Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Martiriul nu este sinucidere, ci desăvârşire

Martiriul nu este sinucidere, ci desăvârşire

Un episod esenţial pentru martirologia creştină îl are în centru pe Ştefan, unul din cei şapte diaconi aleşi pentru a se ocupa de văduvele creştinilor elenizanţi. Lapidarea lui marchează explozia conflictului dintre iudaism şi creştinism, sau, dacă dorim nuanţe, dintre un anumit curent al iudaismului şi comunitatea creştină din Ierusalim. Luca, autorul Faptelor, construieşte „pătimirile lui Ştefan” după modelul pătimirilor lui Isus (Faptele apostolilor 6,8-8,3). Ca şi Isus, Ştefan e arestat în mod violent (Lc. 22; Fapte 6,12); este acuzat de blasfemie (Mc. 14,64; Fapte 6,11); este condus în faţa sinedriului (Lc. 22,66; Fapte 6,12); e confruntat cu martori mincinoşi (Mc. 14,56-57; Fapte 6,13) în legătură cu anumite afirmaţii despre Templu (Mc. 14,58; Fapte 6,14). De asemenea, mulţimea îşi schimbă radical atitudinea, lăsându-se manipulată de căpetenii. Nu trebuie însă trecute cu vederea diferenţele dintre scenariul-model, cristic, şi cel adaptat, „ştefanian”: Isus e judecat, în ultimă instanţă, şi condamnat la moarte de către puterea romană, în vreme ce soarta lui Ştefan e decisă de sinedriu şi pecetluită de popor; Isus este răstignit (supliciu roman); Ştefan, lapidat, conform tradiţiei iudaice. Nu este locul să intrăm aici într-o analiză detaliată a episodului. Mă voi mulţumi să propun câteva comentarii, bazate pe textul original, legate strict de subiectul de care mă ocup.

Am amintit că lapidarea lui Ştefan reafirmă, la nivelul cel mai dramatic, conflictul dintre sinagogă şi comunitatea creştină. Primul dintre cei şapte diaconi este acuzat, ca şi Isus, de blasfemie la adresa lui Moise şi a lui Dumnezeu, mai precis, la adresa Legii şi a Templului. Altfel spus, esenţa însăşi a iudaismului ar fi pusă în pericol. Ştefan răspunde acestor acuzaţii printr-un amplu discurs, în care arată cel puţin trei lucruri semnificative: el cunoaşte la perfecţie conţinutul Thorei, nu vorbeşte ca un ignorant, ci ca un adevărat didaskalos; poporul lui Israel nu are dreptul să se erijeze în conştiinţă morală sau dogmatică, dat fiind că în mod sistematic l-a trădat pe Dumnezeu, căzând în idolatrie; acelaşi popor şi-a suprimat în mai multe rânduri profeţii care transmiteau cuvântul autentic al lui Dumnezeu. Cu această ultimă afirmaţie Ştefan îşi prevesteşte propria soartă, el însuşi fiindu-ne prezentat de autorul Faptelor ca un ins charismatic, taumaturg şi vizionar, urmaş al profeţilor vetero-testamentari. Pasajul cel mai important descrie chiar scena, deopotrivă apoteotică şi violentă, a lapidării.

7 55 [Ştefan], fiind plin de Duh Sfânt, aţintindu-şi privirile spre cer a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Isus stând la dreapta lui Dumnezeu; 56 şi a zis: „Iată, văd cerurile deschizându-se şi pe Fiul omului stând la dreapta lui Dumnezeu.” 57 Dar ei, strigând cu glas mare şi-au astupat (synechein, sens special) urechile şi, într-un cuget (gând la gând), s-au năpustit asupra lui. 58 Şi târându-l afară din cetate au început să-l lovească cu pietre. Şi martorii (martyres) şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr numit Saul; 59 şi îl loveau cu pietre pe Ştefan care se ruga (invoca) şi zicea: „Doamne Isuse, primeşte duhul meu!” 60 Îngenunchind a strigat cu glas mare: „Doamne, nu le socoti (stesei) păcatul acesta.” Şi zicând aceasta, a adormit (traducere proprie).

Moartea lui Ştefan, ca şi a lui Isus, este o apoteoză, dar nu în sensul tradiţiei păgâne (împăraţii romani erau divinizaţi în momentul morţii), ci în sens pneumatologic şi cristologic. Moartea este însoţită de o infuzie de Duh Sfânt, Ştefan devenind martor (martys) direct al Împărăţiei cerurilor. El vede, cu ochi înduhovniciţi, realitatea pentru care va fi lapidat, anume, slava divină şi pe Isus stând la dreapta lui Dumnezeu. Chiar dacă termenul tehnic nu apare, pasajul este de neocolit în exegeza martirologică, pentru că în el se conectează două elemente obligatorii pentru definiţia martiriului: suferinţa în numele credinţei (suferinţă care poate ajunge până la sacrificiu suprem) şi viziunea Împărăţiei dublată de mărturisire. Autorul Faptelor nu se mulţumeşte să noteze că Ştefan vede slava lui Dumnezeu. Nu. Ştefan „deschide gura”, ca un veritabil profet, şi depune mărturie în faţa sinedriului despre ceea ce vede: „Iată, văd cerurile deschizându-se şi pe Fiul omului stând la dreapta lui Dumnezeu.” Aşadar el joacă pe front dublu: ceresc şi pământesc. Tocmai pentru că are certitudinea realităţii Împărăţiei, certitudine dobândită prin viziune, martirul moare cu sufletul senin, aşa cum afirmase şi bătrânul Eleazar din 2 Macabei, în ciuda cumplitelor cazne la care este supus. Prezenţa viziunii mistice mai are un rost. Prin ea Dumnezeu/Isus încuviinţează martiriul. Nu oricine se aruncă în braţele călăilor socotind că moare pentru Dumnezeu e martir. De altminteri, unii Părinţi ai Bisericii vor atrage atenţia asupra riscului de a forţa martiriul. Cine doreşte martiriul cu orice chip şi fără încuviinţarea lui Dumnezeu (prin viziune, în cazul nostru, printr-un semn special, în alte cazuri) acela nu doar că nu poate fi socotit „mărturisitor” al lui Dumnezeu, ci-şi pierde mântuirea. E un sinucigaş.

Încă două lucruri despre episodul lapidării lui Ştefan. Spre deosebire de Isus, care este predat, interogat, judecat, condamnat şi executat de o putere legitimă (deşi cu abuzurile cunoscute), Ştefan este victima unui linşaj colectiv. Dacă prima parte a episodului (în special interogatoriul şi acuzele) trimite la procesul lui Isus, a doua parte stă sub semnul violenţei unei mulţimi fanatizate. Când diaconul depune mărturie despre viziunea cerească, iudeii îşi astupă urechile şi încep să strige isteric. Ei socotesc mărturia drept blasfemie, iar conform Legii lui Moise, blasfemia se pedepseşte cu lapidarea. Scena e foarte sugestivă: văzătorul Ştefan stă în faţa unor orbi (nimeni altcineva în afară de el nu poate contempla viziunea cerească) care devin şi surzi din proprie iniţiativă: ei înşişi îşi astupă urechile refuzând mărturia diaconului. Nu văd, nu aud. Dar contrastul nu se opreşte aici. Orbi şi surzi, ei devin iraţionali, zgomotoşi şi violenţi. În vreme ce Ştefan, deşi îmbrâncit şi lovit, se roagă. El nu mai aparţine acestei lumi. El este deja în cer, unde vorbeşte cu Dumnezeu, rugându-L, întâi, să-i primească duhul şi implorându-L, apoi, în genunchi, să nu le socotească ucigaşilor săi „păcatul acesta”. Această rugăminte e făcută „cu glas mare” pentru a fi auzită de toată lumea. E ultima mărturie a martorului adevărat, care nu cere nici o răzbunare, ci împăcare. Mai mult, în mijlocul vacarmului creat de urletele torţionarilor, Ştefan „adoarme”. Formidabilă ironie stilistică şi metafizică din partea autorului Faptelor!

Nu întâmplător autorul Faptelor introduce tocmai în acest moment, crucial, care priveşte soarta întregii comunităţi creştine din Ierusalim, numele lui Saul. Marele apostol al păgânilor asistă, deocamdată orb, surd şi mut, la mărturia/martiriul lui Ştefan. Dar intenţia lui Luca mi se pare evidentă: pentru el, apostolul Pavel se naşte din sângele nevinovat al martirului Ştefan. Moartea acestuia a dat cel mai frumos rod al Bisericii timpurii. Comunitatea creştină din Ierusalim a primit o lovitură, dar, prin reacţie inversă, evanghelia se va întinde „până la capătul pământului”, cum profetizase şi poruncise Isus. Pavel, torţionarul, va duce mai departe evanghelia stropită cu sânge de martirul Ştefan.

Al doilea lucru e legat de sensul lapidării în sine. Ritualul lapidării este descris într-un tratat din Mişna, Sanhedrin 6,1-6. Condamnatul era despuiat, apoi aruncat de un prim martor de la o înălţime de cel puţin trei metri şi jumătate (de două ori înălţimea unui stat de om). Dacă nu murea, un al doilea martor îl lovea cu un pietroi în inimă, centrul fiinţei umane, după mentalitatea iudaică. Dacă şi atunci rămânea în viaţă, spune tratatul, „întreg Israelul” trebuia să arunce în el cu pietre până când îşi dădea duhul. Cum aminteam însă adineauri, Ştefan nu moare, ci „adoarme”. El continuă să trăiască, nu aici, pe pământ, unde viaţa lui devine „somn”, ci în cer, alături de Isus, conform viziunii. Dar lucrul cel mai semnificativ pentru textul de faţă este legat de termenul martys, care apare în fragmentul citat. Martyres sunt cei care, conform procedurii juridice, asistă la sau chiar execută lapidarea, aşa cum am văzut din descrierea Mişnei. Aşadar, într-un episod despre primul martir atestat al comunităţii creştine din Ierusalim, termenul martyres îi desemnează pe… torţionari. Mai mult, despre aceiaşi torţionari ni se spune că şi-au dezbrăcat hainele (pentru a putea arunca mai uşor cu pietrele) aşezându-le tocmai la picioarele tânărului Saul. Conform procedurii, condamnatul trebuia despuiat. Luca inversează rolurile, probabil intenţionat, pentru a sugeră că martorii sunt, de fapt, condamnaţi prin fapta lor nelegiuită, iar condamnatul, Ştefan, adevăratul „martor”, al lui Isus, îi absolvă (prin rugăciunea adresată lui Dumnezeu). Asistăm la o inversare nu doar a punctelor de vedere, ci şi a planurilor. Planul istoric, juridico-iudaic, în care se desfăşoară drama lui Ştefan, este înlocuit de orizontul mistic, teologico-creştin, în care torţionarii sunt cei condamnaţi şi executaţi, simbolic, prin despuierea de veşminte.

Într-o anexă la studiul său Martyrdom and Rome, Bowersock îi retrage lui Ştefan titlul de „protomartir”, pe care tradiţia i-l atribuie, în baza următoarelor argumente:

termenul protomartys în legătură cu Ştefan apare târziu, abia în secolul al IV-lea, la Grigore de Nyssa, Steph. 2 şi la Epifanie, Panarion, 1,2;

la plural, protomartyres, termenul apare la Eusebiu de Cezareea, în descrierea martiriului creştinilor din Lyon (177); aici îi desemnează pe cei care înfruntau primii torturile şi moartea;

mai există cel puţin două personaje numite „protomartir” în literatura creştină veche: Tecla (la începutul Actelor sale; Isidor Pelusiotul, Epistole 1,160; Evagrie, Istoria ecleziastică III,8); şi Isus însuşi (Ghelasie de Cizic, Istoria ecleziastică II, XIX, 26).

Polemica lui Bowersock mi se pare gratuită. Nimeni nu neagă apariţia tardivă a termenului protomartys şi nici atribuirea sa, la fel de tardivă, lui Ştefan. Faptul însă că termenul apare târziu în literatura creştină antică nu anulează realitatea martiriului ca atare. Din punct de vedere istoriografic, Ştefan este primul martir atestat. Retrospectiv, titlul de „protomartir” i-a fost atribuit şi Teclei care, conform tradiţiei, va fi deschis seria martirilor-femei. În ce priveşte atribuirea aceluiaşi titlu Mântuitorului, ea ni se pare absolut firească. Singura nedumerire este legată de confirmarea ei atât de tardivă, abia în secolul al V-lea.

Martiriul-desăvârşire

Martiriul fără esenţiala raportare la evanghelie sau la persoana lui Isus Cristos, e lipsit de sens. Nu e nimic altceva decât sinucidere. Mulţi din Părinţii Bisericii au tras precaute semnale de alarmă, punându-i în gardă pe eventualii „voluntari ai morţii”. Una din cele mai profunde meditaţii despre subiect îi aparţine lui Clement Alexandrinul, în Stromate, cartea a IV-a. Clement răspunde simultan 1) gnosticilor care batjocoresc mărturia prin sânge, susţinând că nu există decât o singură formă de martiriu, anume, „cunoaşterea/gnoza adevăratului Dumnezeu”, aşadar „mărturia interioară”; şi 2) fanaticilor care se predau singuri autorităţilor provocându-şi moartea. Iată cât de riscantă este, pentru propria lor mântuire, atitudinea provocatoare a falşilor martiri: „Să nu provocăm persecuţia, să nu fim noi cauza persecuţiei noastre şi nici complici ai persecutorului şi călăului. Într-un anume fel Domnul ne porunceşte să ocolim persecuţia, iar cel care nu ascultă de această poruncă este un îndrăzneţ, un om care se aruncă singur în primejdie. Dacă cel care omoară un om al lui Dumnezeu păcătuieşte faţă de Dumnezeu, atunci cel care se duce singur înaintea tribunalului s-a pus pe sine însuşi în slujba ucigaşului” (IV,10,76). Pentru Clement, martiriul autentic înseamnă „desăvârşire”, perfecţiune spirituală prin cea mai înaltă virtute creştine, dragostea. Iată pasajul capital (Stromate IV, 7,53) în traducerea lui D. Fecioru, uşor îmbunătăţită: „Cel drept nu va pune pe seama destinului rostul vieţii sale, ci în sine însuşi, de a putea fi fericit şi de a fi prietenul fericit şi împărătesc al lui Dumnezeu. Chiar dacă vin peste el înjosire, surghiun, confiscarea averilor şi, pe lângă toate acestea, moartea, nicicând nu i se va putea lua libertatea şi dragostea lui foarte puternică de Dumnezeu, care „pe toate le îndură şi pe toate le rabdă (1Cor. 4,16). […] Aşadar, prima treaptă a mântuirii este învăţătura unită cu frica, datorită căreia ne abţinem de la orice nedreptate; a doua treaptă este speranţa, datorită căreia dorim cele ce sunt foarte bune; iar dragostea desăvârşeşte”. Martiriul este expresia fizică, vizibilă a dragostei credinciosului faţă de Dumnezeu. Nu există martiriul fără dragoste, pentru că martiriul-mărturisire supremă, prin jertfă, este rod şi manifestare a dragostei. Dragostea omului faţă de Dumnezeu, care provine, ea însăşi, din dragostea lui Dumnezeu faţă de om.

Tot Clement distinge între mărturisirea lui Cristos prin cuvinte, pe care o numeşte „mărturisire parţială”, şi cea prin fapte, pe care o numeşte „totală”, „integrală”. Martirii din faţa tribunalelor îl mărturisesc cu vocea pe Cristos, dar mărturisirea lor totală, cea mai importantă, este aceea a faptelor, care se înrădăcinează în dragoste. „Toţi cei care în timpul vieţii lor au mărturisit cu fapta, iar la tribunale cu cuvântul, şi aşteaptă împlinirea speranţei, iar frica nu-i face să dea înapoi, sunt mai buni decât cei care dau mărturie de credinţa lor numai cu gura. Dar dacă cineva depăşeşte totul şi se urcă până la dragoste, acela este cu adevărat martir fericit şi autentic; căci prin dragostea lui de Dumnezeu a mărturisit în chip desăvârşit” (ibid.).

Urmaşii direcţi ai martirilor primelor secole sunt monahii, cei care se „mucenicesc” întru desăvârşire. Edward Malone a consacrat un volum întreg preluării, pe alte coordonate, ale martiriului de către călugări aşa că nu voi insista asupra subiectului (The monk and the Martyr. The Monk as the Succesor of the Martyr, Washington, 1950). Mă voi mulţumi să închei citând un mic fragment din Viaţa lui Antonie. În capitolul 15, Atanasie povesteşte despre persecutarea creştinilor din Alexandria, lăudând zelul lui Antonie şi în această împrejurare: i-a susţinut duhovniceşte pe condamnaţii la moartea, el însuşi dorindu-şi cununa martirică. Dar, scrie Atanasie, Dumnezeu nu i-a îngăduit-o, păstrându-l în viaţă pentru zidirea sufletească a sutelor de ucenici. Finalul capitolului subliniază, foarte profund, continuitatea dintre martiriul fizic şi cel spiritual. Chiar dacă nu a murit sub torturi, Antonie este un martir autentic, dar pe alte coordonate. „El s-a întors în mânăstirea sa unde credinţa şi sfinţenia sa îi procurau în mod continuu roadele martiriului pe care trupul său îl îndura prin asprimea modului să de viaţă. Căci postea mereu, purta direct pe piele o tunică din piele de capră şi pe deasupra ei o alta din piele de care nu s-a despărţit niciodată până la moarte. Nu-şi spăla trupul niciodată, nici nu-şi curăţa picioarele, doar dacă era silit să verse apă peste ele. Niciodată nu a fost văzut gol decât atunci când a fost îngropat.”

Nu se poate ceva mai elocvent.

Fragment din conferinţa prezentată la colocviul „Martiriul creştin în Antichitate şi în secolul XX”, Sighet, 3-5 iunie 2011.

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliță este un teolog, eseist, traducător și poet român contemporan.

Asociația Culturală OGLINDANET, fondată în luna mai, 2011, la inițiativa dlui Cristian Bădiliță, în scopul de a desfășura activități (programe, proiecte și acțiuni) culturale, științifice și educaționale cu impact național și internațional.
Cristian Bădiliţă

Latest posts by Cristian Bădiliţă (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *