Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

„Mântuirea nu se poate pierde; de aceea trebuie să trăieşti în aşa fel încât să nu o pierzi”

„Mântuirea nu se poate pierde; de aceea trebuie să trăieşti în aşa fel încât să nu o pierzi”

 Otniel Vereş: Problema raportului dintre teologie şi exegeză e capitală în dezbaterile teologice. De exemplu, dacă mesianitatea lui Isus este respinsă pe baze exegetice şi istorico-critice, pe ce baze teologice poate fi afirmată ea? Sau dacă istoricitatea multor părţi din Biblie este pusă la îndoială prin metoda istorică, cum pot fi salvate de către susţinătorii metodei critico-istorice afirmaţiile trans-istorice ale Bibliei sau semnificaţia mântuitoare a faptelor catalogate ca neistorice? Cum vedeţi această problemă şi soluţiile la ea? Fac apel din nou la Epistola către evrei, dificil de interpretat în mod deosebit pentru teologii de tradiţie protestantă. Cum afectează teologia exegeza (şi invers) în special în pasaje precum Evrei 6, textul care vorbeşte despre posibilitatea apostaziei credinciosului?

Radu Gheorghiţă: Voi încerca să circumscriu răspunsul meu la această întrebare iubirii de adevăr, o îndeletnicire la care este somat fiecare creştin – de la cărturar, la simplu enoriaş, de la exeget, la dogmatician – şi care, de fapt, relevă substratul esenţial al întrebării. Sper ca formularea pe care o voi sugera să nu pară simplistă, dar, cel puţin între studenţii evanghelici, ea trebuie confruntată direct. Dacă Isus din Nazaret, Cel în care credem şi pe care-L mărturisim ca Domn şi Mântuitor, nu a săvârşit faptele atestate de Evanghelie şi nu a rostit cuvintele atribuite Lui de către Evanghelii, credinţa într-un astfel de Cristos îşi pierde fundamentul istoric şi nu va fi cu nimic deosebită de oricare altă credinţă clădită pe mituri sau legende fabricate de iscusinţa inventivă a oamenilor.

În esenţă, aceasta este şi poziţia pentru care apostolul Pavel militează în 1 Corinteni 15, atunci când ia în discuţie, deloc surprinzător, învierea din morţi a Domnului, evenimentul de căpătâi al crezului Creştinisului. Fără o înviere a Domnului nostru în dimensiunea spaţio-temporală a creaţiei lui Dumnezeu, creaţie care tocmai prin acest eveniment urma să fie răscumpărată şi restaurată, fără o înviere în perimetrul pe care experienţa şi trăirea cotidiană îl numeşte „istoric”, credinţa creştină îşi pierde, conform argumentării apostolului, nu doar fundamentul ei, dar şi valoarea şi menirea ei.

Nu cred că greşesc atunci când afirm că obiecţiile cărora Pavel le răspunde în 1 Corinteni 15 nu se deosebesc în esenţă de obiecţiile pe care le formulează scepticul din veacul al XXI-lea, fie el om de stiinţă sau cercetător istoric sau, pur şi simplu, un ateu. Ca atare, argumentele pe care le aduce Pavel sunt la fel de relevante pentru un scrutător sincer de astăzi ca şi pentru destinatarii epistolei sale. Printre aceste argumente în favoarea învierii Domnului se remarcă 1. Mărturia Scripturilor despre înviere (profeţii scrise care îşi aşteptau vremea împlinirii lor); 2. Depoziţia martorilor oculari ai învierii (dintre care majoriteatea erau încă în viaţă în vremea scrierii epistolei). Ambele argumente sunt utilizate chiar la începutul argumentaţiei din capitolul 15 şi înclin să cred că ele constituie cea mai formidabilă pereche de dovezi pe care le putea aduce. Bineînţeles, pe parcursul capitolului el face apel şi la alte aspecte, dar mă voi limita doar la acestea două.

O analiză a argumentelor invocate de apostol scoate în evidenţă importanţa unei triade fundamentale care stă la baza constituirii textului Scripturii şi a interpretării corecte a acestuia. Mă refer la cele trei bine-cunoscute dimensiuni ale textului: dimensiunea istorică, cea literară, şi cea teologică, dimensiuni care definesc revelaţia înscripturată, precum şi abordarea ei corectă. În alte cuvinte, textul Scripturilor se prezintă cititorului în tridimensionalitatea lui: este un text scris (dimensiunea literară cu întreaga ei panoplie), despre un eveniment istoric (dimensiunea istorică care impune ca evenimentul să nu fie redus la nivel de mit, de basm, sau de legendă) şi care este totuşi oferit cititorului de un scriitor care prezintă nuanţat teologic punctul său de vedere (dimensiunea teologică prin care întâlnim un autor de text, nu doar un simplu cronicar al evenimentelor).

Cred că „pariul lui Pascal”, de altfel o poziţie apologetică vrednică de adoptat în general, se dovedeşte a fi insuficient atunci când elementul vizat este învierea Domnului. Apostolul Pavel nu s-ar fi mulţumit cu un astfel de argument, pentru că în absenţa învierii lui Cristos, evenimentul apoteotic din istoria lucrării de mântuire, de răscumpărare, şi de restaurare a Creaţiunii lui Dumnezeu, credinţa creştină nu are niciun punct de sprijin. Aici este locul în care trebuie să se întâlnească istoricul, savantul, teologul şi omul de ştiinţă, să-şi aducă în dialog argumentele şi contra-argumentele lor. Dacă un eveniment de calibrul învierii Domnului este contestat, atunci atestarea istorică a celorlalte aspecte ar avea foarte mică valoare apologetică; în schimb, dacă învierea este atestată, atunci celelalte aspecte, considerate de sceptic a fi mai greu de dovedit sau de acceptat, ar păli în importanţă faţă de magnitudinea învierii.

Urmând un raţionament similar se poate ajunge şi la esenţa disputelor exegetico – dogmatice de la care a plecat întrebarea. A afirma că mesianitatea lui Isus nu poate fi susţinută pe baze exegetice sau că investigaţia critico-istorică infirmă adevărurile dogmatice ale creştinismului sunt poziţii care se fac vinovate de a fi formulate pe un raţionament circular în care elementul care ar fi de dovedit – „nu există mesianitate în textele VT sau NT” – ajunge să devină o premisă a studiului, în ciuda textelor abundent de clare.

Nu cred că aş putea formula mai bine nevoia de sprijin reciproc între cele două tabere decât să-l parafrazez pe autorul Psalmului 133, „Iată ce plăcut şi ce dulce este să locuiască dogmaticianul şi exegetul laolaltă”. Acolo trebuie să ţintim: nici exegeză într-un vacuum dogmatic, dar nici dogmatică fără fundament exegetic.

Îmi rămâne destul de puţin spaţiu pentru a discuta concret dificultăţile exegetice ridicate de unele pasajele dificile din Evrei vizate în întrebare. Voi încerca să fiu scurt. Din momentul în care m-am angajat în demersul exegetic, mi-am ales mai multe motto-uri drept călăuză pentru activitatea mea. Unul dintre acestea poate fi găsit în scrierile lui Jean Calvin, în prefaţa comentariului către Romani, dacă reţin bine. Ca sistematician şi exeget neîntrecut, Calvin pretindea din partea interpretului datoria supremă de a expune cu claritate ce afirmă textul şi nu de a impune textului ceea ce crede el că autorul ar fi trebuit să spună!

Cu siguranţă, o astfel de axiomă este uşor de susţinut teoretic, dar mult mai dificil de implementat practic. Totuşi, cred că ea aşază un principiu care trebuie avut în vedere în munca cu textul şi în încadrearea lui dogmatică. Experienţa dovedeşte că, inevitabil, se ajunge la tensiuni pe falia dintre disciplina exegetică şi cea dogmatică. Uneori sistemul dogmatic se va dovedi insuficient pentru a face dreptate textului; alteori rezolvările dogmatice conduc la formulări tensionate, de genul paradoxurilor logice, care nu îşi au o rezolvarea finală.

Revenind la cazul concret sugerat, ca exeget găsesc suport textual în Evrei atât pentru existenţa posibilităţii apostaziei – prea multe pentru a nu fi sesizate – cât şi pentru garanţia unei vieţi sub providenţa, paza şi protecţia suverană a lui Dumnezeu pe care o siguranţă deplină a mântuirii se poate clădi – este drept, mai puţine ca număr, dar nu mai puţin proeminente, unul dintre acestea fiind plasat strategic tocmai la finalul epistolei, Evrei 13:20, 21. Voi reveni la acest text. Ca exeget sunt chemat să formulez o poziţie care să trateze cu justeţe exegetică textele din ambele categorii, fără să încurajez o categorie în defavoarea alteia. Trebuie deci să ajung la o formulare de genul unei tabere calvino-arminiană; dar acest lucru este un paradox logic care creează o tensiune deloc uşor de menţinut. Bineînţeles, ar fi şi o a doua alternativă: aceea de a mă alipi de un anumit sistem dogmatic, fie de cel arminian, fie de cel calvinist, întrucât ambele au suport exegetic clar în textele pe care se fundamentează. Ele se fac însă vinovate de a obstrucţiona afirmaţiile textuale care oferă suport celuilalt sistem. În mod general vorbind, acestea sunt cele două opţiuni majore ale exegetului: să accepte existenţa tensiunilor exegetice sau să încerce să le rezolve prin domesticirea unuia din grupul de texte care nu se potrivesc cu sistemul dogmatic deja acceptat.

Ca exeget am optat pentru prima soluţie şi anume menţinerea tensiunilor exegetice între diferite texte, care este de preferat în opinia mea oricărei rezolvări a paradoxului prin apelarea la interpretări care duc la amuţirea virtuală a textelor inconvenabile. Ca fost fizician, nu mă simt deloc deranjat de aceste paradoxuri care dovedesc în primul rând limita aparatului nostru conceptual. De exemplu, când în mod inevitabil mi se pune intrebarea la clasă pe ce poziţie mă aflu în chestiunea siguranţei mântuirii, obişnuiesc să răspund în felul următor: „Mântuirea nu se poate pierde; de aceea trebuie să trăieşti în aşa fel încât să nu o pierzi.” Logica formală respinge o astfel de afirmaţie ca fiind o formulare contradictorie. Am ales însă această poziţie pentru că ea este mult mai aproape de adevărul enunţat în Epistola către evrei (care, de altfel, este congruentă cu mesajul uniform al NT în această problemă). Oricare dintre cele două alternative rămase, fie „Mântuirea odată primită nu se mai poate pierde indiferent de ce ar face creştinul” sau „Singuranţa deplină a mântuirii finale a creştinului nu se poate afirmata niciodată”, oferă poziţii care nu se potrivesc cu mesajul de ansamblu al epistolei. În momentul în care optez pentru renunţarea la menţinerea tensiunilor teologice la nivelul afirmaţiilor textului, din dorinţa de a oferi coerenţă logică sistemului meu teologic, sfârşesc prin a afirma ceea ce declară o parte din texte, dar a infirma mesajul celuilalt grup de texte. Este un risc pe care prefer să-l evit.

Folosirea Vechiului Testament în Noul Testament a constituit un aspect deopotrivă delicat şi decisiv pentru creştini încă din primele secole. Până astăzi avem de-a face cu abordări diverse şi uneori opuse ale acestei chestiuni. Cum ne poate ajuta Epistola către Evrei, datorită folosirii extinse şi complexe a Vechiului Testament (concurată numai de Evanghelia după Matei în această privinţă) în această problemă? Ce linii călăuzitoare ne poate oferi pentru înţelegerea potrivită a profeţiei, a tipologiei şi textului vetero-testamentar, precum şi pentru conturarea unei teologii biblice a Vechiului Testament echilibrată şi corectă hermeneutic?

Elementul central pe care doresc să-l accentuez şi pe care-l consider definitoriu pentru modul în care Epistola către evrei interpretează Scriptura este relaţia de influenţă în dublu sens între Cuvântul scris (pentru autor, Scriptura ebraică) şi Cuvântul întrupat (Isus Cristos „în zilele vieţii Sale pământeşti” Evrei 5:7, păstrând una din descrierile Autorului). Autorul epistolei este unul dintre teologii Noului Testament care prezintă cel mai clar îmbinarea dintre o interpretare cristologică a Scripturilor iudaice, pe de-o parte, iar de cealaltă, interpretarea Scriptologică a lui Cristos. Cele două sunt de nedespărţit şi tandemul lor se regăseşte pretutindeni în epistolă.

Îi datorez prof. I. H. Marshall clarificarea acestui aspect crucial în dinamica relaţiei Scriptură–Cristos, un dualism cu valenţe de relaţie stăpân – rob în ambele sensuri. Noul Testament stă mărturie a faptului că, în timpul vieţii Sale pământeşti, Isus din Nazaret şi-a trăit viaţa conform Scripturilor. În ele şi-a găsit menirea, prin ele s-a definit şi şi-a înţeles lucrarea şi persoana. Ele sunt cele care au depus mărturie despre El şi au prevestit venirea Lui şi pe ele El le-a împlinit. El s-a supus întru totul liniei directoare dată de Scripturi, la fel cum un rob se supune şi îşi ascultă stăpânul în toate: le-a îndrăgit, le-a studiat, le-a ascultat, şi le-a împlinit. A trebuit să se raporteze astfel la Scripturi, pentru că ele erau singura normă care pregătea, definea şi anunţa venirea lui Mesia. Fără aportul şi consimţirea lor, identitatea şi lucrarea lui Mesia ar fi fost realităţi nedeterminate.

Odată însă ce misiunea Scripturii a fost îndeplinită, odată cu atingerea punctului culminant al lucrării mesianice – acesta fiind pentru Epistola către evrei nu învierea lui Isus din morţi, ci înălţarea Lui la dreapta Măririi – Scriptura a căpătat statul de rob al cuvintelor lui Isus. De acum cuvintele şi învăţăturile Lui definesc ce constituie Scriptura, la fel cum interepretarea pe care El o dă Scripturilor devine nu singura interpretare posibilă a ei, ci singura interpretare corectă a cuvintelor ei. Şi aceasta pentru că interpretarea Lui are atestatul nihil obstat dat de Însuşi Dumnezeu, prin faptul că L-a înviat din morţi şi L-a pus să şadă la dreapta Sa în locurile cereşti ca Domn Suveran al creaţiei, al spaţiului şi timpului, al istoriei şi al destinului ei. De aceea interpretarea cristologică a Scripturilor nu este o forţare şi cu atât mai puţin o denaturare a sensului corect în care Scriptura trebuie interpretată.

Autorul epistolei nu face altceva decât să reflecteze asupra dinamicii acestor realităţi, asupra mărturiei lui Cristos despre Scriptură şi asupra mărturiei Scripturilor despre Cristos. Ca şi procedee hermeneutice el tratează Scripturile cu instrumentarul hermeneutic găsit la îndemâna contemporanilor săi. De aceea regăsim procedurile lui nu doar în cazul altor autori ai NT, dar şi în cel al autorilor extracanonici. Locul unde autorii NT şi AE diferă de contemporanii lor este tocmai în poziţionarea demersului lor hermeneutic în umbra evenimentului cristic. În lipsa acestui eveniment, NT şi-ar pierde esenţa şi nu s-ar deosebi cu nimic de VT.

Ştim că epistolele Noului Testament nu au fost menite să reprezinte tratate teoretice de teologie, ci în primul rând să răspundă unor probleme concrete cu care se confrunta Biserica primară. Ca unii care credem că Scriptura rămâne permanent actuală, ce mesaj are Epistola către evrei să transmită creştinilor şi bisericii de astăzi?

Obişnuiesc să-i încurajez pe studenţi la cursurile mele să facă un exerciţiu hermenutic absolut necesar: în primul rând, să încerce să se transpună în situaţia creştinilor din biserica primară şi apoi să încerce drumul invers şi să-l transpună pe autorul textului biblic în contextul societăţii moderne. Cu alte cuvinte, cel care studiază Epistola către evrei sau oricare altă scriere din Scriptură, trebuie să-şi conştientizeze în lucrul cu textul parcurgerea acestor două trasee. În primul rând, el trebuie să se transpună în contextul adunării căreia epistola i-a fost adresată în primul secol, al acelei episynagoge (Evrei 10:25) cu contextul socio-istoric şi religios specific ei şi să-şi răspundă la întrebarea: „Oare cum a fost receptat mesajul autorului de un creştin din acestă comunitate?” La fel de important, însă, este şi cel de-al doilea traseu în care îl aducem pe autorul Epistolei către evrei în contextul nostru actual şi ne întrebăm: „Oare care ar fi mesajul său, în ce fel şi-ar formula el epistola, atât darea de învăţătură, cât şi îndemnurile, dacă ar fi nevoit să îşi scrie epistola astăzi, în secolul XXI, unei comunităţi creştine din România”?

Mai ales în primul secol, mult înainte de punerea laolaltă a scrierilor apostolice, şi, bineînţeles, de constituirea canonului, majoritatea creştinilor aveau la îndemână doar una sau cel mult două epistole apostolice. Acestea, de fapt, erau epistolele trimise de un apostol bisericii locale şi vreuneia din bisericile din apropiere. Pentru ei, Noul Testament, la acel stadiu, se reducea la o singură carte sau două din ceea ce noi astăzi numim canonul Noului Testament. Conţinutul acesteia/acestora era auzit în mod repetat atunci când se citea şi recitea săptămânal, în adunare, laolată cu citirea celorlalte Scripturi, i.e., Vechiul Testament.

Este foarte probabil că avem de-a face cu o situaţie similară şi în cazul Epistolei către evrei, scriere care constituia singura porţiune a ceea ce urma să devină NT, aflată în posesia acelei comunităţi adresante. Profilul acestei adunări creştine se poate creiona destul de fidel urmând referinţele directe sau indirecte din epistolă. Consider că ei se aflau într-o situaţie de invidiat din punctul de vedere al scrierilor apostolice, pentru că epistola adresată lor include o paletă foarte largă de chestiuni teologice si practice. Autorul ei nu poate fi acuzat nici de teologie seacă ruptă de implicaţii practice şi nici de îndemnuri practice lipsite de justificare teologică. Mă întreb deci, în forma unor paragrafe rezumative, care este mesajul cu care aş fi rămas după prima audiere a epistolei. Apoi voi încerca să actualizez mesajul pentru contextul în care ne aflăm acum.

Dumnezeul crezului creştin este un Dumnezeu care comunică. Şi-a comunicat planul şi voia în nenumărate rânduri în trecut – ne aminteşte autorul încă din primele versete ale epistolei – dar acum, în zilele de pe urmă, a decis să o facă nu prin slujitori, de care s-a folosit odinioară, i.e. prin proroci, ci prin cel ce Îi este Fiu (1:1-4). Acest Fiu, prin care totul şi-a căpătat şi îşi menţine fiinţa, este un înainte-mergător şi un desăvârşitor al credinţei celor ce Îl urmează; este şi cel ce-i însoţeşte pe parcurs, în calitatea lui de Mare Preot fidel şi îndurător, ajutându-i oriunde şi oricând au nevoie de har şi de îndurare: în înfruntarea ispitelor, în lupta împotriva păcatului, în menţinerea vitalităţii credinţei, în faţa pericolului persecuţiilor şi chiar a morţii, în suferinţe şi în bucurii. De fapt, le este frate, fără să se ruşineze să îi considere ca atare.

Din această importantă calitate explorată de autor, a unui Dumnezeu care ni se adresează cu insistenţă şi dăruire, reies câteva implicaţii care îi vizează direct pe destinatarii originali. În primul rând, mesajul comunicat prin Fiul este mult mai important decât orice altă adresare anterioară şi îi încarcă cu un grad de responsabilitate mai ridicat decât cele anterioare. Un mesaj comunicat prin Fiul nu poate fi ignorat sau respins fără ca acest act să aibă consecinţe drastice. Şi aceasta pentru simplul motiv că a respinge mesajul transmis prin Fiul înseamnă a-L respinge pe Fiul; iar a-L respinge pe Fiul înseamnă a-L respinge pe cel pe care fiul Îl reprezintă, nu doar ca simplu trimis (Apostolul mărturiei noastre), ci ca unul care are acelaşi caracter şi aceeaşi fiinţă cu El.

Acest Fiu, deopotrivă împărat şi mare preot mesianic, este întemeietorul unui nou legământ – nu unul circumscris unor principii etnice, ci unor principii fideiste. Noul Legământ, al cărui înfăptuitor şi garantor este tocmai El, acest legământ însumează tot ceea ce Vechiul legământ nu putea oferi: un legământ veşnic, nu unul termporar; o iertare a păcatelor, nu doar acoperirea lor; promisiuni împlinite, nu doar făgăduite/rostite; o lege a Domnului scrisă în inimă nu doar pe table de piatră, ascultare şi cunoaştere de Dumnezeu din inimă nu din auzite; o sfinţire reală, lăuntrică, nu doar una formală, exterioară. În acest perimetru şi cu aceste beneficii viaţa trebuie trăită până la revenirea lui, momentul în care Dumnezeu va zgudui întreaga Creaţie o ultimă dată, pentru ca tot ceea ce nu ţine de împărăţia Lui să fie pentru totdeauna anihilat.

Toate aceste adevăruri erau deosebit de relevante pentru cititorii săi, fiecare fiind confruntat cu situația lui specifică. Unii dintre ei trăiau cu teama persecuţiei sau a intensificării acesteia, alţii mulţumindu-se cu letargia unei vieţi de credintă stagnante, unii cu gânduri de abandon generate de oboseala în aşteptarea revenirii Domnului, alţii suferind de pe urma ostracizării publice pe care ataşamentul de Domnul o produsese deja. Aici se găsesc punctele de convergenţă experienţială între cititorii originali ai epistolei şi cei de astăzi, pentru că două mii de ani nu au modificat prea mult problemele cu care se confruntă omenirea.

În sfârşit, ce mesaj ar avea autorul pentru creştini dacă el ar trăi printre noi astăzi? Dintre toate sfaturile care le-ar da bisericii, mă rezum doar la cel care apare tocmai în finalul epistolei, nu ca simplă coincidenţă, ci ca însumare în amploare şi profunzime a tuturor celorlate exhortaţii presărate de-a lungul epistolei.

Iată care cred că este esenţa acestei doxologii finale. Fiul, pentru care pe parcursul a 13 capitole autorul s-a întrecut pe sine în a ni-l prezenta în superlativitatea lui, ne dă un model de urmat în viaţa această. Acest Fiu îşi trăieşte menirea de călăuză, de autor şi de desăvârşitor al credinţei; El îşi asumă cu cea mai mare grije şi responsabilitate menirea de a fi fratele nostru, prietenul nostru, şi susţinătorul nostru. Şi în această calitate multiplă, El se ocupă nu doar de nevoile noastre profunde, pe care noi nu aveam cum să le rezolvăm – printre el menţionez problema păcatului personal şi colectiv – dar ne somează la a călca pe urmele lui, urmând modelul pe care ni l-a lăsat.

Binecuvântarea finală rămâne pentru mine unul dintre cele mai înălţătoare şi profunde pasaje ale Noului Testament. Ea ni-l prezintă pe autor sub mantia de unui păstor care ştie să echilibreze perfect tonul aspru cu cel încurajator, atenţionarea cu încurajarea. Pe parcursul a 13 capitole el punctează cu insistenţă nevoia de atenţie, de efort, de luptă, angajarea pleanară a responsabilităţilor care ne revin nouă ca membrii ai noului Legământ. Ajuns însă la finalul epistolei, el toarnă în benedicţia finală gândul cu care doreşte să rămânem. Creştinul îşi are setul lui de responabilităţi în perimetrul noului Legământ. Dar şi Dumnezeu îşi are setul Lui de responsabilităţi pe care şi le asumă faţă de viaţa şi de destinul celui credincios.  „Dumnezeul păcii … care L-a înviat pe Isus … să vă înzestreze (katartizo) ca să faceţi (poieo) voia (thelema) Lui.” Cuvintele din acestă rugăciune sunt alese cu deosebită atenţie. De fapt benedicţia finală este un ecou al unuia din textele cristologice centrale ale epistolei, Evrei 10:5-10. Când se compară cele două pasaje, se observă cu uşurinţă prezenţa unor termeni cheie care aduc pasajele laolaltă. „Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit (katartizo) un trup; … Iată-Mă, vin să fac (poieo) voia (thelema) Ta, Dumnezeule.”

În linii mari, ideea autorului este acesta: în virtutea învierii lui Isus, dispoziţia definitorie care a dus la actul întrupării, „vin să fac voia Ta, Dumnezeule”, trebuie să devină hotărârea definitorie a vieţii celui credincios. Dumnezeu îşi propune ca obiectiv al lucrării Sale să creeze în viaţa celui credincios aceleaşi premise, dorinţe şi abilităţi în împlinirea voii lui Dumnezeu de care şi Isus a dat dovadă în timpul vieţii Sale. Aceeaşi pasiune, aceeaşi fermitate şi acelaşi devotament pentru împlinirea voii lui Dumnezeu care L-au dominat pe Isus în lucrarea Sa trebuie să devină, în urma învierii Lui, caracteristici şi ale vieţii celui credincios. Isus nu a avut nevoie de ajutor din partea cuiva pentru a şi le însuşi. Credinciosul, însă, are nevoie. Şi la acestă treabă se angajează Însuşi Dumnezeu; nu îngerii, nici alte foruri abilitatoare, ci doar Dumnezeu.

Garanţia că Dumnezeu îşi va îndeplini aceste responsabilităţi faţă de poporul legământului nou este dublă. În primul rând, este vorba de precedentul istoric: Dumnezeu are capacitatea şi competenţa de a duce la îndeplinire ceea ce îşi propune. De fapt, El a dat deja dovezi nenumărate ale abilităţii Sale de a desăvârşi lucrările la care se angajează, atât în creaţie (11:3), cât şi în întrupare (10:5). În ambele pasaje autorul descrie activitatea lui Dumnezeu cu acelaşi cuvânt, katartizo, folosit şi în benecuvântarea finală. În al doilea rând, garanţia este dată de însăşi învierea Domnului nostru. De aceea, cred că evenimentul învierii este pentru prima dată amintit aici, la finalul epistolei. Prin puterea dătătoare de viaţă manifestată în învierea lui Isus, Dumnezeu va reuşi să alinieze gândurile, sentimentele şi voinţa celui credincios la voinţa Lui. Astfel, sub călăuzirea lui Isus, Marele Păstor, cel credincios se îndreptă spre desăvârşirea şi sfinţenia fără de care nimeni nu-l va putea vedea pe Dumnezeu (12:14). Eforturile lui în acest pelerinaj se întâlnesc şi se conjugă cu cele ale Domnului. Dumnezeu nu se lasă până când nu realizează în cel credincios, prin puterea învierii lui Cristos, acea hotărâre de a-şi supune viaţa dezideratului suprem al lui Cristos „vin să fac voia Ta, Dumnezeule!”

Sfârşit

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *