Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Moartea morţii

Moartea morţii

Moartea astăzi [La mort aujourd’hui], este traducerea unui volum pe o temă insolită, publicat de Curtea Veche, 2008, în colecţia Ştiinţă & Religie. Editorul, Basarab Nicolescu, a antologat o serie de eseuri asupra acestui subiect, ale unor renumiţi gânditori români şi străini.
Moartea sfârşit, moartea început, moartea călătorie, moartea ca transformare sau moartea morţii, Tanatos geamăn al lui Eros, moartea reprezentată în istoria şi culturile lumii sunt doar unele dintre ramificaţiile temei. Dacă eseurile prezente sunt marcate de erudiţie, poeziile prezente sunt reflexive şi pătrunse de luciditate. Poezia-moarte este o imagine sugestivă şi lipsită de corvoada artificiilor artistice. Atunci când tratează un astfel de subiect versurile sunt simple şi au transparenţa moleculelor de aer:

Cântece de viaţă şi de moarte

La unul dintre capetele drumului
naşterea,
la celalalt moartea;
dacă între sine şi sine
parcurge drumul,
atunci viaţa
nu este decât călătoria fără sfârşit
a morţii
în propria sa naştere.
[…]
Pe bună dreptate mă puteţi numi:
Bătrân smintit!
Căci, iată,
Am adus pe lume atâtea lucruri
şi n-am ştiut
că însăşi moartea
poate fi născută
prin cuvinte.

(Horia Bădescu )

Fuga spre nemurirea fizică, şi nu cea spirituală, este preocuparea principală a zilelor noastre, într-o lume desacralizată în care „marea trecere” este golită de sens. Binomul Eros-Thanatos este desfiinţat, exaltându-se prima componentă şi renunţându-se definitiv la a doua. Sexualitate şi nemurire, iată ceea ce se râvneşte şi, drept urmare, se vinde bine în lumea noastră occidentală, unde mijloacele de comunicare şi chiar ştiinţa proferează acest paradis terestru fără încetare. Moartea e scoasă din joc. Asistăm la capătul zilelor Doamnei cu coasa. Totul este controlabil sau pe cale de a deveni, Raiul şi răsplata eternă nu mai interesează pe nimeni, decât dacă acestea sunt imediate, hedonice, iar unitatea hic et nunc devine singura vecie imaginabilă.
În acest context moartea prin boală este coşmarul pe care lumea occidentală îl trăieşte copleşită de ipohondrie. Dacă se va învinge şi acest ultim obstacol – disfuncţionalitatea fizică asociată degradării materiei – nimic nu va mai sta în calea omului-zeu, iar lui Dumnezeu nu-i va rămâne decât să-şi încheie definitiv cariera.

Irisul albastru al infinitului

                      pentru Dana Dumitriu

Timp, un trup nemişcat, întins alb boreal
pe fâşii albe şi lungi de tifon
viscerele puse deoparte, albe, roz vineţiu, giuvaeruri
vetuste, diforme ca nişte grenade arhaice
demontate piesă cu piesă, ca un vechi mecanism
infernal,
timp nemişcat, ţintuit, sângele strâns picătură
cu picătură, în eprubete, eprubetele se întunecă.

Să fiu acolo, împreună cu tine, să trec dincolo de
buzele palide, de zâmbetul fad, peste margini.
După peretele de ceaţă strălucitoare, în jos, prin zidul
invizibil şi dens, înapoia luminii, înaintea perdelelor ei
zburătoare, printre vedenii şi demoni, fulgere şi scântei,
un tunel întunecat şi portocaliu, o tăcere asurzitoare.
Singură, cu filme intens colorate curgând de o parte
şi alta, înapoi şi înainte, invadându-te, înecându-te,
judecându-te, preţ de o lungă, nesfârşită secundă.
Te recunoşti fetiţă şi făt şi orbitoare lumină,
şi punct infinit concentrat şi explozie cosmică şi planetă
şi făt şi fetiţă şi doamnă,
apoi într-o pajişte înverzită, cu sfere colorate plutind
printre curcubee dulci şi multă lumină,
orbitoare lumină apropiindu-se, se apropie, se apropie

Cineva, ba nu, o pisică trece încet peste pervaz,
muşcă din ceva pus pe o farfurie de sticlă,
creierul, o spumă de mare brusc întărită,
nor vast căzut într-o coajă de nucă, o bucată de
marmură moale hipnotizată de o unică clipă, nesfârşit
repetată, clipa aceea, atunci, un clişeu infinit
circular proiectat sub catifeaua sângerie din pleoape,
un ochi alb orbit de o fulgerare insuportabilă:

Să văd sângele oprit pe râuri şi fluvii
şi-n aurora crepusculară, trei sori sângerii într-un soare
şi carnea mea preschimbându-se-n aur fumegător
şi fumul pierzându-se prin ostroave şi golfuri
Să văd bruma şi roua oprite în aer, preschimbate în perle,
nemaivrând să coboare pe frunzele verzi şi lucioase
şi porumbelul acela strângându-şi sub el picioruşele
roşii, desfăcând o sută de aripi şi ridicându-se
vertical, ca un jet, către negură

Cineva, o femeie spală ustensile şi instrumente de nichel,
curăţă tăvi înnegrite. O văd, vă văd, de sus,
de deasupra, dimprejur, sunt cu voi, îi aud şuşotind,
aşază falduri şi flori şi lumini, sunt cu voi, în voi,
murmură, ştergând pete

oprite râuri şi fluvii, oglinzile lor albastre pătate
de sânge, prăbuşindu-se vertical în gura întunecată
a clipei aceleia, acolo purificându-se, acolo unde timpul
e spaţiu şi nu e, şi din iradieri, în cascade
universul ţâşneşte alb, spumos, luminos
din adâncul cosmic al trupului,
din gând, ploaie de sori, miriade de sori izbucnind orbitor,
puncte aurii în irisul infinit şi albastru
din care vine lumina, marele „Da”, fiebinte vărsat
în palmele noastre, non-concretul viu şi fierbinte,
în culoarea vastă a păcii.

Cineva, o umbră, trece, loveşte din nebăgare de seamă
vasul cu sânge întunecat.
Vasul cade, se sparge
şi pe jos nu rămâne apoi nicio urmă.

(Magda Cârneci, din antologia Haosmosis şi alte poeme, Paralela 45, Bucureşti, 2004)

Dacă boala dejoacă planurile omului de a se substitui lui Dumnezeu în nemurire, „în lumea occidentală, moartea, astăzi, este percepută ca un eşec. Este paradoxal să constaţi că o ţară cu cât e mai dezvoltată, cu atât mai mult ea încearcă să ascundă moartea.” Jean-Paul Bertrand
Spre deosebire de această tendinţă, moartea, în tradiţia autentică românească, este momentul cheie al existenţei, pentru care individul se pregăteşte din clipa naşterii. În eseul Simboluri ale morţii iniţiatice în basmul românesc, Ionel Buşe discută pe marginea tanatologiei româneşti care vede moartea-creaţie sau moartea-nuntă mistică, opuse conceptului de moarte-pieire, pentru că sensul este acela al trecerii iniţiatice, fapt reflectat abundent în basmele populare.
Dacă „orice existenţă se constituie dintr-un şir neîntrerupt de probe, de morţi şi de învieri”, după cum afirma Mircea Eliade, iar cunoştinţa morţii iniţiatice rămâne consubstanţială fiinţei umane, atunci basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte este esenţa celei mai profunde filozofii, a vieţii şi a morţii…

Bucureşti
08/05/2010

 

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *