Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Mica sirenă. Basm de adormit peştii

Mica sirenă. Basm de adormit peştii

În vremea despre care glăsuieşte povestea noastră, trăia pe fundul mării în ape tulburi, reci şi neprietenoase o mică sirenă. Acolo venise pe lume într-o scorbură calcaroasă săpată de curenţii marini, în negura adâncurilor unde cu greu îşi făcea loc câte o rază de soare. Cu toată vitregia locului, mica noastră sirenă se născuse cu o coadă unduită ce mângâia cu graţie spaţiul lichid, avea înotătoare ce săgetau adâncul cu multă îndrăzneală, avea gene lungi şi părul de alge aurii că se mirau părinţii cum de ieşise din două fiinţe, care împrumutaseră  culoarea şi asprimea mediului lor, asemenea mândreţe de făptură. De cum făcuse ochi, cât era ziua de lungă, mica sirenă bătea apa din preajma casei, se aventura pe dealurile nisipoase ca mari cocoaşe răsărite pe fundul neted al mării în căutarea tovarăşilor de înot şi hârjoană, culegea planctonul firav în mici bucheţele pe drumul de întoarcere. Ori încotro ar fi mers ori ar fi privit, nu vedea nicio fiinţă care să-i semene. Peştii erau rari, cu solzi cornoşi, cu pielea emaciată, veniţi cu ultimele puteri doar ca să-şi înfigă dorsalele în nisipul natal mărind cu fiecare zi dimensiunea cimitirului marin.

Aşa se face, dragii moşului, că, de la un timp, viaţa aspră, lipsită de bucurii precum şi monotonia şi plictisul începură să-i dea târcoale şi s-o deprime. Nu-şi mai găsea liniştea iar tristeţea de pe chipul ei contrasta tare mult cu trupul care tocmai începea să se împlinească, cu coada tot mai catifelată şi arcuită, cu bronhiile lăsate libere prinzând a se rotunji provocator ca ale unei adevărate codane. Ce mai, simţea ea bine, dragii moşului, că deasupra apelor tulburi de baştină, mai sus de fundul acela de mare sărăcăcios trebuie că existau curenţi mai calzi, raze de soare mai pătrunzătoare şi mai diafane, puiet viguros cu care să schimbi o vorbă, într-un cuvânt, altă lume. Cum gândul plecării din locul naşterii sale nu-i mai dădea pace, zis şi făcut, îşi luă inima-n dinţi şi-ntr-o zi mai mohorâtă ca toate se-ndepărtă de casă, îşi luă avânt, se-nşurubă în potopul de ape simţind că astfel începe adevărata aventură a vieţii.

Cu cât înota mai mult şi se îndepărta de întunericul pustietăţilor ei, cu atât apele deveneau mai calde, mai mângâietoare, lumina mai vie şi ademenitoare, vegetaţia nouă, mai bogată şi mai diversă. Se înmulţeau bancurile de peşti, zvâcneau pe lângă ea în volute repezi şi zigzagate salutând-o. În ciuda oboselii, înotă şi înotă până când se trezi, ce credeţi? în mijlocul suratelor ei sirene alcătuite toate întocmai după chipul şi asemănarea sa. Privindu-le, parcă pentru întâia dată se privea în oglindă. Nu-i venea să-şi creadă ochilor: şapte sirene cam de-o vârstă cu ea se prinseră-n cerc în vârtejul de apă, dansau împrejuru-i, o măsurau din priviri din cap până în vârful cozii, ba începură să scoată sunete ciudate, un fel de fluierat şmecheresc a mirare la început apoi a aprobare şi admiraţie. Acum că îşi găsise semenele se linişti. Le îmbrăţişă, simţea o fericire nespusă că fusese ca şi adoptată, că o priveau ca pe una de-a lor. Şi chiar de a doua zi începu şcoala de dans şi de cântec a sirenelor, de coregrafii şi de bune maniere, frecventă lumea bună a peştilor fără griji, bine situaţi în ierarhia adâncurilor, o lume tăcută, discretă dar veselă şi profitabilă. Se lăsă sedusă de noua ei viaţă, se dărui plăcerilor şi fiorului dragostei cu bucuria cu care altădată culegea firele de plancton în mici bucheţele în drumul spre casă.

Deşi nu auzise vreodată de Homer, mica sirenă avea un cântec atât de ademenitor, deprinse o asemenea unduire în glas şi în coadă că nici cei mai coloraţi peşti, nici cele mai exotice exemplare nu-i puteau rezista cu toate că, aşa cum găseşti în mai toate mările lumii, roia în jurul ei şi destulă plevuşcă. Era în al nouălea cer de ape. Zilele şi lunile treceau senine, era admirată şi preţuită, era protejata câtorva specii rare de peşti care se îngrijeau să nu-i lipsească nimic, dar tocmai în toiul noii ei vieţi, tocmai în mijlocul sarabandelor şi a banchetelor nesfârşite, istovitoare simţea că e de-abia la mijlocul drumului, că mai e loc de urcat în imensitatea marină şi că tot ce i se întâmpla acum nu era decât o haltă, un popas pe calea destinului şi a norocului ei. Încât, într-o noapte luminată de lampioanele licuricilor de mare, cum stăteau ele lenevind în hamacurile împletite din alge, le-ntrebă pe suratele sale sirene:

— Ce credeţi fetelor, oare dincolo de tărâmul nostru mai există ceva? Adică viaţă şi fiinţe asemenea nouă? Mintea şi inima, mai ales, îmi spun că da, mai există!
— Draga noastră, răspunseră ele în cor, de bună seamă că există! Mai mult, e o lume de vis, fermecată, acolo. Petrecerile se ţin lanţ, e lume bună şi rafinată. În plus, acolo soarele stă gata-gata să mijească, aproape că se zăresc stelele şi luna în toată minunăţia lor prin perdeaua de ape. Numai că nimeni n-a ajuns şi nici nu s-a întors de acolo. Nici una din noi nu s-a avântat într-acolo şi asta de frică, din pricina fiorosului Baracudă.
— Baracudă, ziceţi? Îmi sună cunoscut numele. Ce e cu el?
— Poate că cineva i-a pomenit numele la seratele şi balurile noastre mascate. Lumea îi mai zice şi Cocoşul de Mare de la pintenii crescuţi pe înotătoare cu care spintecă apa. Şi mai ştim că bate în lung şi în lat mările calde cutreierând atolii. E mare negustor de corali şi safire dar hapsân că nimeni nu îi intră în voie.
— Nu zău?! spuse mica sirenă pe un ton ridicat, hotărâtă şi intrigată cum nu o mai auziseră niciodată, semn, dragii moşului, că se treziseră în ea vârcolacii de lider.
— E în stare vreuna din voi, continuă ea, să mi-l aducă aici pe Baracudă ăsta? Pun rămăşag, fetelor, că de-l veţi aduce aici o să vedeţi în faţa voastră un mieluşel pintenat. Vă prindeţi?

Sirenele se priviră lung, cântăriră pe toate feţele şansele dar şi pericolele şi îi promiseră că-i vor face pe plac.

Trecură câteva săptămâni de la rămăşag, timp în care mica sirenă se întrecu în vocalize şi sulemeneli, repetă ore întregi dansurile la modă cărora le schimbă coregrafia, adaptându-le temperamentului său impetuos dar mai ales împrumutându-le patosul său irezistibil cu nuanţe lascive. Şi ca să fim drepţi, nu se lăsară mai prejos nici prietenii, nici anturajul său: aricii de mare îşi lustruiră îndelung ţepii, pisicile aristocrate de mare îşi neteziră de zor blana, leii de mare îşi înteţiră pânda, sirenele toate trecură la rândul lor prin lungi şedinţe de masaj şi tratamente faciale. Tensiunea creştea de la o oră la alta, simţeau cu toţii că sorocul întâlnirii e foarte aproape. Ei, dragii moşului, şi-n clipa când Baracudă căzu din înalturi într-un vârtej ca un vifor împrăştiind în jur puzderie de bule ca baloanele umplute cu heliu, scena era, dragii mei, de tot hazul. Cât era el de fioros şi feroce, să-l fi văzut numai pe temutul Baracudă cum, dând cu ochii de mica sirenă, rămase într-o clipă mut, împietrit şi în coadă de peşte. Se clătină de parcă îi lipsea aerul – doi lei din rasa „roni” tocmai se pregăteau să îl sprijine – îşi înfipse pintenii să nu cadă şi-ntr-un târziu, când îşi recăpătă echilibrul, odată ce îşi reveni din hipnoza ochilor ei, făcu câteva plecăciuni. Se apropie încet, încet de mica noastră sirenă, îi cuprinse mijlocul, schiţă un zâmbet timid, o ridică şi, cu ea sub braţ, dispăru într-o trombă de apă aşa cum venise. Nu apucă măcar să-şi ia „la revedere” mica sirenă de la suratele ei. „Uite că a avut dreptate!” exclamară în cor şi din vorbele lor răzbăteau pe jumătate bucuria, pe jumătate pizma. Dar mica sirenă nu mai putea să le audă. Abia mai respira în braţele lui Baracudă, urcând şi urcând prin tunelul de apă la sute de leghe depărtare spre tărâmul unde, aidoma descrierii din noaptea aceea, soarele, într-adevăr, sta gata-gata să mijească iar stelele şi Luna aruncau în adânc o lumină diafană, blajină prin perdeaua de apă.

În decorul acesta, dragii moşului, începeau să prindă contur castelele de apă, palatele de cleştar, silueta hotelurilor şi localurilor de cinci stele de mare, toate parte din avuţia fiorosului Baracudă. Pe toate i le dărui micii sirene cât ai clipi din ochi, îmblânzit de farmecele şi mrejele sale. Apoi, îi aşternu la picioare tot prinosul zbaterii sale de negustor pricopsit, o copleşi cu daruri nepreţuite, cu nestemate care mai de care mai colorate şi strălucitoare, cu haine scumpe şi rare, o plimbă prin toate mările calde ale lumii, prin toate citadelele şi prin toate vestigiile lumii. Rareori se oprea să-şi tragă sufletul din tumultul noii sale vieţi şi atunci, pe moment, credea că visează. Chiar se ciupea adesea de spaima că, cine ştie?! nu trăieşte aievea.

Anii trecură ca un miraj în caruselul de întâmplări fericite şi-n tot acest timp o singură dorinţă nu-i îndeplini Baracudă. De cum venea din lungile expediţii pe mare, pleca de îndată cu încărcătura de pietre preţioase, cu baloţii de mătăsuri, covoare, brocaturi şi blănuri în împărăţia aflată deasupra lor, unde stăpân al întinderilor de apă era Rechin Împărat. Auzise că acolo era începutul şi sfârşitul tuturor apelor lumii, auzise că acolo marea se înfrăţea cu cerul şi că adesea puteai crede că-l poţi atinge cu măna. Mai ştia că Baracudă, Cocoşul ei de Mare, era un fel de supus protejat, intrat în graţiile lui Rechin Împărat a cărui trufie era cunoscută peste mări şi ţări, dar niciodată, cu toate rugăminţile ei, nu dori cu niciun chip să-l însoţească acolo. Tare o mai rodea curiozitatea iar dorinţa asta neîmplinită nu-i da pace, i se citea în priviri şi pe faţă. Cum lucrul acesta era singurul prilej de neînţelegeri şi de ceartă între ei, Baracudă se lăsă înduplecat într-o vreme, cedă. Mai că nu se aştepta la surpriza asta în ziua când Baracudă îi spuse să se pregătească de drum.

Plecară într-o dimineaţă însoţiţi de cărăuşi urcând în spaţiul acela lichid, singurul care o mai despărţea de lumina zilei nemaivăzute vreodată, după care tânjise atât de mult încă din vremea copilăriei petrecute pe fundul cenuşiu al mării. Urcau şi urcau, apa devenea tot mai caldă şi mai mângâietoare, pornită parcă să dea în clocot şi, în momentul când o străpunseră cu jumătatea trupurilor, marea urlă strivită de valuri şi un soare orbitor o izbi cu putere. Ajunsese la limanul viselor şi dorinţelor sale! Briza începu să-i gâdile nările şi pe întinsul neted acum al nemărginirii de ape, Baracudă îi arătă în zare mai întâi  un punct, apoi tot mai clar stânca ieşită din mare şi-n vârful ei palatul lui Rechin Împărat. Nu ştia, dragii moşului, bietul de el, că erau ultimele clipe trăite lângă mica sirenă!

De cum o văzu Rechin Împărat, începu să i se zbată singurul ochi rămas teafăr, dar nici micii sirene nu i-a fost mai uşor să-şi stăpânească emoţia: o cuprinse, aşa, fără veste, un tremurat că începură să-i zornăie solzii, altfel catifelaţi şi arămii ai cozii, încât în liniştea sălii tronului sunau ca nişte clopoţei. A trebuit să-i cuprindă cu toată lungimea braţelor pentru a-i potoli iar inima, dragii moşului, era, mai-mai, să îi sară din piept.

— Baracudă, dragul meu Cocoş de Mare, tună vocea lui Rechin Împărat în timp ce o fixa cu privirea, de azi, copila rămâne la curte! Sunt destule îndatoriri de-mplinit iar noi ne-om îngriji să nu-i lipsească nimic, n-ai teamă! Aşa că de-acum, vom ţine legătura prin mica noastră sirenă. Ne-am înţeles?
Urmă un lung hă! hă! hă! întrerupt de răspunsul smerit al lui Baracudă:
— Poruncă, măria ta! şi se făcu nevăzut.
Aşa deveni mica sirenă pupila împăratului mai dragă ca ochiul teafăr din cap. Se înţelegeau de minune, se completau, se sorbeau din priviri căci era, ce-i drept, Rechin Împărat un răpitor feroce dar şi mica sirenă era răpitoare din cale afară, o răpitoare înnăscută, aşa că proverbul cu răpitor la răpitoare nu-şi scot ochii le asigură liniştea deplină şi pacea. Ziua, mica sirenă trăgea cu urechea la bârfele, la intrigile urzite pe cuprinsul împărăţiei, îi citea cu mult sârg şi la virgulă corespondenţa secretă, primea emisari şi trimitea la rându-i emisari fie doar cu poruncă, fie cu hârtii pecetluite cu sigiliul împărătesc, bine ticluite, pe adresa datornicilor şi supuşilor cu dare de mână îmbogăţiţi peste poate. Nopţile însă erau numai ale lor. Mica sirenă se străduia, cum ştia ea mai bine, să aline şi să mângâie bătrâneţile împăratului cu cântările ei ne-ntrecute, cu trupul ei mlădios, nu degeaba ieşit din spuma mării. Dar şi împăratul o răsplăti înmiit pe mica sirenă. O cântări el ce-o cântări o vreme şi după ce se convinse că e vrednică de încrederea lui îi destăinui secretul care nu ajunse până atunci la urechile nimănui.

Ei bine, dragii moşului, cu mulţi ani în urmă, aproape de palatul lui Rechin Împărat, în ape puţin adânci că aproape i se vedea catargul, se scufundase un galion spaniol cu toată preţioasa încărcătură. Sute şi sute de lăzi ferecate cu comori fabuloase aşteptau să fie deschise. Din momentul acela erau ale ei, îi spuse Rechin Împărat, nu avea altceva de făcut decât să inventarieze mulţimea de bogăţii şi să se bucure de ele după pofta inimii. Când auzi aşa noroc căzut pe capul ei, mica sirenă bătu apa de bucurie cu aşa putere că era gata să stârnească un ţunami în încăperile palatului. Deschise lăzile ferecate atâta vreme din care se revărsau mulţime de briliante, de nestemate, covoare fermecate, mătăsurile orientului, oglinzi veneţiene în care îşi admira trupul cu uimire şi încântare, toate cu mult mai mult decât tot ce putuse să-i ofere vreodată Baracudă, intrat uşor, uşor în uitare.

Binecuvântă încă o dată clipa când luase hotărârea să se smulgă din adâncurile umbroase şi reci înotând cu atâta fervoare în întâmpinarea vieţii mult visate care, iată, îi aşternea la picioare bogăţii neînchipuite cândva. Nu-şi neglijă vechile îndatoriri zilnice, nici pe cele nocturne dar toate i se păreau umbrite acum de imboldul noilor provocări şi îndeletniciri. Comandă de îndată o herghelie de căluţi de mare şi o duzină de hidrobiciclete cu care străbătea împărăţia în lung şi în lat, amenajă bazine de înot pentru tinerele sirene aflate în grija ei, parcuri subacvatice, terenuri de luptă şi de întreceri marine, auzea când şi când cântecul trist, tânguitor al suratelor sale uitate dar toate i se păreau doar fierberea vulcanilor noroioşi din adânc, doar zbaterea molcomă a unui monstru marin aţipit.

Eheeei, dragii moşului, poate că şi azi s-ar mai plimba pe hidrobiciclete, poate ar mai sălta încă în şaua căluţilor de mare şi azi dacă tocmai în ziua când Rechin Împărat era plecat fără veste cu suita de băieţi deştepţi şi feroci să prăduiască ce mai era de prăduit pe cuprinsul împărăţiei sale, nu s-ar fi întâmplat nenorocirea. Da, dragii moşului, nenorocirea care îi întunecă definitiv minţile şi îi scurtă zilele lui Rechin Împărat căci, ce mai încolo şi-ncoace, atrasă de luminile ţărmului şi de sunetele vesele, zglobii ce veneau dintr-acolo, mica noastră sirenă căzu în plasa pescarilor. Tare se mai minunară ei de asemenea pradă, tare mai căzură pe gânduri ce să facă cu ea şi cum nu găsiră nici un înţeles întâmplării, cum puţin le-o fi păsat de trecutul ei glorios de succese, negăsind altceva mai bun de făcut cu aşa făptură nemaivăzută, hotărâră pe loc să o toarne în bronz.

Şi-am încălecat pe-o şa / şi v-am spus povestea aşa!
Şi-am încălecat pe-un val / din amontele poveştii, în aval!

 

PS – Statuia micii sirene nu se află, cum poate v-aţi fi aşteptat, pe cheiul Dâmboviţei, ci tocmai în ţara fraţilor Grimm şi a lui Hans Christian Andersen, pe cheiul portului Copenhaga. Doamna Udrea, care a fost şi ministrul turismului, ştie mai bine, oraşul este, nu-i aşa?, capitala…„republicii” Danemarca!

Din volumul Insectarul portocaliu, apărut la Editura Limes, Cluj-Napoca. Volumul poate fi comandat pe adresa autorului: ioan.vistea@gmail.com.

 

 

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *