Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Mariana Codruţ: seducătorul demon al poeziei

Mariana Codruţ: seducătorul demon al poeziei

Centrul tematic al plachetei de debut (Măceşul din magazia de lemne, Editura Junimea, Iaşi, 1982) a Marianei Codruţ pare a fi reprezentat de asumarea unei feminităţi ce-şi interoghează, cu o rară sensibilitate, datele esenţiale. Pe de o parte, ingenuitate, delicateţe, fragilitate; pe de altă parte, predispoziţie intens reflexivă, tentaţia stilizării misterelor deopotrivă cosmice şi ontologice, inclusiv a celor subsumate erosului.

Discreţia descripţiei, austeritatea reprezentării şi tandreţea (bine ţinută în frâu) a percepţiei sunt evidente atât în pastelurile deloc solare (prin ceaţa mahalalei (III), amiază (IV), amiază (VI), (primăvara…), măceşul din magazia de lemne), cât şi în schiţele de portret al eroinei lirice (criză, van gogh, poemul).

În mod cert, cele mai bune poeme din volum sunt cele care îmbină desenul după un real în care se ghicesc semnele agresiunii cu schiţa unei confesiuni amare: „într-o parte,/ creierul fumegând.// în cealaltă,/ elitrele aurii/ ale unei seri de iarnă./ coaja zilei trecute/ caldă, încă păstrând/ forma coatelor.// dar de departe,/ de foarte departe venim,/ aerul vibrând/ în jurul mâinii întinse.// iar dincolo, fulgeră, fulgeră// lumina de gheaţă a singurătăţii…” (poem despre dragoste (II).
Calităţile majore ale poeziei de debut scrise de Mariana Codruţ (prospeţimea şi delicateţea imaginilor, acurateţea desenelor care instituie un real modelat după chipul propriei sensibilităţi poetice, austeritatea expresiei) vor trece şi în cărţile următoare ale poetei, Schiţă de autoportret (Editura Junimea, Iaşi, 1986) şi Tabieturile nopţii de vară (Cartea Românească, Bucureşti, 1989).

Poemele incluse în acestea din urmă, mai cizelate şi mai combative, exploatează îndeosebi problematica atât de ofertantă a crizei interioare. Aceasta îşi asociază stările obişnuite – melancolia profundă, percepţia acută a limitei, sentimentul inadaptării, al existenţei marginale – dându-le însă un relief cât se poate de personal, datorită unei permanente supravegheri a discursului (Traian T. Coşovei observa, pe bună dreptate, că poemele Marianei Codruţ sunt emanate „din straturile de adâncime ale conştiinţei şi mai puţin din şisturile înflăcărate ale epidermei”).

Într-o confesiune liminară din Schiţă…, autoarea şi mărturiseşte direct preocuparea pentru controlul raţiunii asupra afectului: o parte din mine trăieşte/ (mai exact, secretă bucuria,/ angoasa, ura),/ cealaltă veghează, măsoară,/ cântăreşte semnificaţia –/ aurul, rebutul” (între). Orice detracare în sensul supralicitării angoasei ori sentimentalismului fad, orice diluţie expresivă este exclusă. Suferinţa transpare, însă, chiar şi din interstiţiile descriptive, acolo unde poeta plasează noduri întunecat expresioniste: „în grădina spitalului, verde,/ caii pasc liniştiţi/ printre gutui.// lucerna le înfăşoară/ gleznele tremurânde,/ soarele îi orbeşte…// ah, fioroasă melancolie,/ cu ziduri de cărămidă./ înăuntrul tău/ ţipătul/ s-a oprit în gâtlej/ şi sângerează” (amiază cuminte).

Titlul următoarei cărţi, Existenţă acută (Cartea Românească, Bucureşti, 1994) comprimă într-o expresie memorabilă tocmai necesitatea de a da trup liric unei realităţi individuale „acutizate”, trans-figurate de vieţuirea decisă pentru şi întru poezie. Noutatea versurilor din Existenţă acută nu provine, însă, din prelucrarea „aventurii în plan conceptual, poetic şi existenţial a cuvântului”, aşa cum crede Rodica Draghincescu; existau suficiente arte poetice şi în primele trei cărţi ale Marianei Codruţ (cuvintele, despre poezie, exorcism pentru un cuvânt magic, poemul, poetul şi plăsmuirile sale, schiţă de autoportret), şi toate articulau o viziune coerentă asupra cuvântului ca esenţă organică ori alteritate a fiinţei: „poezia e spaima/ care-ţi izbeşte violent/ sângele în artere/ când/ brusc trezit în miez/ de noapte ai impresia/ că te priveşte cineva/ prin ferestre” – poezia, din Schiţă de autoportret.

În plan tematic, mult mai pregnantă pare – şi este şi firesc să fie aşa, din moment ce acest volum este primul apărut după ’89 – problematica libertăţii (requiem pentru o duminică pierdută), a culpei individuale sau colective pentru asumarea unei existenţe canonice, înseriate ori trădătoare (cântecel de speriat umbra) şi, în imediata apropiere, a revoltei: „nu pot să râd. vinovat. eu visătorul/ vizionarul neputincios. bidonul de benzină/ cu guler de bere. Eu răzbunătorul/ – liber ca un cal galopând/ într-un text sufocat de paranteze” (nu pot să râd).

Blanc (Editura Vinea, Bucureşti, 2000) certifică, în fapt, intrarea într-o nouă vârstă poetică, aceea a insurgenţei dublu orientate: pe de o parte, ea ar presupune angajarea decisă în direcţia cartografierii unui real proiectat istoric şi socio-politic, pe de altă parte, ea ar articula o poetică a rezistenţei faţă de ceilalţi duşmani, invizibili, dar nu mai puţin ostili, ai fiinţei poetice.

Prima direcţie este vizibilă în textele din primul grupaj al volumului, Prostul satului şi visul Îngerului ideologic, acolo unde perspectiva asupra lumii contemporane este aceea, necruţătoare, a unui cronicar fidel al mizeriei, imposturii şi kitschului unei lumi întoarse în terMitologie destrămată, numai bună de caricat/ parodiat („hai la groapa cu termite, vino!/ şi pentru noi soarele străluceşte/ chiar dacă negru şi negru// tot cuminţi de-om fi/ n-om fi nici voioşi,/ nici teferi.// hai minţile să ni le pierdem/ măcar huiduind/ dinţii lor de aur şi/ brâiele tricolore/ cu care neantul si-l încheagă”) Or, cum se ştie, Cronicarul n-are voie să moară niciodată; cu atât mai mult, cronicarul care înţelege că, în lipsa unei minime implicări a celorlalţi, responsabilitatea lui devine esenţială.

Seria de poeme socio-politice dovedesc o remarcabilă priză la real, ceea ce nu exclude, însă, o anumită metaforică, desigur mai întunecată, mai tuşantă, mai agresivă chiar, în ton cu agresivitatea universului diurn pe care ochiul nemilos, uneori de-a dreptul dezgustat, al poetei îl contemplă. O astfel de metaforică serveşte perfect finalităţii apăsat moralizatoare a discursului imbricat despre imposibila metamorfoză a „Prostului satului naţional” în omidă, pseudoepopee la care asistă, neputincios, „Îngerul Prostului – singurul spectator de altfel şi de neevitat al metamorfozei” eşuate.

În grupajul următor de poeme din blanc, intitulat lapidar şi sugestiv areal, camera poetică se focalizează pe cu totul alt obiect de interes, arealul interior, tulburat (nu însă şi devastat) de invazia repetată a celorlalţi monştri care ameninţă dintotdeauna eul poetic, solitudinea şi moartea. Ele reprezintă cele două forme de manifestare a „nopţii” rotunjite metaforic într-un poem intitulat chiar nu.

Negaţia imperativă înseamnă, aici, nu opoziţie făţişă faţă de intrarea în moarte, ci doar impunerea propriilor termeni: „nu mă ţine de mână, noapte,/ nu te teme, a ta sunt.// dar nu-ţi voi da lapte să bei/ din sânul roz de pământ.// şi nu-mi susura că suntem/ întregului parte şi parte./ eu asupra ta pot/ numai viaţă, nu moarte”. La fel ca în acest decisiv refuz al morţii sau cel puţin al morţii canonizate, scrisoare către propune eboşa unei etici a morţii care nu mai mizează pe aclimatizarea sau pe îmblânzirea ceremonială a alterităţii radicale – ca în, spre exemplu, poemul nu plânge al Ilenei Mălăncioiu („Nu plânge, moarte a mea cu cap de miel,/ Căci însămi îţi voi aşeza botul la pieptul meu/ Şi te voi dezmierda în tăcere o vreme/ Şi doar apoi voi adormi şi eu) –, ci pe înfruntarea făţişă, aproape sfidătoare a morţii: „iubită moarte, cu paşi de panteră de-ai merge,/ şi tot ştiu că eşti pe urmele mele. panteră roz/ de culoarea sângelui dogorind din stomac/ – mă umflă râsul la gândul cum o să te/ sinucizi tu hăpăindu-mă.// (…) // uniune decăzută,/ ordură înfloritoare,/ nisip umblător,/ resemnează-te, ai răbdare. viaţa ţi-a/ demonstrat că dreptatea e întotdeauna de partea/ ta că răbdarea te duce întotdeauna la ţintă// acum eu sunt ţinta şi râd: cu tine de gât/ am s-o rup cu tradiţia, am s-o fac în fine/ să capoteze. să ne privească ea, sângeroasa,/ cum trecem pe râu ca un vapor cu toate luminile/ aprinse. cu muzica decibelând nopţile.”

În sfârşit, trebuie remarcat faptul că majoritatea acestor poeme despre moarte, şi nu doar cele structurate pe tiparul catabazei (precum OrfEu) au o remarcabilă densitate a referinţelor livreşti – ceea ce, pe de o parte, nu sufocă, ci, dimpotrivă, potenţează autenticitatea percepţiei, iar pe de altă parte, transformă întregul areal în ceea ce autoarea însăşi numeşte „un roman-fluviu de graniţă” (între genuri şi specii, dar şi între livresc, artificial şi existenţial, organic).

Intacte, câteva dintre notele distinctive ale scriiturii Marianei Codruţ au trecut şi în Ultima patrie (Editura Paralela 45, Piteşti, 2007) a poetei. Mai întâi, se remarcă şi aici capacitatea de a rescrie aria „vizibilă” a realului, fireşte, din perspectiva unei noi vederi. Ochiul înregistrator, fie el unul fidel naturii observate, este substituit, în acest caz, de unul cu adevărat integrator, care filtrează, analizează şi abia ulterior redă, supunând obiectul perceperii unui proces critic de o rară ascuţime.

Cu acurateţe este descris, de pildă, peisajul urban prozaic, devenit, în cartea Marianei Codruţ, un soi de carnaval golit de semnificaţie, căzut în derizoriu, deşi nelipsit de un anume pitoresc. Martorei unui asemenea spectacol al decăderii totale – precum cel oferit acestei priviri critice în chiar primul text din Ultima patrie – îi sunt la fel de stridente ca întotdeauna mizeria şi falsitatea, inconştienţa şi concupiscenţa ce îi „violează” sistematic atât ziua, cât şi… bunul simţ: „după-masă încep violurile asupra ei:/ „lume-eeee, lu-meeee, soro lu-meeee!!”/ cântă Nino, cerşetorul, scormonind în lada/ de gunoi (iar copiii/ „nii-i-noo,/ nii-i-noo/ nii-i-noo!” îi suflă în ceafă);/ „aoleo, aoleo!” făcu insul ca porcul la tăiat/ într-o zi când şomerul de la unu, cu nevasta/ plecată în Spania şi o fiică puberă pe post/ de nevastă, l-a-ncolţit cu sabia ninja,/ fioros ca Ştefan cel Mare şi Sfânt la Vaslui:/ hotărâse omul lumea de hoţi să o cureţe!” etc.
Nici vorbă, însă, în acest ultim op al Marianei Codruţ, de mai vechiul „ritual al jubilaţiei ceremoniale în faţa lumii”, ce travestea reuşit iluminarea ontică, după cum bine observa Iulian Boldea, plecând de la volumele anterioare ale poetei.

Nucleul poemelor din Ultima patrie nu este deloc unul jubilatoriu, ci, dimpotrivă, unul sumbru, aspru, întunecat, pliat pe o sensibilitate mai ascuţită, mai deschisă percepţiei distrofiei lumii recente. Culorile în care aceasta este zugrăvită sunt la rândul lor mult mai întunecate, profilurile existenţiale reduse la câteva definitorii, iar gestica stereotipă; în ciuda referinţelor „reale”, autenticitatea este mimată şi minată, lumea atrofiată, iar umanitatea anonimizată. Poetica e acum una a refuzului, a revoltei surde, a pumnilor strânşi, deşi nu răzbate, în afară, decât o doză suficientă de ironie groasă ori cinism. Opţiunea conştientă, lucidă, este pentru fuga de bâlciul deşertăciunilor (un text se numeşte chiar foto de bâlci), abstragerea ca o formă de situare în pofida unei umanităţi care de ziua naţională se înghesuie la fasolea cu ciolan festiv, iar în zilele obişnuite practică dacă nu violul, crima şi incestul, măcar bătaia şi sudălmile („simfonia râsetelor/ înfundate şi-a paturilor scârţâind, peste care/ muzica de jazz a ţipetelor «nu da, tată!»/ şi «futu-ţi, curva dracului, nu m-ai făcut tu pe mine!» e cea mai tare.”) Firesc, retragerea în sine se conjugă de obicei cu o nouă dezamăgire, a certitudinii că propria interioritate se lasă văzută ca un cocon imperfect, reflex al imperfecţiunii celeilalte, a exteriorităţii.

Ultima patrie conotează, în primul rând, sinele uterin, din care şi înspre care eroina dramaticei saga diurne şi mai ales nocturne se mişcă, dar nu halucinant, ci lucid, obiectivându-şi sau încercând să-şi obiectiveze stările: „coconul în care zac mi s-a lipit de piele/ s-a făcut o altă piele/ strânsă şi dură – un uter rigid./ cu sexul din creştet/ desfoliat ca un lotus cu o mie de petale/ plutesc în derivă prin marea sărată din el” (la fereastră – variantă).

Autorecluziunea nu e forţată, autoscopia este resimţită ca necesară, şi de aceea poeta nu cade niciodată în ispita patetismului. S-a vorbit, undeva, despre nefeminitatea poeziei sale; Mariana Codruţ refuză, categoric, într-adevăr, dulcegăriile feminine, cochetăriile jocului de-a vulnerabilitatea sau exhibarea frustrărilor de gen. Dur, tăios – deci… viril – verbul ei sancţionează fără drept de apel excesul de subiectivitate forţată. Profilul pe care şi-l schiţează preferă, dimpotrivă, accentul forţei brute, deşi una dintre obsesiile ce revin în carte este precaritatea propriului chip: „cum merg,/ de departe semăn totuşi/ cu un buldozer. aşa îmi spun/ ca să mă simt a naibii,/ ca să nu mi se-audă ticăitul inimii/ – o bombă cu ceas plasată/ în chiar sacul de piele ce sunt.”

Chiar atunci când are impresia că întunericul şi moartea o cuprind în totalitate, când mai exact graniţele între viaţă şi ne-viaţă, între lumină şi întuneric se estompează până la confuzie („lumina nu germinează/ în patria asta a mea.// vie, nevie – nu ştiu –/ stau într-un uter oval.// şi soarele –soarele,/ nici el nu-i real?”), Mariana Codruţ îşi găseşte întotdeauna maniera de repliere, de revenire la o suprafaţă textuală dură, voliţională, specifică unui cod poetic ce lucrează mai puţin cu posibilităţi şi himere şi mai mult cu certitudini.

Poeta preferă, în chiar momentul insinuării perfide a lamentaţiei, o schimbare de registru şi de tonalitate –a se vedea rescrierea ironică, deşi nu mai puţin sensibilă, a bocetelor populare în câteva texte – sau refugiul într-un alt spaţiu al recluziunii, al interiorităţii mai puţin tenebroase. Celălalt uter, cealaltă faţă a ultimei patrii în care îşi recapătă întotdeauna forţele este cuvântul. Asociindu-şi eşuarea pe terenul cuvintelor cu naufragiul lui Robinson, poeta nu face altceva decât să dea glas convingerii în forţa logosului de a supravieţui, de a converti faţa vizibilă a vieţii în ceva poate mai viu, poate mai dureros, dar în definitiv cu mult mai suportabil. Drogul care o anesteziază pe Mariana Codruţ se numeşte, pur şi simplu, cuvânt: „sunt un Robinson,/ de insula cuvintelor fiind salvat, ultima patrie./ cele poroase şi seci, recifuri neprimitoare,/ nici de foame nu ţin, nici setea n-o taie./ altele însă zvâcnesc viu ca peştii:/ incizii le fac la-ncheieturile moi,/ pe întuneric,/ pe-ascuns,/ ca hoţii,/ ca drogaţii/ şi viaţa în venele mele o picur” (ultima patrie)

În alte texte din carte, se întâlneşte ideea unei purificări inerente procesului de transfigurare necesară a lumii prin actul scriptural. Scrisul rămâne, orice s-ar spune, metoda optimă de exorcizare, de eliberare de sânge, de organicul robit, subjugat lumii, deci de stările care atrofiază fiinţa poetei. Într-o artă poetică explicită, aceasta recunoaşte că doar prin poveste, prin logos trece din materie organică în materie numenală, într-un fel de eter, de esenţă a cunoaşterii absolute: „doar povestite,/ toate mi se supun/ şi de teroarea lor mă curăţ.// noaptea, când galopul inimii/ sub coaste mă umple de forţă,/ scriu despre un bărbat/ pândindu-mă zile şi zile/ dintr-un clin al casei:/ un şuvoi de sânge curge atunci/ din ţevăraia spartă în mine.// obosesc de parcă aş trage la jug,/ dar femeia plutind cu faţa în sus/ în băltoaca roşie de la picioare/ ca soarele străluceşte:/ abruptă şi clară”.

Altădată, acest drog se antropomorfizează, apărând sub forma unui demon sexuat, care o supune unui viol a cărui brutalitate se conjugă, oximoronic, cu o voluptate a trăirii, pe care poeta nici nu intenţionează să o deghizeze în spatele vreunui aparent refuz. Textul cu degete negre arată o altă Mariana Codruţ, una intens reflexivă, neliniştită, încărcându-şi pagina cu o tensiune epurată de orice rest de parodică detaşare. Poeta preferă, aici, textul nervos, de o dinamică oarecum întunecată, autoreferenţial, întors decisiv spre raportul dintre sinele ce (se) scrie şi rezultatul procesului scriptural. Ea mizează, inteligent, nu atât pe descripţia, altfel reuşită, cât pe gradarea atentă a tensiunii ce însoţeşte sumbrul ritual al identificării polivalente (dintre feminin şi masculin, dintre subiectul – creator de poezie – şi obiectul creaţiei acestuia): „„nu-ţi fă griji, eşti cea potrivită, ai nişte plămâni/ atât de puternici, că pot hrăni nu unul, ci trei/ ouă gravide, şi scheletul ţi-e atât de robust,/ că poate ţine o navă pe piatră pe umeri…”/ zice şi-şi face loc în mine, undeva sub stern,/ între plămâni, între sâni…/ „poţi tu să-mi faci/ faţa reală? zi!” îl somez, dar el nu răspunde/ şi îşi urcă schelele şi mă zideşte/ în mine. pe lumină şi vânt”.

În confruntarea cu seducătorul demon al poeziei, Mariana Codruţ îşi certifică în definitiv forţa, ca şi identitatea lirică, una deloc precară, în ciuda unei temeri altfel naturale…

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *