Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Minunile sihastrului Ilarion

Minunile sihastrului Ilarion

1. 1. Începând să scriu viaţa fericitului Ilarion, chem în sprijin Duhul Sfânt care sălăşluia în el, pentru ca, după ce a revărsat asupra lui virtuţile, să-mi pună pe buze cuvintele cu care să istorisesc, ca faptele [lui] să-şi găsească măsura potrivită în cuvintele [mele]. 2. Cum spune [Sallustius] Crispus, „virtutea celor ce au făptuit atâta valorează cât au reuşit talente strălucite să-i înalţe prin cuvinte”. 3. Alexandru cel Mare, Macedoneanul, pe care Daniel îl numeşte ba aramă, ba leopard, ba ţapul caprelor, când a ajuns la mormântul lui Ahile, a spus: „Ferice de tine, tânărule, care te-ai bucurat de un crainic măreţ al virtuţilor tale”, gândindu-se, desigur, la Homer. 4. Eu, unul, trebuie să vorbesc despre purtarea şi viaţa unui bărbat atât de mare şi atât de însemnat încât până şi Homer, de-ar fi de faţă, ori m-ar invidia pentru bogăţia temei, ori s-ar declara neputincios. 5. Este adevărat că sfântul Epifanie, episcopul Salaminei în Cipru, care a trăit vreme îndelungată cu Ilarion, a scris un elogiu al aceluia într-o scrisoare scurtă, pe care a citit-o [multă] lume; cu toate acestea, una este să elogiezi în termenii obişnuiţi pe cineva care a murit, alta este să descrii virtuţile ce-i erau proprii. 6. De aceea şi noi, apropiindu-ne – mai degrabă cu gând bun decât cu gând rău – de lucrarea începută de acela, nu ţinem seama de vocile unor răuvoitori care, cum l-au criticat cândva pe [dragul] meu Pavel, poate îl vor critica acum şi pe Ilarion, calomniindu-l pe acela pentru singurătatea lui, blamându-l pe acesta pentru mulţimea de oameni [din viaţa lui]; de parcă cel care a stat mereu ascuns nu a vieţuit, iar cel care a fost văzut de mulţi nu merită să fie preţuit. 7. Asta au făcut cândva şi strămoşii lor, fariseii, cărora nu le-au fost pe plac nici şederea în pustie şi postul lui Ioan, nici mulţimea [din jurul] Domnului Mântuitorului nostru, cu mâncare şi băutură. 8. Dar eu îmi voi pune mâna pe lucrarea plănuită şi voi trece de câinii Scilei, [ţinându-mi] urechile astupate.
2. 1. Ilarion s-a născut în satul Tabatha, care este cam la cinci mii de paşi spre miazăzi de Gaza, un oraş în Palestina; părinţii lui închinându-se la idoli, el a înflorit, cum se spune, [ca] un trandafir dintre spini. 2. Trimis de ei la Alexandria, a fost încredinţat acolo unui dascăl: a dat dovadă, după cât îi îngăduia vârsta, de mult spirit şi bun caracter, [devenind] în scurt timp drag tuturor şi priceput în arta vorbirii. 3. Mai presus de toate, având credinţă în Domnul Iisus, nu era atras nici de nebuniile circului, nici de sângele arenei, nici de desfrânările teatrului, ci îşi găsea toată plăcerea în adunarea bisericii. 4. Auzind atunci de Antonie, al cărui nume faimos era purtat pe la toate popoarele Egiptului, s-a aprins de dorinţa de a-l vedea: a pornit în pustie. 5. Şi, de îndată ce l-a văzut, schimbându-şi obiceiurile de mai înainte, a rămas lângă acela aproape două luni de zile, privindu-i fascinat felul de viaţă şi austeritatea purtării: cât de dens era în rugăciunea, cât de umil faţă de fraţii pe care îi primea, cât de sever era în îndreptare, cât de aprig era în îndemnuri – şi cum niciodată vreo slăbiciune nu i-a frânt cumpătarea şi asprimea hranei! 6. În cele din urmă, nemairăbdând numărul mare al acelora care se adunau la el din pricina unor patimi de tot soiul şi a demonilor ce-i năpădeau, şi-a zis că e nefiresc să îndure în pustie mulţimile de la oraşe şi că i se cuvine să înceapă întocmai ca Antonie, că acela şi-a primit, ca un erou brav, răsplata victoriei sale, în vreme ce [Ilarion] încă nici nu începuse să lupte ca un soldat: s-a întors acasă cu câţiva monahi şi, cum părinţii îi muriseră, le-a lăsat o parte din bunuri fraţilor săi, le-a dăruit o parte săracilor, fără să-şi oprească nimic pentru sine şi temându-se de pilda pedepsei lui Anania şi Safira din Faptele Apostolilor, amintindu-şi mai ales de acest cuvânt al Domnului, care spusese: Cine nu a renunţat la toate câte sunt ale lui, nu poate să-Mi fie învăţăcel. 7. Avea la vremea aceea cincisprezece ani. Gol şi purtând în felul acesta armele întru Hristos, a pătruns în pustietatea care se întindea la şapte mii de paşi de la Maiuma, portul Gazei, mergând de-a lungul ţărmului, pe partea stângă. 8. Cu toate că locurile erau prea sălbatice din pricina tâlharilor, iar rudele şi prietenii îi atrăgeau atenţia asupra primejdiei iminente, a privit cu dispreţ moartea ca să scape de moarte. 9. Toţi îi admirau curajul, îi admirau vârsta [fragedă], dar lui îi [ardea] o flacără în piept şi îi străluceau în ochi scânteile credinţei. 10. Obrajii îi erau netezi, trupul îi era delicat şi subţire, fără să fie deprins cu vreo suferinţă, oricât de uşoară, pe care i-o putea aduce frigul sau arşiţa.
3. 1. Aşa că, fără nimic altceva decât un sac care să-i acopere trupul, purtând tunica de piele pe care i-o dăduse la plecare fericitul Antonie şi o pătura aspră, s-a bucurat de nemărginita şi înfricoşătoarea singurătate, având de o parte marea, iar, de cealaltă, mlaştina. Mânca numai cincisprezece smochine uscate, după apusul soarelui; şi, cum ţinutul avea faimă proastă din pricina tâlharilor, nu zăbovea niciodată în acelaşi loc. 2. Ce face diavolul? Încotro se îndreaptă? El, care mai înainte se fălise zicând Voi urca la cer, îmi voi pune tronul deasupra stelelor cerului şi voi fi asemenea cu Prea-Înaltul, se vedea înfrânt de un copilandru şi călcat în picioare de unul aflat mai înainte de vârsta la care putea păcătui. 3. I-a zgândărit aşadar simţurile şi a aprins în trupul adolescentin văpaia obişnuită a plăcerilor. Ucenicul lui Hristos era împins să se gândească la ce nu ştia şi să-şi petreacă în suflet alaiul unor experienţe pe care nu le avusese. 4. Mânios pe sine şi izbindu-şi pieptul cu pumnii, de parcă lovitura mâinii putea smulge gândurile, zise: „Catâr [ce eşti], te voi face să nu mai zvârli din copite, nu-ţi voi mai da orz, ci paie, te voi [face] să te prăpădeşti de foame şi de sete, te voi apăsa cu povară grea, te voi mâna prin arşiţă şi frig, ca să te gândeşti mai mult la hrană decât la plăceri.” 5. Aşa că trei sau patru zile şi-a întărit spiritul slăbit cu sucul ierburilor şi puţine smochine uscate, rugându-se des şi cântând, săpând pământul cu un hârleţ, pentru ca truda muncii să sporească truda postului. 6. Tot atunci el împletea coşuri de nuiele şi se străduia să păstreze disciplina monahilor egipteni şi a Apostolului care formulase preceptul Cine nu trudeşte, să nu mănânce. 7. Şubrezindu-se în felul acesta şi având trupul atât de secătuit încât abia de i se mai ţineau [laolaltă] oasele, într-o noapte a început să audă scâncete de copii, behăituri de oi, mugete de boi, un plânset ca de femei, răgete de lei, zăngănit de oştire şi fantasmele unor voci de tot soiul, încât a fost năpădit de spaimă auzindu-le, mai înainte de a vedea ceva. 8. A priceput că [sunt] sfruntările diavolilor şi, căzând în genunchi, şi-a făcut pe frunte crucea lui Hristos: cum zăcea înarmat în felul acesta cu coif şi apărat de platoşa credinţei, se lupta mai departe cu vigoare, dorindu-şi cumva să-i vadă pe aceia, chiar de se temea să-i vadă, privind de jur-împrejur cu ochi neliniştiţi: iată că, pe neaşteptate, sub strălucirea lunii a zărit că se năpusteşte asupră-i un car cu cai fremătând; L-a strigat pe Iisus, iar dinaintea ochilor lui pe dată s-a căscat pământul şi tot atelajul a fost înghiţit. 9. Atunci el [zise]: Calul şi călăreţul lui i-a prăvălit în mare şi Aceştia [se fălesc] cu care şi aceştia, cu cai, noi însă ne vom preamări în numele Domnului nostru. 10. Multe sunt ispitele lui şi felurite [sunt] capcanele diavolilor, zi şi noapte; dacă aş vrea să le povestesc pe toate, mi-ar trebui mai mult de un volum. 11. Cât de des îi [apăreau], când stătea culcat, femei goale, cât de des îi apăreau, când era flămând, ospeţe îmbelşugate? Uneori, pe când se ruga, trecea pe lângă el un lup urlând ori o vulpe scheunând şi, pe când cânta, i s-a dezvăluit spectacolul unei lupte de gladiatori, iar unul dintre ei, parcă în pragul morţii, prăvălit la picioarele lui, îi cerea să-l îngroape. 12. Se ruga odată cu capul în pământ şi, cum este firea oamenilor, răzleţindu-se de rugăciunea, mintea se gândea la nu ştiu ce; i-a sărit [atunci] în spinare un vizitiu grăbit, care-l [împungea] cu călcâiele în coaste şi îl lovea cu biciul pe grumaz: „Ei, zice, aleargă, adormitule!” Hohotind de acolo de sus îl tot întreba dacă a obosit, dacă vrea să capete nişte orz.
4. 1. Aşadar, de la şaisprezece la douăzeci de ani s-a adăpostit de arşiţă şi de ploi într-o cocioabă strâmtă pe care şi-o împletise din nuiele şi rogoz; mai apoi şi-a ridicat o chilie strâmtă, care încă mai dăinuieşte, lată de patru picioare, înaltă de cinci picioare, adică mai scundă decât statura lui, cu o lungime doar un pic mai mare decât îi trebuia bietului său trup, încât ai fi zis că e mai degrabă un mormânt decât o casă. 2. Părul şi-l tundea o dată pe an, în ziua Paştelui; până la moarte, s-a culcat pe pământul gol şi pe un aşternut de nuiele, fără să-şi spele vreodată sacul cu care se îmbrăcase o dată pentru totdeauna, zicând că este fără rost să cauţi curăţenia într-un veşmânt de capră. Nici nu şi-a schimbat tunica decât atunci când cea de mai înainte ajunsese cu totul sfâşiată. 3. Ştia pe de rost Sfintele Scripturi, iar după rugăciune şi cântări le recita de parcă Dumnezeu ar fi fost de faţă. 4. Pentru că ar dura mult să povestim, pe feluritele răstimpuri anume, înălţarea lui, îi voi cuprinde pe scurt viaţa, punând-o în acelaşi timp dinaintea ochilor cititorului, iar după aceea mă voi întoarce la ordinea firească a povestirii.
5. 1. De la douăzeci la douăzeci şi şase de ani, în primii trei ani s-a hrănit cu o jumătate de sextar de linte muiată în apă rece, iar în ceilalţi trei ani, pâine uscată cu sare şi apă. 2. Mai departe, de la douăzeci şi şapte de ani până la treizeci s-a ţinut cu ierburi sălbatice şi cu rădăcinile crude ale unor tufişuri. 3. De la treizeci de ani până la treizeci şi cinci, a avut ca hrană şase uncii de pâine de ovăz şi legume [doar] puţin gătite, fără untdelemn. 4. Simţind că ochii i se înceţoşează şi că tot trupul i se strânge sub pecingine şi un fel de râie ca piatra ponce, a adăugat untdelemn la mâncarea de mai înainte şi, până într-al şaizeci şi treilea an al vieţii sale, a urmat această măsură a cumpătării, fără să guste nimic altceva, nici din fructe, nici din legume, de niciun fel. 5. Apoi, când s-a văzut slăbit la trup şi s-a gândit că moartea era aproape, de la şaizeci şi patru de ani până la optzeci s-a abţinut de la pâine, cu o tărie a spiritului de necrezut, de parcă ar fi fost un novice care vrea să intre în slujba Domnului, la o vreme când ceilalţi îşi îngăduie să trăiască mai blând. 6. Căci îşi făcea o zeamă din făină şi legume mărunţite, mâncarea şi băutura de-abia cântărind cinci uncii. 7. Împlinidu-şi această rânduială a vieţii, niciodată nu şi-a încheiat postul înainte de apusul soarelui, nici în zilele de sărbătoare, nici când sănătatea îi era şubredă. Dar este acum timpul să ne întoarcem la ordinea [povestirii].
6. 1. Pe vremea când încă locuia în cocioabă, la vârsta de optsprezece ani, au venit la el într-o noapte nişte tâlhari, fie făcându-şi socoteala că au ce să-i fure, fie zicându-şi că reputaţia lor are de suferit dacă un băieţandru singuratic nu se teme de un atac din parte-le. 2. Au tot alergat între mare şi mlaştină, de seara până la răsăritul soarelui, fără să poată găsi locul în care îşi făcuse culcuşul. 3. Apoi, la lumina zilei, găsindu-l pe băiat, i-au zis ca în glumă: „Ce te-ai face dacă ar veni tâlharii la tine?” Şi el le-a răspuns: „Un om gol nu se teme de tâlhari.” Iar ei îi zic: „De bună seamă, poţi pieri.” „Pot, zice, pot; şi tocmai de aceea nu mă tem de tâlhari, pentru că sunt pregătit să mor.” 4. Atunci, minunându-se de tăria şi de credinţa lui, şi-au mărturisit rătăcirea din timpul nopţii, cu ochii orbi, făcând legământ să ducă de aici încolo o viaţă dreaptă.
7. 1. Petrecuse de-acum douăzeci şi doi de ani în singurătate, le era cunoscut după renume tuturor, era o figură populară prin toate oraşele Palestinei, când iată că o femeie din Eleuteropolis, văzându-se dispreţuită de bărbatul ei pentru că era stearpă – căci de-a lungul a cincisprezece ani  nu-i dăduse niciun rod al căsătoriei lor – a îndrăznit, cea dintâi, să pătrundă [în singurătatea] fericitului Ilarion şi, fără ca el să se aştepte la aşa ceva, i se prăvăli deodată la genunchi, zicând: „Iartă-mi cutezanţa, iartă-mi nevoia. De ce îţi întorci ochii? De ce fugi de cine te roagă? Nu mă privi ca pe o femeie, ci ca pe o nenorocită. O parte femeiască l-a născut pe Mântuitor. Nu sănătoşii au nevoie de medic, ci aceia ce sunt bolnavi.” 3. Până la urmă, el i-a stat dinainte şi, văzând prima dată după mult timp o femeie, a întrebat-o de pricina venirii ei şi a lacrimilor. 4. Iar după ce le-a aflat, ridicându-şi ochii la cer, i-a poruncit credinţă: a petrecut-o la plecare cu lacrimi şi, după un an de zile, a văzut-o cu un fiu.
8. 1. Aceasta a fost cea dintâi minune, dar l-a făcut faimos o alta şi mai mare. Aristaenete, soţia lui Helpidius, care a fost mai apoi prefectul pretorian, bine cunoscută între ai săi şi încă şi mai cunoscută în creştini, întorcându-se de la fericitul Antonie împreună cu soţul şi cu trei copii, a fost silită să zăbovească în Gaza din pricina unei boli a copiilor. 2. Acolo, fie pentru că aerul [era] greu, fie – cum s-a desluşit mai târziu – întru gloria lui Ilarion, slujitorul lui Dumnezeu, au fost toţi [copiii] atinşi deopotrivă de febra ce se aprindea la trei zile şi jumătate: medicii nu aveau speranţe. 3. Mama era cufundată în bocete şi, alergând [de la un fiu la altul] de parcă erau de-acum leşuri, nu ştia pe care din ei să-l plângă mai întâi. 4. Auzind însă că exista un monah în preajmă, în singurătate, nemaipăsându-i de alaiul [cuvenit] unei matroane – ştia numai că era mamă – a mers însoţită de slujitoare şi eunuci şi abia s-a lăsat convinsă de soţul ei să pornească la drum pe un asin. 5. Când a ajuns la acela, zise: „În numele lui Iisus, preaîndurătorul nostru Domn, te conjur, pe crucea şi sângele Lui, să mi-i aduci îndărăt pe cei trei fii, pentru ca numele Domnului [nostru] Mântuitor să fie slăvit în oraşul neamurilor şi slujitorul Lui să intre în Gaza şi [idolul] Marnas să cadă la pământ.” 6. Cum el nu voia şi spunea că nu va ieşi niciodată din chilia sa şi că nu este deprins să intre nu doar într-un oraş, dar nici măcar în vreo casă, [femeia] s-a aruncat la pământ strigând mereu: „Ilarion, sluga lui Hristos, dă-mi îndărăt copiii. Cei pe care Antonie i-a ţinut [în siguranţă] în Egipt, să fie salvaţi de tine în Siria.” 7. Plângeau toţi cei de faţă, şi chiar şi el, fără să primească, plângea. Ce să mai lungim? Femeia nu a plecat mai înainte ca el să-i promită că va intra în Gaza după apusul soarelui. 8. După ce a venit, privind cu încordare la pătuţul fiecăruia în parte, la braţele lui arzânde, L-a invocat pe Iisus. Şi, minune a virtuţii, pe dată a ţâşnit deopotrivă sudoarea, ca din trei izvoare; în acelaşi ceas au primit mâncare şi, recunoscându-şi mama ce se jeluia şi binecuvântându-L pe Dumnezeu, au sărutat mâinile sfântului. 9. Când s-a dus vestea şi s-a răspândit în lung şi în lat, pe dată au început să curgă către ele popoare din Siria şi Egipt, încât mulţi s-au făcut creştini şi au dus viaţă de monahi. 10. Până atunci nu existau mănăstiri în Palestina şi nici nu ştia cineva vreun monah în Siria mai înainte de sfântul Ilarion. 11. El a fost, primul în această provincie, cel care a fondat şi a cultivat acest tip de convieţuire şi de studiu. Domnul Iisus îl avea în Egipt pe bătrânul Antonie, îl avea în Palestina pe tânărul Ilarion.
9. 1. Facidia este un cătun care ţine de Rhinocorura, un oraş din Egipt. De aici a fost adusă la fericitul Ilarion o femeie ce era de zece ani întregi oarbă: înfăţişată lui de fraţi – căci erau de-acum cu el mulţi monahi –, i-a spus că îşi cheltuise toată averea pe medici. 2. I-a răspuns: „Dacă le-ai fi dat săracilor ce ai risipit pe medici, te-ar fi vindecat  Iisus, medicul cel adevărat.” Când însă ea a strigat şi i-a implorat mila, a scuipat în ochii ei, după pilda Mântuitorului, şi pe dată a urmat aceeaşi vindecare. 4. Un vizitiu, şi el din Gaza, lovit de un diavol când era în cursă, a înţepenit pe de-a-ntregul aşa încât nici mâna nu şi-o putea clinti, nici grumazul [nu şi-l putea] îndoi. 5. Adus aşadar într-un pat, mişcându-şi doar gura în rugăminţi, a auzit că nu se poate însănătoşi mai înainte de a crede în Iisus şi de a făgădui că va renunţa la meşteşugul său de mai înainte. 6. A crezut, a făgăduit, s-a însănătoşit; s-a bucurat mai mult de sănătatea sufletului decât de cea a trupului.
10. 1. Altă dată un tânăr plin de forţă, pe nume Marsitas, din preajma Ierusalimului, se fălea atât de mult cu puterile lui încât a purtat cincisprezece baniţe de grâne mult timp şi departe şi şi-a zis că aceştia îi sunt laurii puterii, anume că i-a întrecut pe asini. 2. Atins de un diavol tare rău, nu suporta nici lanţuri, nici frânghii la picioare, nici porţile pe de-a-ntregul închise; multora le-a retezat nasul şi urechile cu muşcătura; unora le-a rupt picioarele, altora, gâtul; băgase o asemenea spaimă în toţi încât, împovărat de lanţuri şi funii care-l trăgeau în direcţii diferite, a fost dus la mănăstire ca taurul cel mai năprasnic. 3. După ce l-au văzut fraţii, cuprinşi de teamă – căci era de o mărime de mirare – i-au vestit Părintelui. El, aşa cum şedea, a poruncit să-i fie adus şi lăsat liber. Odată dezlegat, i-a zis: „Apleacă-ţi capul şi vino.” 4. Nefericitul acela a început să tremure, şi-a înclinat grumazul şi, nemaiîndrăznind să-i întoarcă privirea, lăsându-şi deoparte orice sălbăticie, a început să-şi lingă picioarele, cum şedea pe jos. Diavolul care pusese stăpânire pe tânăr, invocat şi mânat, a ieşit într-a şaptea zi. 5. Dar nu se cuvine să trecem sub tăcere că Orion, un bărbat de frunte şi foarte bogat din cetatea Aila, aflată la Marea Roşie, posedat de o legiune de diavoli, a fost adus la el. 6. Mâinile, grumazul, coastele, picioarele îi erau prinse în fier, iar ochii cumpliţi prevesteau cruzimea nebuniei. 7. Pe când sfântul mergea împreună cu fraţii şi desluşea ceva din Scripturi, acela ţâşneşte din mâinile celor ce-l ţineau şi cuprinzându-l din spate îl ridică în înalt. Se iscă un strigăt din [piepturile] tuturor; căci se temeau ca nu cumva trupul slăbit de posturi să se fărâme. 8. Dar sfântul, zâmbind, zise: „Tăceţi şi lăsaţi-mi atletul [să se măsoare] cu mine.” Şi i-a atins capul cu mâna, îndoindu-şi-o peste umeri, l-a prins de păr şi l-a adus dinainte, la picioarele sale; strângându-i amândouă mâinile, în linie dreaptă şi punându-şi tălpile pe picioarele lui, strigă totodată: „La caznă, ceată de diavoli, la caznă.” 9. Cum acela se văicărea şi îşi răsucea grumazul până aproape să atingă pământul, zise: „Doamne, Iisuse, scapă-l pe nefericit, scapă robul; Tu poţi înfrânge şi mulţi, ca pe unul singur.” 10. Spun ceva nemaiauzit. Dintr-o singură gură de om [ieşeau] voci felurite şi se auzea ca un zgomot amestecat de  mulţime. 11. Lecuit în felul acesta, a venit şi el la mănăstire, nu după mult timp, cu nevasta şi copiii lui, aducând multe daruri, ca pentru a aduce mulţumire. 12. Sfântul i-a spus: „Nu ai citit ce a păţit Giezi, ce a păţit Simon, că unul a primit preţul, celălalt, l-a dat, unul ca să vândă, celălalt ca să cumpere harul Duhului Sfânt?”. 13. Când Orion, plângând, i-a spus: „Primeşte şi dă săracilor”, îi răspunse: „Îţi poţi împărţi mai bine bunurile tu însuţi, care umbli prin oraş şi îi cunoşti pe săraci. Cât despre mine, care am părăsit ce aveam, la ce să doresc bunurile altuia? 14. Pentru mulţi sub numele săracilor se ascunde pricina lăcomiei; milostenia nu are înşelăciuni. Nimeni nu cheltuie mai bine decât cel care nu-şi păstrează nimic pentru sine.” 15. Cum însă acela zăcea trist pe jos, îi zise: „Nu te întrista, fiul meu. Ce fac pentru tine, fac şi pentru mine. Dacă voi primi acestea, deopotrivă eu îl voi supăra pe Dumnezeu şi la tine se va întoarce ceata [de diavoli].”
11. 1. Cine ar putea trece sub tăcere că Zananus din Maiuma, tăind piatră de construcţie de pe malul mării, nu departe de mănăstire, a fost lovit pe de-a-ntregul de paralizie şi, adus la sfânt de tovarăşii săi de muncă, vindecat, s-a întors pe dată la muncă? 2. Căci ţărmul care se întinde de-a lungul Palestinei şi Egiptului, moale prin natura sa, se întăreşte în piatră din nisipul asprit şi, încetul cu încetul, pietrişul, chiar păstrându-şi forma, se [arată] schimbat la atingere şi devine un conglomerat. 3. Italicus, un creştin care locuia în acelaşi oraş, creştea cai de curse pentru a se întrece cu un duumvir din Gaza, care se închina la idolul Marnas. 4. [Obiceiul] acesta exista în oraşele romane încă de pe vremea lui Romulus, pentru a aminti de norocoasa răpire a sabinelor: cvadrigile erau conduse de şapte ori în circ în onoarea lui Consus, în calitate de zeu al adunărilor, iar victoria era a celor care frângeau elanul cailor din echipa adversă. [Italicus] acesta, cum adversarul lui avea un vrăjitor care, cu nişte blesteme diavoleşti, încetinea în cursă caii unuia şi îi făcea mai iuţi pe ai altuia, a venit la fericitul Ilarion şi s-a rugat de el, nu atât pentru a-l vătăma de adversar, cât pentru a se apăra pe sine. 6. Venerabilului bătrân i s-a părut o neghiobie să-şi risipească rugăciunea în fleacuri de felul acesta. 7. Aşa că a zâmbit şi i-a spus: „De ce nu dai mai degrabă preţul cailor unor săraci, pentru mântuirea sufletului tău?”; i-a răspuns că funcţia lui este publică şi că el nu prea voieşte să o facă, dar este silit şi că nici nu poate, ca un creştin ce este, să se folosească de magii, ci mai degrabă să ceară de la un slujitor al lui Hristos ajutor, mai ales împotriva celor din Gaza, duşmanii lui Dumnezeu şi care vor triumfa nu atât asupra lui, cât a Bisericii lui Hristos. 8. La rugăminţile fraţilor care erau de faţă a poruncit să fie umplută cu apă o cană de pământ, din care obişnuia să bea, şi să-i fie dată aceluia. 9. Italicus a luat-o şi a stropit cu ea grajdul său şi caii şi vizitiii şi barierele de la boxe. 10. Mulţimea era într-o stare mirifică de aşteptare; căci şi adversarul, bătându-şi joc, anunţase ce avea să se întâmple, şi susţinătorii lui Italicus exultau, făgăduindu-şi o victorie fără greş. 11. Când se dă semnalul, ăştia zboară, ăia se împiedică; la cursa ăstora roţile ard, aceia abia dacă apucă să zărească spinările celorlalţi, trecând în zbor pe lângă ei. Mulţimea urlă năprasnic, încât până şi neamurile strigă într-un glas: „Marnas a fost înfrânt de Hristos.” 12. Mai apoi adversarii, furioşi, au cerut ca Ilarion, „vrăjitorul creştinilor” [să fie pus] la caznă. 13. Această biruinţă neîndoielnică i-a făcut pe aceia şi pe mulţi alţii de la numeroase întreceri să se îndrepte spre credinţă.
12. 1. Din vecinătatea aceluiaşi oraş-târg al Gazei era un tânăr care murea de dragoste pentru o fecioară a lui Dumnezeu. 2. [Văzând] că nu i-au folosit la nimic toate cele care duc de obicei la pieirea fecioriei – atingeri, glume, semne, şoapte, mereu şi mereu – a plecat la Memfis pentru ca, mărturisindu-şi suferinţa, să se întoarcă la fecioară înarmat cu priceperi vrăjitoreşti. 3. După un an, instruit de preoţii lui Esculap, [zeu] care nu vindecă sufletele, ci le duce la pierzare, s-a întors gata să împlinească pângărirea pe care şi-o închipuise de-acum în minte; a îngropat sub pragul de la casa fetei nişte formule magice şi figuri monstuoase, gravate pe folii de aramă de Cipru. 4. De atunci încolo, fecioara a început să dea semne de sminteală, să-şi arunce acoperitoarea capului, să-şi taie părul, să scrâşnească din dinţi, să strige numele tânărului; uriaşa ei iubire s-a transformat în nebunie. 5. Dusă de părinţi la mănăstire, i-a fost încredinţată bătrânului; pe dată un diavol a început să se tânguie şi să mărturisească: „Am fost silit, am fost fost adus fără voia mea: ce bine îi amăgeam la Memfis pe oameni în vis! 6. O, cruci, o, schingiuiri, ce pătimesc! Mă sileşti să ies şi eu sunt prins în legători sub prag. Nu ies decât dacă tânărul care mă are în stăpânire îmi dă drumul.” 7. Atunci bătrânul zise: „Mare o fi puterea ta, dacă eşti ţinut strâns de cordele şi foiţe. Spune-mi, de ce ai îndrăznit să intri în copila lui Dumnezeu?” Zise: „Ca să o păstrez pe fecioara aceea.” 8. „Tu să o păstrezi, care trădezi castitatea? De ce nu ai intrat mai bine în cel care te trimitea?” 9. „La ce bun să intru,  răspunse, în acela care îl avea pe tovarăşul meu, diavolul iubirii?” 10. Bătrânul nu a voit însă să dea porunca de a fi cercetat tânărul, nici semnele, mai înainte de a o purifica pe fecioară, pentru ca să nu pară că diavolul, eliberat, ar fi dat înapoi în faţa blestemelor sau că el însuşi i-ar fi acordat încredere diavolului; spunea că diavolii sunt înşelători şi mari meşteri la prefăcătorii; a preferat să o dojenească pe fecioară, după ce a însănătoşit-o, pentru că prin purtarea ei îi îngăduise diavolului să intre în ea. 
13. 1. Faima lui ajunsese nu doar în Palestina şi în cetăţile învecinate din Egipt şi Siria, ci şi în provinciile de departe. 2. Un magistrat al împăratului Constantin care îşi dezvăluia provincia [de origine] prin roşeaţa părului şi albeaţa corpului – căci neamul lui, [aflat] între saxoni şi alamani, mai prejos în întindere decât în vigoare, este numit de istorici ca Germania, iar acum, Francia – luat de mult timp în stăpânire, încă din copilărie, de un diavol, care îl silea nopţile să bocească, să geamă, să scrâşnească din dinţi, i-a cerut în taină împăratului să-i dea învoire, spunându-i de-a dreptul motivul; primind şi nişte scrisori către oficialul consular al Palestinei, a fost dus cu mare cinstire şi alai în Gaza. 3. Când i-a întrebat pe decurionii din locul acela unde locuieşte monahul Ilarion, oamenii din Gaza, înspăimântaţi şi socotind că a fost trimis de împărat, l-au dus la mănăstire, ca să arate cinstire unuia sus-pus şi ca să se şteargă prin acest serviciu nou orice jignire care îi va fi fost adusă în trecut lui Ilarion. 4. La vremea aceea, bătrânul se plimba pe nisipul moale şi îşi îngâna ceva din Psalmi. 5. Văzând o asemenea mulţime că se apropie, s-a oprit; şi, salutându-i pe toţi şi binecuvântându-i cu mâna, după vreo oră a cerut ca ceilalţi să plece, iar acela să rămână, împreună cu slujitorii şi însoţitorii lui. A ştiut după ochii şi chipul lui de ce venise. 6. Pe dată, la întrebările sfântului, bărbatul începu să se ridice de abia mai atingea pământul cu picioarele şi, cu un răget uriaş, răspunse în limba siriacă la ce fusese întrebat. 7. Vedeai cum răsună în gura unui barbar, care nu ştia decât franca şi latina, cuvinte siriace [rostite] curat, fără să lipsească vreo sibilantă, vreo aspirată, vreo formă anume a limbii din Palestina. Aşa a mărturisit cu ce poruncă a intrat în acela. 8. Şi, după cum au înţeles interpreţii lui, care ştiau numai greaca şi latina, [Ilarion] l-a întrebat greceşte. 9. Cum îi răspundea la fel şi cu aceleaşi cuvinte, sub pretextul numeroaselor împrejurări [în care fuseseră rostite] incantaţii şi a faptului că fusese obligat să recurgă la meşteşuguri magice, zise: „Nu-mi pasă cum ai intrat; dar îţi poruncesc să ieşi în numele Domnului nostru Iisus Hristos.” 10. După ce a fost vindecat, cu o simplitate ţărănească i-a oferit zece livre de aur: a primit de la el o pâine de orz şi l-a auzit [spunându-i] că cine se hrăneşte cu asemenea hrană, socoteşte aurul noroi.
14. 1. Este prea puţin să vorbim despre oameni; şi animale sălbatice erau aduse la el în fiecare zi, cuprinde de nebunie; între ele, o cămilă bactriană, de o mărime nemaipomenită, care îi zdrobise pe mulţi: au adus-o treizeci şi mai bine de oameni, cu strigăt mare, strunită din funii zdravene. 2. Ochii îi erau însângeraţi, gura îi era în spume, limba i se rotea, umflată, şi, mai presus de orice spaimă, un răget răsuna teribil. 3. Bătrânul a poruncit atunci să fie dezlegată. Pe dată, cei ce o aduseseră şi cei care erau cu bătrânul, au fugit toţi, până la unul. 4. El singur i-a ieşit dinainte şi i-a spus în siriacă: „Nu mă înspăimânţi, diavole, oricât de mare ar fi trupul [acesta]; şi într-o vulpiţă, şi într-o cămilă, unul şi acelaşi eşti.” Şi stătea drept, cu mâna întinsă. 5. Fiara a venit până la el înnebunită şi de parcă [era gata] să-l sfâşie, s-a prăbuşit dintr-o dată, şi-a pus capul pe pământ şi, spre mirarea tuturor celor de faţă, după o asemenea sălbăticie a arătat pe loc o blândeţe deopotrivă de mare. 6. Îi învăţa bătrânul că din cauza oamenilor diavolul strică până şi animalele de povară, că este aprins de o asemenea ură faţă de oameni încât vrea să-i ducă la pieire nu doar pe ei, ci şi tot ce le aparţine. 7. Aducea ca pildă pentru aceasta faptul că, mai înainte de a i se îngădui să-l ispitească pe Iov cel fericit, i-a nimicit toată averea; nimeni nu trebuie să fie mişcat de aşa ceva, căci la porunca Domnului două mii de porci au fost ucişi de diavoli; nici măcar cei care au văzut nu ar fi putut crede că dintr-un [singur] om a ieşit atâta mulţime de diavoli, dacă nu s-ar fi prăbuşit deodată un număr mare de porci, mânaţi de tot atâţia [diavoli].

(din Viaţa lui Ilarion, partea I)

 

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *