Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Moartea lui Ludovic al XVI-lea

Moartea lui Ludovic al XVI-lea

 Din zilele ce au urmat lui 10 august, Ludovic al XVI-lea trăieşte prizonier în donjonul închisorii Temple, pândit de doi gardieni ce-i examinează vigilenţi cele mai mărunte gesturi.(1) Este complet despărţit de familie din decembrie. În dimineaţa zilei de 18 ianuarie, Malesherbes vine, întristat, să-i anunţe sentinţa. Meditativ, Ludovic al XVI-lea, care se aştepta la ce era mai rău, îi spune: „Domnule de Malesherbes, vă jur, cu toată sinceritatea inimii mele, ca un om ce va apărea în faţa lui Dumnezeu, am vrut mereu fericirea poporului meu şi n-am avut nici o dorinţă care să-i fie potrivnică”. Malesherbes nu vrea să-şi piardă speranţa; el evocă posibilitatea de a întoarce majoritatea atât de slabă care a votat moartea, evocă posibilitatea unei răscoale pentru a-l salva: „Dar, Sire, a adăugat el, nemernicii nu sunt încă stăpâni şi toţi oamenii cinstiţi vor veni să o salveze pe majestatea voastră sau să piară la picioarele ei.” „Nu, Domnule de Malesherbes, asta ar expune multă lume, ar declanşa războiul civil în Paris; vreau mai degrabă să mor şi vă rog să le ordonaţi din partea mea să nu facă nici o mişcare pentru a mă salva”. Servitorului său, Cléry, care îi vorbeşte şi el de o răzmeriţă pentru a-l elibera, îi răspunde: „M-aş supăra dacă s-ar întâmpla asta; ar fi noi victime…” Şi are acel verdict profetic: „Văd poporul pradă anarhiei, devenind victima tuturor facţiunilor, crimele succedându-se, lungi disensiuni sfâşiind Franţa.” Îi dă în final lui Malesherbes nişte hârtii ultra-confidenţiale, care vor fi mai apoi recuperate de regalistul Antraigues. Acesta din urmă va spune despre ele că vor „face părul măciucă de groază când vor fi cunoscute”(2). Dar ele vor fi pierdute la momentul potrivit. Cei doi bărbaţi se despart. Două zile lungi trec. Ca să-şi treacă timpul, regele, ca pentru a-şi înţelege mai bine destinul, încearcă să descifreze un logograf din Mercure de France. El reuşeşte, îi întinde enigma lui Cléry, care nu reuşeşte să o rezolve şi-i zice: „Cum! Nu o găsiţi? Mi se potriveşte de minune! Cuvântul este sacrificiu!”
În sfârşit, la 20 ianuarie, spre orele două, soseşte întreg Consiliul executiv, să tot fie vreo cincisprezece persoane, printre care Garat, ministrul Justiţiei, Chambon, primarul Parisului, sinistrul Santerre, comandantul gărzilor naţionale din Paris. După un cuvânt al lui Garat, Grouvelle citeşte decretul ce proclamă executarea regelui pentru „conspiraţie împotriva libertăţii naţiunii”. Execuţia va avea loc a doua zi. Ludovic al XVI-lea rămâne impasibil. El schiţează totuşi un zâmbet ironic auzind termenul de conspiraţie. Ia decretul şi îl pune în portofel şi apoi în buzunar. Le citeşte apoi o scrisoare în care el cere încetarea supravegherii perpetue, o amânare de trei zile pentru a-şi pregăti sufletul şi pe preotul refractar Edgeworth de Firmont drept confesor. Cere de asemenea naţiunii să aibă grijă de familia sa şi de toţi pensionarii care n-au decât banii regelui pentru a supravieţui. Toţi se despart. Ludovic al XVI-lea se duce atunci la comisarii de la Temple. El strigă: „Ah! Dacă am fi urmat acest articol, am fi evitat multă dezordine”. Articolul 8 în sine precizează, într-adevăr: „Legea nu trebuie să stabilească decât pedepsele strict şi evident necesare; nimeni nu poate fi pedepsit decât în virtutea unei legi stabilite şi promulgate anterior delictului, şi legal aplicată”(3). Acest articol a fost bineînţeles batjocorit în timpul procesului.
La rândul său, Garat merge la Convenţie, apoi, la căderea serii, se duce să-l caute pe Edgeworth. În caleaşca ce îl duce la Temple, el se lamentează: „Dumnezeule mare! Cu ce îngrozitor comision sunt însărcinat!” Întrevederea cu regele l-a impresionat vizibil foarte mult şi strigă: „Ce bărbat! Ce resemnare! Ce curaj! Nu, natura singură nu ar şti să dea atâtea forţe, e ceva supraomenesc.” Edgeworth preferă să păstreze tăcerea. Bărbaţii sosesc la Temple, sunt percheziţionaţi, urcă o scară turnantă trecând peste o serie de bariere unde santinele revoluţionare pe jumătate bete scot ţipete îngrozitoare care se izbesc de bolţile donjonului. Garat intră primul, cu câţiva miniştri, lăsându-l în urmă pe Edgeworth. El îl anunţă pe Ludovic al XVI-lea că amânarea a fost respinsă, dar că are voie să-l vadă pe confesorul său şi să asiste la slujbă. Cât priveşte familia, răspunsul Convenţiei, pe care îl transmite este ambiguu: „Naţiunea franceză, pe cât de mare în binefacerea ei, pe atât de riguroasă în justiţia ei, va avea grijă de familia voastră şi îi va asigura o soartă convenabilă.”
Edgeworth intră atunci şi Ludovic al XVI-lea dă ordin miniştrilor să se retragă. Profund emoţionat, Edgeworth sfârşeşte prin a izbucni în lacrimi, şi, după el, regele. Dar el îşi revine şi îi citeşte testamentul său: „Îi iert din toată inima pe cei care au devenit duşmanii mei fără ca eu să le fi dat vreun motiv, şi îl rog pe Dumnezeu să îi ierte”. Emoţia revine când e vorba de cei apropiaţi: „Îi recomand fiului meu, dac-ar avea nefericirea de a fi rege, să se gândească că este dator cu totul fericirii concetăţenilor săi, că trebuie să uite orice ură şi orice resentiment, şi mai ales tot ce are legătură cu nenorocirile şi necazurile pe care le sufăr eu”. El îi iartă, de asemenea, pe apropriaţii săi, pe regină, pe Monsieur, pe ducele de Orléans. În ceea ce îl priveşte pe ultimul, el lasă să îi scape un suspin: „Ce i-am făcut oare verişorului meu ca să mă urmărească astfel?… Dar de ce să mă supăr pe el? El e mai de plâns decât mine.”
După ce şi-a făcut toaleta în faţa mai multor municipali, se întâlneşte cu apropiaţii săi, sub privirea inchizitorială a comisarilor postaţi într-o încăpere alăturată separată de un vitraj subţire. În nişte momente sfâşietoare, Ludovic al XVI-lea, cu regina la stânga sa, cu prinţesa Elisabeth la dreapta, cu delfinul lângă el, aduce la cunoştinţă familiei condamnarea sa. Fiica sa leşină. Delfinul fuge la santinelă, strigându-i: „Lăsaţi-mă să trec! Lăsaţi-mă să trec! O să-i cer poporului să nu îl omoare pe tata-rege”. Ei trebuie să se despartă; Ludovic al XVI-lea le promite că îi va revedea a doua zi la ora şapte. Îl regăseşte pe Edgeworth şi îi mărturiseşte: „Ce întrevedere am avut! Trebuie deci că iubesc şi că sunt iubit cu tandreţe!” Rămâne cu el până la ora două şi apoi pleacă să se culce.
Zorii sosesc, după o noapte în care a nins din belşug. Ludovic al XVI-lea este trezit la ora cinci de către Cléry, care aprinde focul; îşi petrecuse noaptea în rugăciuni pe un scaun. Ei au acest schimb de vorbe: „Unde este Dl. de Firmont?” „Pe patul meu.” „Şi dumneata, unde ţi-ai petrecut noaptea?” „Pe acest scaun.” „Sunt supărat.” „Ah!  Sire, pot oare să mă gândesc la mine în acest moment?”
Regele îi înmânează diferite obiecte personale. Edgeworth, apoi, pregăteşte slujba – nu a adus cuminecătură de teama profanărilor, şi merge să vadă consiliul gărzilor municipale pentru a-şi procura cele necesare. Consiliul îl bănuieşte că vrea să-l otrăvească pe rege, dar sfârşeşte prin a ceda. Slujba începe la şase. Regele o ascultă în genunchi, pe jos, recules, fără scăunel de rugăciuni nici pernă: „Dumnezeule, ce fericit sunt că mi-am păstrat principiile! Fără ele, unde aş fi acum? Dar cu ele, moartea trebuie să mi se pară blândă! Da, există acolo sus un judecător incoruptibil care va şti să îmi facă dreptatea pe care oamenii mi-o refuză aici pe pământ.” Dreptatea în chestiune va lăsa Franţa pradă facţiunilor şi o va arunca în însângerata epopee napoleoniană. Pe eşafod, totuşi, Ludovic al XVI-lea va avea cuvinte de iertare pentru ţara care l-a trădat.
Auzim de o vreme încoace bătând generala: este garda naţională care începe să se adune. Vrând să-şi ţină promisiunea, regele vrea să o revadă pe regină, dar Edgeworth îl face să se răzgândească, ideea riscând să compromită fermitatea şi curajul regelui. Santerre şi trupa sa sosesc şi bat la uşă. Regele le deschide, le cere să aibă răbdare, intră din nou, se pune în genunchi şi îi cere lui Edgeworth să îl binecuvânteze: „Totul e consumat, Domnule; daţi-mi ultima binecuvântare şi rugaţi-vă lui Dumnezeu să mă susţină până la sfârşit”. După ce a primit binecuvântarea, regele iese, întinzându-şi testamentul unui fost preot jureur(4), Jacques Roux, pentru ca să fie adus la cunoştinţa soţiei sale: „Vă rog să-i înmânaţi această hârtie reginei (şovăială)… soţiei mele.” Jacques Roux refuză şi are îndrăzneala de a răspunde: „Sunt aici ca să vă conduc la eşafod.”
Ludovic al XVI-lea iese pe uşa care l-a văzut trecând cu mult timp în urmă pe Jacques de Molay care mergea la rug. El se întoarce pentru ultima dată pentru a vedea locul unde se află ai săi – donjonul închisorii care va fi distrusă de către Napoleon, neliniştit că va vedea Templul devenit loc de pelerinaj regalist. El urcă apoi într-un cupeu verde – caleaşca primarului Chambon – împreună cu Edgeworth, faţă în faţă cu doi jandarmi vizibil impresionaţi. Timp de mai mult de o oră, caleaşca, precedată de vreo sută de toboşari, înconjurată de grenadieri, escortată de o trupă de călăreţi cu sabia la vedere, îşi face drum cu greu pe străzile Parisului, cu ferestre şi vitrine închise prin ordin, mărginite de mai multe rânduri de gărzi naţionale şi de revoluţionari mai întristaţi decât lasă să se creadă răceala lor solemnă. Abatele îi împrumută cartea lui de rugăciuni lui Ludovic al XVI-lea şi ei recită amândoi psalmi potriviţi cu momentul. Care? De exemplu, fără îndoială, Psalmul 3 a cărui traducere din epocă au găsit-o cei din familia Girault de Coursac:

Doamne, de ce persecutorii mei s-au înmulţit?
E mare numărul celor care se ridică împotriva mea!
Îi aud zicând: Dumnezeul pe care îl serveşte nu îl va smulge din mâinile noastre.
Şi totuşi, Doamne, îmi întinzi braţele; da, vei fi gloria mea,
Şi capul meu pe care îl vor doborî, o să mi-l ridici.

În acest timp, caleaşca îşi continuă drumul. Un bărbat care stătea deoparte deodată cheamă la asalt pentru a-l salva pe rege. Alţi câţiva par să îl urmeze. Dar ei nu pot trece de linia de soldaţi şi se pierd în mulţime. Este baronul Jean de Batz, care plănuise să îl răpească pe rege cu 400 de regalişti, dintre care cei mai mulţi, denunţaţi de un trădător, fuseseră, în plină noapte, consemnaţi la domiciliu de către jandarmerie. Batz va scăpa de Teroare şi va muri în pace în 1822.
Majoritatea parizienilor pare tristă şi resemnată în acelaşi timp. Chiar şi printre republicani există unii care lasă să se întrevadă o oarecare emoţie. Manuel, care încercase să-l ajute pe rege, a demisionat. Robespierre, care locuieşte la Duplay, ordonă să se lase toată ziua uşa închisă pentru a cruţa familia de vederea convoiului. Hébert, „turbatul”, izbucneşte în lacrimi în plin Consiliu general: „Tiranului îi plăcea mult câinele meu şi l-a mângâiat adeseori; mă gândesc la asta în acest moment.”(5)
Caleaşca ajunge pe la ora 10 în piaţa Revoluţiei (actuala piaţă Concorde), în faţă la Tuileries. De teama unei eventuale răzmeriţe a poporului în favoarea sa, piaţa este înţesată cu trupe echipate cu arme: 80.000 de gărzi naţionale şi jandarmi şi 84 de piese de artilerie se grăbesc într-acolo. Doar 3 sau 4 mii de revoluţionari din secţii au fost admişi să se aşeze în spatele soldaţilor. Mulţimea paralizată de dispozitiv este împinsă foarte departe, în grupe dispersate pentru a evita orice răscoală. Edgeworth scrie: „Peste tot jur împrejur, cât vedeai cu ochii, se zărea o mulţime înarmată.” Şi Sanson: „Poporul, aruncat în spatele acestor militari, pare lovit de stupoare şi păstrează o tăcere mohorâtă.” Cât despre eşafod, el se află în centrul unui larg spaţiu mărginit de tunuri, nu departe de piedestalul gol care susţinea odinioară statuia lui Ludovic al XV-lea.
Caleaşca este întâmpinată de Sanson şi de ajutoarele sale. Sanson, călău oficial, al cărui nume evocă legea implacabilă a Vechiului Testament, avea de-acum grijă de ghilotină.(6) Sincer patriot la începutul Revoluţiei, al cărui entuziasm se stinsese în urma evenimentelor, el rămânea legat de monarhie şi de persoana regelui, pe care-l întâlnise cu mulţi ani în urmă pentru o problemă financiară. Un memoriu(7), transmis copiilor săi, descrie felul în care, în ajunul execuţiei regelui, el îşi anulase aniversarea căsătoriei, şi cum numeroase persoane veniseră să-l vadă, asigurându-l că se va face totul pentru a-l elibera pe rege – un tânăr a vrut chiar să se substituie lui pentru a muri în locul său. El însuşi, în zori, îşi luase armele sub mantie pentru a fugi cu regele în caz de răscoală.
Sanson şi cele două ajutoare ale sale deschid acum portiera. Apare regele, după spusele lui Sanson „mai demn, mai calm, mai măreţ decât l-am văzut vreodată la Versailles şi la Tuileries”. El coboară şi îi înfruntă pe cei trei bărbaţi care îl înconjoară atunci cu răceală şi neîndemânare pentru a-i scoate câteva haine. Ludovic îi împinge cu mândrie şi le scoate el însuşi. Ei vor apoi să-i lege mâinile. Regele strigă: „Să mă legaţi! Nu, nu voi consimţi niciodată; faceţi ce vi se comandă, dar nu mă veţi legaţi; renunţaţi la acest gând.” Tensiunea creşte. Garda se agită. Toţi sunt jenaţi. Sanson îi cere atunci lui Edgeworth să intervină, şoptindu-i: „În timp ce îi vom lega mâinile, vom câştiga timp; poporul se va emoţiona şi va interveni în favoarea sa.” Edgeworth e de acord, şi mişcat de scenă, zice într-un târziu: „Sire, în această nouă sfidare, eu nu văd decât o ultimă asemănare între Majestatea Voastră şi Dumnezeul care îi va fi răsplata.” Regele ridică atunci ochii spre cer cu, după spusele lui Edgeworth, „o expresie de durere pe care n-aş putea să o redau niciodată”. El suspină şi se resemnează: „Cu siguranţă, nu e nevoie decât de exemplul său pentru ca să mă supun unui astfel de afront, şi, întorcându-se spre călăi: „Faceţi ce vreţi, voi bea cupa până la fund”. Regele îşi întinde antebraţele, care sunt legate cu una dintre batistele sale, sub privirile mulţimii tăcute. Confesorul său îl pune apoi să sărute imaginea lui Cristos şi îl însoţeşte spre destinul său.
Ludovic urcă încet cu Edgeworth treptele abrupte ale eşafodului. Apoi, brusc, înaintează cu un pas rapid până la marginea platformei. Cu un gest poruncitor, îi face să tacă pe toboşarii surprinşi şi strigă cu o voce puternică pentru a se face auzit de toţi: „Mor nevinovat de toate crimele care mi se impută. Îi iert pe autorii morţii mele, şi-l rog pe Dumnezeu ca sângele pe care o să-l vărsaţi să nu cadă niciodată asupra Franţei. Şi voi, popor nenorocit…”(8) Atunci un om al lui Santerre le dă toboşarilor ordinul de a reîncepe pentru a-i acoperi glasul. Dezamăgit, regele loveşte cu piciorul eşafodul, strigând să se facă linişte. Este înşfăcat de ajutoarele călăului, apoi, după cum spune Sanson, se lasă dus la ghilotină unde este legat. În timp ce este legat de scândură, într-un ultim efort, el se adresează călăilor pentru ca ultimul său mesaj să ajungă la popor: „Domnilor, sunt nevinovat de toate acuzaţiile ce mi se aduc. Vreau ca sângele meu să întărească fericirea francezilor”. Apoi el zice: „Îmi las sufletul în mâna lui Dumnezeu!” Lama cade la ora 10 şi 22. Edgeworth suspină: „Fiu al lui Saint-Louis, urcă spre cer!”- chiar dacă nu îşi va aminti, mai târziu, că a rostit aceste vorbe. Câţiva fanatici se bucură, unul dintre ei stropeşte mulţimea cu sânge ţipând: „Fraţilor, am fost ameninţaţi că sângele lui Ludovic Capet va cădea pe capetele noastre; ei bine, să cadă!” O legendă pretinde că un necunoscut din mulţime ar fi exclamat: „Jacques de Molay, eşti răzbunat!” În schimb, totuşi, restul mulţimii, soldaţi şi civili, rămâne împietrită. Sanson scrie despre Ludovic al XVI-lea: „Începea să trezească o adevărată compasiune; şi, într-adevăr, nu am înţeles, după toate părerile pe care le-am primit ieri, de ce a fost abandonat cu atâta cruzime. Cel mai mic semnal ar fi fost de-ajuns pentru a porni o diversiune în favoarea sa, căci, dacă atunci când ajutorul meu Gros a arătat acest august cap celor de faţă, câţiva exaltaţi au scos nişte ţipete de triumf, marea parte s-a întors cu o profundă oroare şi un dureros freamăt.”
Moartea regelui a fost înregistrată de guvernul republican cu cea mai mare răceală. Deja, apelativul de „Ludovic Capet” care i se acordase, tăindu-se orice particulă şi orice origine(9), prefigura decapitarea; înregistrarea decesului regelui, redusă în mod deliberat la un simplu act birocratic, ţine de aceeaşi logică. După cum remarcă Alain Boureau: „Lamei mecanice a ghilotinei îi răspunde tratamentul strict egalitar al formularului administrativ ce înregistrează decesul din 21 ianuarie 1793”(10).
Francezii erau totuşi într-o cu totul altă stare sufletească. În restul zilei de 21, alături de o minoritate care îşi sărbătoreşte zgomotos speranţele, repede spulberate, de a vedea deschizându-se cu uşurinţă o eră de pace şi fericire, majoritatea francezilor rămân stupefiaţi şi trişti şi Parisul se învăluie în doliu. Fockedey vorbeşte de „o zi de amărăciune, de durere, de groază şi de doliu. Capitala era cufundată în angoasă. Aproape toate casele şi prăvăliile erau închise, familii întregi erau în lacrimi. Consternarea se citea pe toate feţele pe care le întâlneai. O mare parte dintre gărzile naţionale, în picioare de la 6 dimineaţa, păreau şi ele că merg la supliciu. Nu, scenele la care am fost martor în ziua aceea nu se vor şterge niciodată din amintirea mea. Câte lacrimi am văzut curgând! Câte blesteme am auzit împotriva autorilor unei astfel de nelegiuiri! Pana mea dă înapoi, se opreşte în faţa enumerării a tot ce am văzut şi am auzit. Adunarea din ziua aceea a fost mohorâtă şi tăcută, cei care votaseră regicidul erau palizi şi răvăşiţi, păreau că sunt cuprinşi de oroare faţă de ei înşişi(11). La sfârşitul lui ianuarie, Dumouriez traversează nordul Franţei înainte de a ajunge la Paris la 2 februarie 1793; în toată Picardia, Artois şi Flandra maritimă, el găseşte poporul „consternat” de moartea tragică a lui Ludovic al XVI-lea, încercând „tot atâta dezgust cât şi teamă doar la auzul numelui de iacobini”(12). Mişcări se fac simţite şi în armată: raportul Dutard din 17 mai 1793 indică: „Voluntarii care revin din armată par supăraţi că a fost ucis acest rege, şi doar din cauza asta i-ar jupui de vii pe toţi iacobinii”(13).
În perioada următoare, revoluţionarii s-au înverşunat împotriva familiei lui Ludovic al XVI-lea, în ciuda promisiunilor şi asigurărilor pe care acesta le primise din partea lui Garat şi a Convenţiei. La 1 august, după ce Austria, neţinând câtuşi de puţin ca regina să supravieţuiască, a luat ostatici nişte trimişi ai Convenţiei, aceasta din urmă a deferit-o pe Maria Antoaneta tribunalului revoluţionar. Ea s-a apărat cu sinceritate: „Da, poporul a fost înşelat, a fost înşelat crunt, dar nu de către soţul meu şi nici de către mine.” „Atunci de cine a fost înşelat poporul?” „De către cei ce aveau interesul să o facă. […] Noi nu am dorit nicicând decât fericirea Franţei.” Cum existau împotriva ei prea puţine dovezi concrete, s-a inventat o acuzaţie de incest asupra fiului ei, la care ea a răspuns printr-o tăcere indignată. În ciuda inconsistenţei acuzaţiei, ea a fost condamnată la moarte şi executată la 16 octombrie 1793. A rămas elegantă până la capăt: călcându-l pe picior pe călău, ea a strigat; „Scuze, Domnule, nu am făcut-o dinadins!” La fel, la 10 mai a murit sora cea mică a lui Ludovic al XVI-lea, Doamna Elisabeth, pe eşafodul revoluţionar.
Nu mai rămânea decât delfinul de opt ani, devenit Ludovic al XVII-lea după moartea lui Ludovic al XVI-lea şi recunoscut ca atare de marile state europene şi Statele Unite, care nu recunoscuseră de altfel noua Republică. A fost ţinut ca ostatic la Temple, anumiţi revoluţionari temându-se de răsturnări care ar fi condus la o restaurare a monarhiei. Dar el nu a sfârşit mai puţin prin a muri de tristeţe şi de rea îngrijire, într-un regicid prin neglijenţă care a fost cu siguranţă la fel de crud ca cel al tatălui său. După ce a fost multă vreme sub influenţa pantofarului Simon, care voia să facă din el un sanculot, el a fost ţinut la etajul al doilea al turnului timp de şase luni, închis cu cheia în fosta cameră a tatălui său, unde a trăit complet izolat, un simplu ghişeu servind ca să i se transmită hrana. Acolo stătea el toată ziua, abătut în leagănul său prea mic(14). Va sfârşi prin a muri de tuberculoză la 8 iunie 1795(15).
Regicidul, de fapt, nu s-a oprit aici, ci a luat o întorsătură deliberat sistematică, lovind monumentele şi relicvele dinastiei regale: după un raport al lui Barère din 1 august 1793, un decret al Convenţiei a ordonat astfel distrugerea mormintelor şi a gisanţilor din necropola regală de la Saint-Denis. Distrugerea a avut loc din 6 până în 8 august 1793, lovind 51 de monumente; cum a putut scrie dom Poirier, responsabil al locului, „în trei zile a fost distrusă lucrarea a douăsprezece veacuri”. La 14 august a fost săvârşită „distrugerea imediată a monumentelor, resturi ale feudalităţii existând încă în temple şi alte locuri publice”. Din 12 până în 25 octombrie, s-au distrus înseşi mormintele necropolei. Trupurile regilor şi reginelor, adesea îmbălsămate şi mumificate, au fost exhumate pentru a fi aruncate într-o groapă comună, acoperite cu var nestins, după ce fuseseră uneori supuse la macabre puneri în scenă.
Într-un acces de furie violentă şi exterminatoare, spiritul Revoluţiei va doborî astfel cea mai veche monarhie din Europa, cu rădăcini seculare, cufundând Europa în doliu şi nesiguranţă. Şi, pe măsură ce lumea cea veche dispărea, noua religie, eminamente anticreştină, iese la lumină, întipărindu-şi marca pe toate sferele vieţii sociale, şi îndeosebi, ca să luăm un exemplu precis, pe calendar. În al său „Raport asupra Erei Republicii”, prezentat la Convenţie la 10 septembrie 1793(16), astronomul Gilbert Romme (din loja celor Nouă Surori) prezintă calendarul republican, de vădită inspiraţie masonică. Tratând cu dispreţ era creştină ca eră a „cruzimii” şi „sclaviei”, voind să facă tabula rasa din întreg trecutul creştin, proiectul pretinde să revină, prin contemplarea raţională a elementelor, la ordinea imuabilă a naturii, deja revelată de tradiţiile ancestrale ale egiptenilor şi babilonienilor. Într-un amestec, ciudat dar revelator, de ezoterism şi republicanism, raportorul scrie: „Revoluţia franceză oferă un acord prea frapant şi poate unic în analele lumii, între mişcările cereşti, anotimpuri, vechile tradiţii şi cursul evenimentelor, pentru a nu ralia întreaga naţiune la noua ordine de lucruri pe care o prezentăm” (p. 5). El notează, într-adevăr, că atunci când a fost proclamată Republica, la 22 septembrie 1792, „la ora 9, 18 minute şi 30 de secunde dimineaţa, soarele a ajuns la echinocţiul adevărat, intrând în zodia Balanţei”. El comentează: „Astfel egalitatea zilelor şi a nopţilor era marcată în cer, în chiar clipa când egalitatea civilă şi morală era proclamată de reprezentanţii poporului francez ca fundament sacru al noii sale guvernări”; „Astfel soarele a trecut dintr-o emisferă în cealaltă în aceeaşi zi în care poporul, triumfând asupra opresiunii regilor, a trecut de la guvernarea monarhică la guvernarea republicană.” Revoluţia este concepută ca o întoarcere la originile păgânismului, dincolo de trecutul creştin, ba chiar ca o creaţie nouă: „Tradiţiile sacre ale Egiptului, care au devenit cele ale întregului Orient, scoteau pământul din haos sub acelaşi semn ca şi Republica noastră şi fixau acolo originea lucrurilor şi a vremurilor” (p. 6). Iată deci că Franţa, fostă fiică mai mare a Bisericii, fost nou Israel, devine un nou Egipt, destinat a dărui lumii idealul politico-ezoteric al Republicii masonice, într-un soi de contrarevoluţie întârziată dar puternică opunându-se la ceea ce Alain Decaux a putut numi Revoluţia Crucii.
Ar dura prea mult să amintim în amănunt persecuţiile anticatolice care au însoţit instaurarea acestei noi ordini „religioase”. La puţin timp după instaurarea Republicii, republicanul Fouché, sosit în Vandeea, a luat o serie de măsuri care au fost apoi adoptate de Comuna din Paris. La 7 octombrie, vasul ce conţinea uleiul cu care erau unşi, la încoronare, regii Franţei, a fost (parţial) spart la Reims. Numeroase biserici au fost jefuite, podoabele şi tablourile le-au fost arse în autodafé-uri; preoţii, călugării şi călugăriţele erau sfătuiţi cu ardoare să îşi renege jurămintele. La Paris, cuvântul „sfânt” era scos din numele de străzi; busturi ale lui Marat înlocuiau statuile religioase. Sutanele erau interzise. Masacrele din Vandeea trebuie şi ele înţelese din această perspectivă. În timpul acesta, noua religie se instala. La 10 august 1793, aniversarea asaltului asupra palatului Tuileries, a avut loc „Festivalul Regenerării” sau „Festivalul Unităţii şi Indivizibilităţii Republicii”. Pe ruinele Bastiliei, David o reprezentase pe Mama Natură: o figură feminină aşezată, din sânii căreia curgeau două jeturi de apă. Trei luni mai târziu, cu ocazia „Festivalului Raţiunii”, o actriţă de operă a jucat-o pe zeiţa Raţiunii în chiar catedrala Notre-Dame, devenită „Templu al Raţiunii”, purtând pe cap boneta roşie a libertăţii, cu un crucifix legat sub una din tălpile picioarelor. La 7 mai 1794, prin decretul din 18 floreal, Robespierre lansează cultul paramasonic al Fiinţei supreme, fondator al noii religii civice.

Fragment din Renaud Escande (coord.), Cartea neagră a Revoluţiei franceze, editura Grinta, Cluj-Napoca, 2010, traduceri de Liliana Şomfălean (coord.), Olimpia Barbul, Sorin Barbul, Alexandra Medrea.


(1) Journal de Cléry, suivi des Dernières heures de Louis Seize par M. Edgeworth de Firmont, du récit des événements arrivés au Temple par Madame Royale, Fille du Roi (Jurnalul lui Cléry, urmat de Ultimele ore ale lui Ludovic al Şaisprezecelea, din povestirea evenimentelor întâmplate la Temple de către D-na Royale, Fiică a Regelui), Baudoin Frères, Paris, 1825.
(2) Olivier BLANC, Les Hommes de Londres. Histoire secrète de la Terreur (Oamenii din Londra. Istoria secretă a Terorii), Paris, Albin Michel, 1989, p. 87.
(3) Ibid., p. 59.
(4) Preot care a depus jurământul faţă de Constituţia civilă franceză în timpul Revoluţiei (N.t.)
(5) Hist, parl., t. I, p. 311, citat în O BLANC, p. 69
(6) Charles Dickens are aceste rânduri memorabile apropo de ceea ce el numeşte „jucăria montabilă pentru un tânăr diavol”: „Era semnul de regenerare a rasei umane. Ea înlocuise Crucea. Îmaginile ei erau purtate pe piepturile care abandonaseră Crucea; lumea se înclina înaintea ei şi îşi punea încrederea în ea acolo unde Crucea fusese renegată. […] Numele omului puternic din Vechiul Testament ajunsese până la funcţionarul şef care o opera; dar, astfel înarmat, el era mai puternic decât omonimul său, dar şi mai orb, şi fiecare zi distrugea tot mai mult porţile templului însuşi al lui Dumnezeu.” (Charles DICKENS, A Tale of Two Cities, III, 4).
(7) Mémoires des Sanson (Memoriile familiei Sanson), H. Sanson ed., t. III, Paris, 1862.
(8) SANSON, p. 479, dă o altă versiune: „Francezi, îl vedeţi pe regele vostru gata să moară pentru voi. Fie ca sângele meu să vă poată cimenta fericirea. Mor nevinovat de toate faptele de care sunt acuzat.”
(9) Revoluţionarii tăiau sistematic, într-adevăr, „sfântul” şi „de” din starea civilă. Un anumit Domn de Saint-Denis a devenit astfel Dl. Saint-Denis, apoi Dl. Denis, apoi Dl. Nis.
(10) Alain BOUREAU, Le Simple Corps du roi (Simplul Corp al regelui), Paris, Les Éditions de Paris, 2000, p. 6.
(11) Amintirile lui Fockedey, citate de Gustave BORD, La vérité sur la condamnation de Louis XVI (Adevărul asupra condamnării lui Ludovic al XVI-lea), p. 19.
(12) DUMOURIEZ, Mémoires (Memorii), II, p. 73.
(13) SCHMIDT, Tableaux de la Révolution française (Tablouri din Revoluţia franceză), Leipzig, 1867, I, p. 240.
(14) Doamna Royale, sora lui, evocă „barbaria nemaiauzită de a lăsa un nefericit copil de opt ani singur, închis în camera lui, zăvorât şi închis cu chei, neavând nici un ajutor decât o sonerie proastă pe care nu o trăgea niciodată, preferând să fie lipsit de tot decât să ceară de la persecutorii săi. Era într-un pat care nu a fost făcut de şase luni, fratele meu neavând puterea să îl facă; ploşniţele şi puricii îl acopereau, hainele sale şi trupul său erau pline. Nevoile lui au rămas în cameră; nu le arunca niciodată, nici el nici altcineva; fereastra nu era niciodată deschisă, nu puteai sta în camera lui din cauza mirosului infect.” Ea adaugă: „Adesea nu i se dădea lumină; acest nefericit murea de frică dar nu cerea niciodată nimic. Îşi trecea ziua fără să facă nimic, şi această stare în care a trăit a făcut mult rău atât moralului cât şi fizicului lui.” Bucătarul de la Temple, Gagnié, dă şi el mărturia următoare: „Dau asigurări că intrând l-am văzut pe tânărul prinţ îndoit din spate şi ghemuit, având ciorapii suflecaţi, o tumoare la genunchi şi la braţ, în imposibilitatea de a se ridica şi având gâtul mâncat de râie; că atunci când l-am întrebat de ce nu a mâncat de trei zile, mi-a răspuns: „Ce vrei, prietene, doresc să mor.” Înainte, el fusese obiectul unei „reeducări republicane” (cântece, băuturi, cărţi obscene) intensive din partea lui Simon şi, adesea ameninţat cu ghilotina de acesta din urmă, leşina cu uşurinţă (în Jurnal de Cléry…, deja citat).
(15) Numeroşi contemporani îşi vor imagina un complot regalist ce l-ar fi înlocuit pe copilul de la Temple cu un orfan-sosie, lăsând câmp liber unei întregi mitologii a supravieţuirii ce va înflori în timpul secolului al XIX-lea, sperând mult timp o restauraţie a monarhiei după linii legitimiste. Încetul cu încetul, această temă, îndeosebi sub imboldul apariţiilor mariale de la La Salette, va căpăta progresiv conotaţii escatologice, cele ale dificilei instaurări a domniei Sfintei Inimi de către „împăratul ultimelor zile”, însărcinat să pregătească reîntoarcerea lui Cristos, temă ce poate fi regăsită şi în alte religii. Ideea este expusă mai în amănunt într-o carte recentă a lui AGNÈS-MARIE, Joie de Dieu (Bucuria lui Dumnezeu), Résiac, 2001.
(16) Calendarul va fi în cele din urmă adoptat la 5 octombrie 1793, luând ca nume ale lunilor pe cele inventate de Fabre d’Églantine. Săptămâna era de 10 zile (decade), în opoziţie cu calendarul creştin.

oglindanet
oglindanet

Latest posts by oglindanet (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *