Mircea Eliade – hermeneutica „sensului devoalat” (1)

Printre eliadiştii de ultimă generaţie, cercetători de cursă lungă, pasionaţi de opera şi personalitatea savantului român, care caută cele mai inedite moduri în care a fost receptată opera acestuia, se află fără îndoială Cristina Scarlat.

Este doctorand în cadrul Şcolii Doctorale de Studii Filologice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, pregătind o teză despre Transpunerea operei lui Mircea Eliade în diverse limbaje ale artei, sub coordonarea prof. univ. dr. Lăcrămioara Petrescu. Publică, de peste 16 ani, articole, studii, eseuri, interviuri axate pe transpunerea operei lui Mircea Eliade în diverse coduri semiotice: liric, dramatic, cinematografic, televizual, plastic, jazz etc.

A publicat, pe această temă, volumul Mircea Eliade. Hermeneutica spectacolului, I, Convorbiri, Editura Timpul, Iaşi, 2008 – reunind convorbiri cu personalităţi din ţară şi din lume care l-au cunoscut pe/au scris despre Mircea Eliade, publicate în Convorbiri literare, România literară, Origini. The Romanian Roots, Caietele Mircea Eliade, Poesis, Nord Literar, Dacia literară, Euresis/Cahiers roumains d’études littéraires et culturelles, Postmodern Openings, Ekpirosis, Philologica Jassyensia, Studii şi Cercetări Ştiinţifice. Seria Filologie (Universitatea din Bacău), Observator Cultural, Verso, Hyperion, Orizont.

A coordonat volumul colectiv Mircea Eliade Once Again (având printre colaboratori eliadişti de renume internaţional: Mircea Handoca, Mac Linscott Ricketts, Giovanni Casadio, Marcello De Martino, Mihaela Gligor), Editura Lumen, Iaşi, 2011. A publicat poezii, recenzii, eseuri, studii etc. în: Observator München, Cronica, Zburătorul, Caiete botoşănene, Sinteze, Cele trei Crişuri, Citadela, Astra, Poezia, Opinia etc.

În septembrie 2009-februarie 2010, a fost bursier masterand Erasmus la Universitatea din Artois, Arras, Franţa, urmând cursuri de Arta Spectacolului.

În 2010, a terminat un master în literatură română şi hermeneutică literară. Cronici ale volumelor sale sunt semnate de Mircea Handoca, Mac Linscott Ricketts, F.I. Dworschak, Dumitru Irimia, Mihai Posada, Mihaela Gligor, Emanuela Ilie, Dan C. Mihăilescu.

A obţinut premii la festivaluri naţionale de poezie (1992-1996): Porni Luceafărul… (ediţiile 1994, 1995, 1996), Junimea, Zaharia Stancu, dar şi premiul Editurii Eminescu, secţiunea de debut în volum la Festivalul-concurs naţional de poezie Porni Luceafărul…, ediţia a XlV-a, Botoşani, 1996. Volumul însă nu a apărut.

Este membru în comitetul ştiinţific al revistelor Postmodern Openings,  Ekpirosis, Revista Românească pentru Educaţie Multidimensională.

Abordarea textului eliadesc dintr-o perspectivă cu adevărat inedită este nota fundamentală a volumelor de convorbiri şi articole de analiză din Mircea Eliade, Hermeneutica spectacolului, I‑II.

Convorbirile din vol. I din Mircea Eliade, Hermeneutica spectacolului, care se întind pe 276 de pagini, au „intrat în atenţia receptării critice, având parte de comentarii favorabile în reviste precum Convorbiri literare, Verso, Argeş.

Volumul al II-lea (Mircea Eliade, Hermeneutica spectacolului, II, Editura Lumen, Iaşi, 2011) este structurat în două părţi: Partea I cuprinde convorbiri cu Cornel Ungureanu, Horia Corneliu Cicortaş, Marcello De Martino, Letteria Giuffrè Pagano, Graţiela Benga, Dumitriana Condurache, José Antonio Hernández García.

Faţă de primul volum, cel secund mai cuprinde o secţiune care, în partea a II-a, selectează câteva din analizele, textele publicate de autoare în presa culturală şi ştiinţifică în decursul a peste 16 ani sau prezentate în cadrul unor conferinţe şi simpozioane centrate pe opera şi personalitatea lui Mircea Eliade. Unele texte din volumul al II-lea sunt materiale inedite, nepublicate în presa culturală.

În cele două volume, partenerii de dialog ai Cristinei Scarlat sunt unii dintre cei mai avizaţi eliadologi din ţară sau alte continente: Mac Linscott Ricketts, Mircea Handoca, Dumitru Micu, Cornel Ungureanu, Marcello De Martino, Ion Dworschak, dar şi cercetători precum Sabina Fînaru, Graţiela Benga; traducători – Mihaela Gligor, Joaquin Garrigós, José Antonio Hernàndez Garcia, Horia Corneliu Cicortaş; regizori – Letteria Giuffrè Pagano, Dumitriana Condurache; compozitori – Şerban Nechifor, Nicolae Brânduş; realizatori de filme documentare – Adelina Patrichi; prieteni apropiaţi ai familiei Eliade la Chicago – Stelian Pleşoiu.
În textul de faţă ne oprim asupra celui de-al doilea volum din Mircea Eliade. Hermeneutica spectacolului, considerând că cel dintâi a fost prezentat în articole detaliate în presa culturală din anii trecuţi.

Autoarea este interesată de un aspect oarecum surprinzător pentru cei familiarizaţi cu receptarea operei şi a personalităţii lui Mircea Eliade din perspectivă literară, ştiinţifică sau biografică. Cristina Scarlat cercetează o zonă mai puţin abordată, mereu vie, în schimbare, prolifică prin producerea de noi şi unice realizări, şi anume receptarea operei lui Eliade în diverse limbaje artistice: cinematografic, dramatic, televizual, plastic, muzical, liric, coregrafic.

Sesizând această tematică încă din titlul volumul, cititorului familiarizat cu universul operei şi personalitatea lui Eliade îi apar o seamă de întrebări: câte filme sau piese de teatru s-au realizat folosind literatura lui Eliade ca punct de plecare pentru transpunerea ei în cod cinematografic sau dramatic? Care opere şi ce aspecte ale ei se pretează, favorizează sau au atras atenţia regizorilor, a compozitorilor, a realizatorilor de documentare şi emisiuni? În ce circumstanţe s-a produs apropierea regizorilor, a compozitorilor sau a realizatorilor de emisiuni de opera eliadescă? Ce impact ar avea aceste transpuneri asupra receptării operei savantului? Care a fost atitudinea lui Eliade însuşi faţă de aceste tipuri particulare de apropiere de opera sa?

În preambulul volumului, autoarea prezintă succint conceptele teoretice care stau la baza demersului său de a analiza integrat toate „versiunile artistice care au ca nucleu opera lui Mircea Eliade”. Ansamblul tuturor operelor media, film, expoziţie, piesă de teatru formează un „construct semiotic radial” (p. 10). Opera de origine, primă, textul literar şi ceea ce ea generează, naşte, în altă formă estetică ar forma o „familie semiotică”. Toate se înrudesc, iar „sensul originar, indiferent de limbajul transpunerii, poate fi recuperat din fiecare versiune a operei sursă” (p. 10). Pentru o mai detaliată analiză a relaţiei text literar – transpunere în alt limbaj artistic, autoarea face trimitere la un alt text al ei, The Literary Text: A Radial Semiotic Construct. Miss Christina by Mircea Eliade, cuprins în vol. Mircea Eliade Once Again (Editura Lumen, Iaşi, 2011).

Observând tabloul sinoptic şi scurtul istoric al evoluţiei receptării operelor eliadeşti în alte arte, cititorul poate sesiza efortul autoarei de a inventaria şi a aduce la zi întreaga producţie a transpunerii operelor literare eliadeşti în limbajul particular al altor arte: piese de teatru, teatru radiofonic, film de televiziune, film de lung metraj, film documentar, operă muzicală lirică-dramatică, sonate, picturi, expoziţii, piese muzicale de jazz sau în ritmuri afro-braziliene, spectacol de dans – în viziunea unor regizori, compozitori şi alţi artişti din România, SUA, Spania, Italia, din a doua jumătate a secolului XX sau mai tineri, din ultima generaţie.

Autoarea nu face o ierarhizare estetic-valorică a acestora, probabil acest subiect va fi abordat de Cristina Scarlat în alte viitoare analize. De altfel, partenerii ei de dialog au puncte de vedere diferite asupra valorii estetice a acestor transpuneri. Se poate observa, parcurgând acest istoric, şi de altfel autoarea chiar sesizează acest aspect, faptul că s-au preferat şi pretat reprezentării vizuale sau auditiv-muzicale operelor lui Eliade care nu au ca idee centrală concepţia particulară a rolului sacru pe care îl are Spectacol, Jocul, pentru omul contemporan (precum Uniforme de general, Nouăsprezece trandafiri, În curte la Dionis).

Cele mai multe receptări în alte limbaje artistice au fost realizate pornind de la romanele Domnişoara Christina, Maitreyi, nuvelele La ţigănci, Pe Strada Mântuleasa. De reprezentări vizuale, auditive şi muzicale au avut parte şi Noaptea de Sânziene, Şarpele, Romanul adolescentului miop, Dayan.

Autoarea reuşeşte să realizeze o statistică chiar a emisiunilor, a interviurilor şi a filmelor documentare de televiziune care prezintă opera, personalitatea lui Eliade.

Dacă pentru cititorul avizat nu e o surpriză să afle că texte din opera epică a lui Eliade au fost transpuse în film sau teatru, acesta poate fi totuşi surprins să afle, de exemplu, că există o operă lirică Domnişoara Christina a compozitorului român Şerban Nichifor, scrisă cu acordul lui Eliade însuşi, şi o sonată pentru pian, Isola di Euthanasius, a aceluiaşi compozitor, inspirată de teorii din Tratatul de istoria religiilor, că la Madrid a avut loc premiera operei La señorita Cristina compusă de Luis de Pablo, că renumitul regizor Francis Ford Coppola a regizat filmul Youth Without Youth inspirat din nuvela Tinereţe fără de tinereţe, că nuvela La ţigănci l-a inspirat pe compozitorul Nicolae Brânduş în compunerea operei Arşiţa, că există un spectacol de dans contemporan inspirat de aceeaşi nuvelă, că L’Épreuve du labyrinthe este titlul unui album de ritmuri afro-braziliene al compozitorului italian Aldo Brizzi, inspirat din volumul autobiografic al lui Eliade, că jazzistul Harry Tavitian a lansat un album Axis Mundi, inspirat şi dedicat lui Eliade.

Un statut aparte îl au textele şi proiectele dramatice ale lui Eliade, mai puţin cunoscute şi receptate. Autoarea notează în scurtul istoric aceste texte: Iphigenia – o tragedie modernă scrisă în 1940 care a avut premiera în 1941, alte versiuni scenice sau radiofonice în 1982, 1989 şi 2007; 1241 – act dramatic, scris la Lisabona, nefinalizat, reprezentând transpunerea unui episod din istoria românilor, cu o versiune radiofonică în 2007; Oameni şi pietre – din 1943, fiind scrisă concomitent cu „istoria religiilor” şi inspirată din capitolul „Pietre sacre şi epifanii, semne şi forme”, are parte de o adaptare TV în 2007; Aventura spirituală – dramă din 1946, iniţial numită Euridice, pe teme recurente în opera lui Eliade, a camuflării sacrului în profan, a dublului, a labirintului, a ieşirii din timp.
Cel mai fertil text dramatic eliadesc, pus în scenă în diferite perioade de când a fost publicat în 1970, este Coloana nesfârşită.

Fragmente din acest text dramatic au fost prezentate public în 1978, la un simpozion dedicat lui Mircea Eliade în SUA (p. 14), iar în 1980 a fost montat pe scena Teatrului din Botoşani, în 1983 în franceză la Montreal, în 1981 având parte şi de o versiune radiofonică.

În 2009 este prezentat în Italia (în mai multe reprezentări) spectacolul La Colonna Infinita, în regia semnată de Letteria Giuffrè Pagano, textul fiind tradus în italiană de Horia Corneliu Cicortaş, iar Tazio Torrini jucând în rolul lui Brâncuşi. Spectacolul a fost bine primit de publicul italian, iar cei implicaţi în realizarea şi prezentarea lui informează publicul românesc că acest spectacol inedit va fi prezent la „Gala Star” de la Bacău în aprilie 2012.

Istoricul şi statistica realizărilor inspirate din opera lui Eliade reprezintă în volumul Cristinei Scarlat o sursă fundamentală de informare pentru cei mai mult sau mai puţin cunoscători ai operei lui Eliade, cititorul având în faţă un tablou complet, la zi, al rezultatului dialogului textelor eliadeşti cu alte arte.

Întrebările autoarei, dovedind o extraordinară cunoaştere a ultimelor informaţii despre opera, personalitatea, biografia şi receptarea acestora în operele eliadologilor, urmăresc câteva teme recurente în dialogurile cu partenerii săi, pentru ca apoi dialogul să se nuanţeze, să se plieze pe personalitatea şi sensibilităţile conlocutorului.

În acest al doilea volum de convorbiri, Cristina Scarlat e interesată de relaţia fiecăruia cu opera lui Eliade, cum şi când s-a realizat primul contact cu opera acestuia, care sunt primele lecturi, cum e privită denigrarea personalităţii lui Eliade, care sunt provocările şi dificultăţile unei traduceri; trecând apoi la tematica spectacolului, a riturilor şi relaţia lor cu societatea contemporană, a posibilităţii omului contemporan de a reface legăturile cu sacralitatea primordială prin artă, implicit prin spectacol, a calităţilor textelor lui Eliade care permit alte forme de transpunere, alte limbaje, raportul dintre artă, conştiinţă şi frumuseţe, care sunt proiectele de perspectivă ale celor provocaţi la dialog.

Dialogul cu Marcello De Martino, lingvist şi orientalist, lector de limba italiană la consulatul Italiei din Lausanne, autorul volumului Mircea Eliade esoterico. Ioan Petru Culianu e i „non detti”, se deschide dezvăluind rolul pe care Georges Dumézil, maestrul său, l-a avut în cunoaşterea şi receptarea lui Eliade.

Continuând pe tema Eliade şi Garda de Fier şi amintind de scrierile denigratoare la adresa savantului, interlocutorul Cristinei Scarlat punctează:

„A fi legionar, pentru multe persoane înseamnă să fii nazist-fascist: acesta este punctul de vedere al unei intelighenţia de după război, impregnată cu comunismul cel mai desuet – care există, din nefericire, şi astăzi. Lucrurile nu sunt chiar atât de simple (…). Garda de Fier a fost, după părerea mea, o mişcare cu puternice caracteristici mistico-religioase, care-şi dorea o reînnoire a cetăţeanului român în sens profund creştin, şi mai ales personalitatea carismatică a lui Codreanu l-a capturat pe tânărul Eliade. Nu cred că n-a fost nimic greşit în toate astea, cu toate că nu înţeleg de ce Eliade n-a vrut să-şi recunoască deschis «fascinaţia» pentru Căpitan, ca de altfel cea pentru oameni precum Guénon şi Evola: erau toţi incomozi, atât în politică (umbra «fascismului») cât şi în mediile universitare («credinţa în esoterism»)” (p. 41).

De Martino mărturiseşte că nu l-a văzut niciodată pe Eliade ca pe un Maestru, ci ca pe un „companion de drum” şi că literatura, scrierile memorialistice ale acestuia l-au ajutat să înţeleagă mai bine eul profund, ascuns, „esoteric” al lui Eliade.

În ceea ce priveşte tematica Spectacolului, interlocutorul subscrie concepţiei eliadeşti despre acţiunea teatrală ca ritual magic, revelator, „soteriologic”, relevată în Nouăsprezece trandafiri, dar, aşa cum comentează şi în cartea sa, „Eliade recunoştea în lectură o ritualitate poate mai incisivă decât cea a teatrului: scrierea literară este o uşă pe care cititorul o poate deschide pentru a traversa lumi noi. Prin lectura anumitor texte omul poate descoperi sacrul şi se poate reîntoarce la o stare primitivă a umanităţii” (p. 45), stare pe care o numeşte mito-poiesis extatic oniric.

Consideră net superioare romanele în faţa textelor dramatice eliadeşti. Nu agreează deloc filmul lui Klotz, La nuit Bengali, însă apreciază producţia lui Coppola. Recunoaşte în ambianţa şi atmosfera operelor literare ale lui Eliade, în poveste, în psihologia contradictorie a personajelor, tot atâtea calităţi care permit „alte veşminte” – după spusele autoarei – decât strict cuvântul tipărit.

Despre  rolul lui Eliade printre intelectualii italieni, De Martino recunoaşte că acesta este agreat sau respins în funcţie de concepţiile ideologico-politice ale acestora.

(va urma)

foto: wikipedia