isoscel în sprâncene.
– Ptiu, drace! Aşa e! Ai avut dreptate! zise taică-său şi se prăbuşi în fotoliu în timp ce fotograful, lipit de perete, se făcuse una cu el, nu se mai distingea din modelul tapetului, se voalase ca un clişeu supraexpus la lumină.