Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

„Nimeni pe lumea asta nu se naşte creştin. Cu toţii ne naştem oameni păcătoşi.”

„Nimeni pe lumea asta nu se naşte creştin. Cu toţii ne naştem oameni păcătoşi.”

Corneliu Simuţ este conferenţiar în teologie dogmatică şi istorică la Facultatea de Teologie din cadrul Universităţii Emanuel, Oradea. După finalizarea studiilor de teologie la Universitatea Emanuel, în 1998, a continuat cercetarea teologică în străinătate obţinând două doctorate de specialitate. Astfel, în 2003 obţine titlul de doctor în teologie la Facultatea de Istorie, Teologie şi Filozofie a Universităţii din Aberdeen, Scoţia, UK, iar în 2005 primeşte doctoratul în teologie la Facultatea de Teologie a Universităţii din Tilburg, Olanda. Autor a nouă cărţi, dintre care cinci publicate la edituri internaţionale prestigioase, Corneliu Simuţ este unul dintre cei mai profilaţi teologi evanghelici din România. Dintre lucrările sale amintim: Richard Hooker and his Early Doctrine of Justification. A Study of His A Learned Discourse of Justification (Aldershot: Ashgate Publishers, 2005); The Doctrine of Salvation in the Sermons of Richard Hooker (Berlin: Walter de Gruyter Verlag, 2005); The Ontology of the Church in Hans Küng (Oxford: Peter Lang, 2007); A Critical Study of Hans Küng’s Ecclesiology. From Traditionalism to Modernism (New York, NY: Palgrave Macmillan, 2008); Critical Essays on Edward Schillebeeckx’s Theology. From Theological Radicalism to Philosophical Non-Realism (Eugene, OR: Resource Publications/Wipf and Stock Publishers, 2010); Doctrina mântuirii în teologia lui Philipp Melanchthon, ediţie bilingvă româno-maghiară realizată în colaborare cu Facultatea de Teologie Reformată a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, trad. Peter István (Cluj-Napoca: Editura Risoprint; Oradea: Editura Universităţii Emanuel, 2007).

Otniel Vereş:Stimate domnule Corneliu Simuţ, aţi urmat studiile doctorale în Marea Britanie şi Olanda. Cum aţi resimţit mediul academic teologic şi climatul religios general în aceste ţări? Se cunosc destule cazuri în Apusul creştin în care teologii nu mai cred în Dumnezeu, miracole, învierea lui Cristos şi alte „daturi” teologice tradiţionale şi se poate spune că, în linii mari, teologia a devenit strict o disciplină academică, fapt cu totul acceptabil până la un anumit punct. Totuşi, cât de ruptă este în Vest Academia teologică de Biserică, raţiunea de credinţă, mintea de inimă? 

SIMUT_CRITICALCorneliu Simuţ: – În Marea Britanie şi Olanda, ca de altfel pretutindeni în Occident, teologia se studiază cu mare seriozitate, chiar dacă fără credinţa presupusă, în mod tradiţional, de creştinism. Societatea occidentală este secularizată până în măduva oaselor, prin urmare se poate spune că aproape nimeni nu mai crede în Dumnezeu potrivit învăţăturilor tradiţionale ale creştinismului. Aceasta înseamnă că occidentalul de pe stradă nu crede în existenţa unui Dumnezeu transcendent care trebuie înţeles, după cum ne spun Scripturile, în termeni supranaturali. Singura concesie în privinţa lui Dumnezeu se referă la conceptul în sine, care poate fi folosit până şi într-o societate seculară, atâta vreme cât rămâne un concept purtator de semnificaţii şi, uneori, soluţii existenţiale. Această modalitate de înţelegere a ideii de Dumnezeu se reflectă şi în educaţia teologică, deoarece atât în Marea Britanie, cât şi în Olanda, învăţământul teologic universitar nu este organizat pe criterii confesionale. Iată de ce, la o facultate de teologie de la oricare universitate din Marea Britanie, veţi întâlni, pe lângă anglicani de toate culorile, şi catolici, ortodocşi, baptişti, reformaţi, prezbiterieni, penticostali şi aşa mai departe. Există, e adevărat, şi şcoli confesionale, dar acestea nu sunt finanţate de stat. Ar fi interesant de văzut dacă o astfel de organizare a învăţământului superior teologic ar funcţiona şi în România… Trebuie spus însă că alte ţări, precum Germania şi Austria, acceptă facultăţi organizate pe criterii confesionale în universităţile de stat, însă acestea sunt atât de secularizate încât diferenţele confesionale chiar nu mai contează. Un caz aparte îl constituie Italia, unde teologia se studiază – cu diplome recunoscute de stat – exclusiv în universităţile pontificale, universităţile de stat neavând, încă din secolul al XIX-lea, dreptul să organizeze facultăţi de teologie. Puţinele cursuri de teologie care se predau în universităţile de stat italiene sunt mascate în fel şi chip, iar nu puţine dintre acestea există sub oblăduirea facultăţilor de filozofie. Problema este că, în general, în Occident, secularizarea societăţii este atât de puternică încât teologia rămâne strict la stadiul de disciplină academică, iar puţinele locuri în care creştinismul tradiţional încă mai supravieţuieşte pot fi numărate pe degetele de la o mână ciungă… Deci, ca să răspund şi la a doua întrebare, raţiunea este aproape totalmente ruptă de credinţă – cel puţin aşa văd eu lucrurile.


Care ar fi, în opinia dumneavoastră, cauzele pentru care acest decalaj, acest autentic dualism este caracteristic în special în Apusul catolic şi protestant, mai puţin (încă) în Răsăritul ortodox?

Cauzele sunt complexe, fără îndoială, dar dacă ar fi să caut un singur „vinovat”, atunci cu siguranţă aş alege raţionalismul iluminist, la care fac referire mai toţi teologii contemporani de orientare liberal-radicală. Scoaterea raţiunii umane de sub tutela Bisericii, dar mai cu seamă a dogmelor acesteia, pentru a îndrăzni să gândească, zice-se, singură, fără oprelişti dogmatice, a fost unul dintre marile deziderate ale lui Kant. Occidentul a simţit din plin impactul Iluminismului – Revoluţia Franceză fiind o dovadă concludentă în această privinţă – ceea ce nu se poate spune şi despre Răsăritul ortodox. Nu în ultimul rând, dezvoltarea economică şi culturală a Occidentului catolic şi protestant a contribuit în mod decisiv la răspândirea idealurilor iluministe, pe când Răsăritul ortodox – care, să recunoaştem, păleşte în faţa Occidentului cel puţin din punctul de vedere al numărului de universităţi existente în această parte de lume în secolele XVII şi XVII – a fost oarecum ferit de consecinţele gândirii raţionaliste.

Sunteţi specialist în istoria şi dogma Reformei, rodul cercetării concretizându-se, printre altele, în două lucrări asupra teologiei lui Richard Hooker. Prin ce se particularizează Hooker în peisajul gânditorilor reformaţi şi care este contribuţia lui perenă în istoria gândirii creştine, având în vedere că teologul britanic continuă să fie intens studiat?

Richard Hooker este primul teolog englez care a reuşit să sistematizeze gândirea protestantă în contextul specific al eforturilor reformatoare ale Bisericii Angliei, lăsându-ne cele opt volume ale Rânduielilor conducerii bisericeşti (Laws of Ecclesiastical Polity). Ignorat multă vreme în favoarea primilor şi mai cunoscuţilor reformatori englezi precum William Tyndale, Robert Barnes şi Thomas Cranmer, Hooker a ajuns să fie studiat cu sârg în perioada Mişcării de la Oxford care, sub abila conducere a lui John Keble, a încercat în prima jumătate a secolului al XIX-lea să apropie cât mai mult Biserica Angliei de Biserica Romei. După mai bine de un veac, adică după 1950 şi mai cu seamă după 1970, au început să apară studii din ce în ce mai serioase despre teologia şi viaţa lui Hooker, acesta ajungând să fie revendicat din toate părţile. La ora actuală, discuţiile teologice referitoare la Hooker se învârt în jurul etichetării dogmatice a teologiei lui Hooker. Cu alte cuvinte, ce este Hooker: reformat, anglican, catolic sau puţin din fiecare? Credeţi-mă că, deşi pare ridicol – încadrarea teologică a lui Hooker sau a oricărui alt teolog nefiind neaparat o chestiune de viaţă şi de moarte, se scriu nu puţine teze de doctorat cu acest subiect. Deşi poate părea de-a dreptul ciudat, doar eu am scris două… A meritat însă pentru simplul motiv că Hooker a produs o teologie care a reuşit să stabilizeze Biserica Angliei într-o perioadă în care disputele dintre protestantism şi catolicism erau departe de a se fi rezolvat, iar problemele din interiorul Bisericii protestante a Angliei care au dus la apariţia mişcării puritane începeau să devină presante.

Este foarte înrădăcinată la nivelul popular de percepţie ideea că principiul protestant sola Scriptura înseamnă automat o respingere a Tradiţiei, în special a Părinţilor Bisericii. Care a fost în realitate atitudinea reformatorilor faţă de Părinţii Bisericii? Ştim, ca să dăm un singur exemplu, că Jean Calvin cita frecvent şi extins din Părinţi.

Da, din păcate încă se crede că sola Scriptura înseamnă respingerea tradiţiei şi a teologiei Părinţilor Bisericii. Situaţia este însă cu totul alta, principiul sola Scriptura nefăcând altceva decât să repoziţioneze sursele de autoritate în teologie. Dacă mă întreabă cineva pe stradă care sunt sursele de autoritate în teologice, adică pe ce mă bazez atunci când fac teologie, îi răspund că, pentru a face teologie ai nevoie de mai multe, hai să le zicem, lucruri… Nimeni nu poate face teologie fără să-şi pună mintea la lucru, deci fără să gândească cel puţin într-o oarecare măsură. Apoi, e nevoie de propria experienţă personală, care poate confirma sau infirma experienţa de viaţă a altora. Mai apoi, cu siguranţă nu în ultimul rând, e nevoie de Scriptură, cel puţin pentru a face teologie creştină. Potrivit teologiei protestante, raţiunea şi experienţa, care au dus la apariţia scrierilor patristice şi a tradiţiei Bisericii în urma studierii Scripturii de către teologii creştini, se subordonează Scripturii. Asta înseamnă sola Scriptura, anume că autoritatea finală în teologie este Scriptura, adică Biblia, singura în măsură să judece atât raţiunea, cât şi experienţa personală şi, implicit, tradiţia bisericească. Repet, sola Scriptura se referă exclusiv la faptul că Scriptura este autoritatea finală, NU singura autoritate, în teologie. Respingerea oricărei autorităţi teologice cu excepţia Scripturii este dată nu de principiul sola Scriptura (numai Scriptura, adică numai Scriptura deasupra tuturor celorlalte surse de autoritate teologică), ci de expresia nuda Scriptura (Scriptura dezgolită de orice altă sursă de autoritate), aceasta din urmă fiind folosită de unele dintre grupurile protestante radicale (cum ar fi, de pildă, anabaptiştii care, dacă mă întrebaţi pe mine, nu sunt precursorii baptiştilor, cel puţin nu din punct de vedere istoric). Reformatorii au fost extrem de interesaţi de scrierile Părinţilor Bisericii pe care, spre deosebire de operele scolastice, le socoteau mult mai demne de crezare în privinţa interpretării Scripturilor. Iată de ce reformatorii au produs ediţii critice ale multora dintre scrierile Părinţilor Bisericii, mulţi dintre teologii protestanţi fiind interesaţi de tot ce însemna cultura antică. De fapt, după cum bine se ştie, reformatorii, cel puţin cei din prima generaţie, au fost şcoliţi în spiritul umanismului renascentist, al cărui slogan a fost dintotdeauna ad fontes (înapoi la origini, adică la sursele antichităţii greco-latine, printre acestea fiind şi scrierile care alcătuiesc Sfânta Scriptură). Aşadar, reformatorii au fost preocupaţi nu doar de teologia patristică, ci şi de filozofia clasică greacă şi latină. Melanchthon, de pildă, era extrem de preocupat de scrierile lui Seneca, Euripide si Plautus.


Există multiple teorii explicative – pe baze teologice, sociale, politice, culturale – ale faptului că Reforma a „prins” în special în ţările anglo-saxone şi nordice, într-o măsură redusă în cele latine şi deloc în cele răsăritene, în ciuda numeroaselor eforturi. Şi în ţara noastră au existat astfel de momente, de exemplu Iacob Heraclid în Moldova, care au rămas fără niciun rezultat. Care este în opinia dumneavoastră cauza rezistenţei ortodoxismului răsăritean faţă de mişcarea protestantă?

Iacob Heraclid, sau Despot Vodă cum îl cunoaşte toată lumea, pare să-l fi invitat pe Caspar Peucer, ginerele lui Philip Melanchthon (colaboratorul de-o viaţă al lui Martin Luther) să vină să înfiinţeze o şcoală protestantă în Moldova. Din păcate, Peucer n-a răspuns invitaţiei lui Despot Vodă, iar Moldova a rămas fără influenţe protestante notabile până în secolul al XIX-lea. De ce a rămas Ortodoxia răsăriteană fără influenţe protestante? Cu siguranţă, nu din cauza corectitudinii dogmatice a Bisericii Ortodoxe şi nici a convingerii unora că românul se naşte ortodox. Pur şi simplu – şi trebuie să recunosc că explicaţia este simplă, deşi  (sper) nu simplistă – neavând universităţi de calibrul celor occidentale (în care s-au purtat cele mai multe dispute dogmatice între catolici şi protestanţi), Ortodoxia răsăriteană nu s-a confruntat cu problematica teologică a gândirii protestante. Marea majoritate a universităţilor din ţările ortodoxe au fost înfiinţate în secolul al XIX-lea, când – paradoxal – protestantismul de sorginte baptistă a început să se răspândească în Europa Centrală şi de Est, deşi – de această dată – fără ajutorul universităţilor… Ar mai fi, totuşi, o explicaţie. Reforma, după cum bine ştim, a ajuns în Transilvania încă de timpuriu, adică înainte de 1530, atât în varianta sa luterană (printre germani), cât şi în cea reformată/calvină (printre maghiari). Nici unii, nici alţii însă, deci nici germanii luterani, nici maghiarii reformaţi nu s-au dat peste cap să facă evanghelizare, adică să predice învăţăturile Scripturii potrivit înţelegerii lor specific protestante, printre români. Neavând un statut social privilegiat, românii nu au reprezentat un interes de căpătâi pentru protestanţii germani şi maghiari, chiar dacă au existat încercări de transmitere a mesajului protestant printre români. Nu în ultimul rând, bariera lingvistică dintre români, maghiari şi germani (dar şi problemele sociale, politice, culturale etc. ale vremii) au păstrat învăţătura şi teologia protestantă în graniţele etnice ale primilor recipienţi, germanii luterani şi maghiarii reformaţi. Iată de ce, la cinci sute de ani după reformă, în Transilvania nu există români luterani sau reformaţi. Există, în schimb, români baptişti, dar – cum spuneam înainte – răspândirea protestantismului de sorginte baptistă printre români s-a făcut abia în secolul al XIX-lea de către baptişti, adică la iniţiativa germanilor şi maghiarilor baptişti, nu luterani sau reformaţi. De fapt, în Transilvania cel puţin, mai exact la Salonta, în judeţul Bihor, protestantismul baptist a fost adus de Anton Novak, care era un slovac trimis de baptiştii germani din Budapesta, aceştia din urmă lucrând îndeaproape cu baptiştii germani din Hamburg. Şi, ca un fel de curiozitate, Novak s-a dus să predice în bisericile reformate de limbă maghiară, iar maghiarii reformaţi din aceste biserici, care au trecut la baptism, au început să predice atât printre alţi maghiari reformaţi sau catolici, cât şi printre românii ortodocşi.

Putem spune că, într-o anumită măsură, avântul luat în secolul XX de confesiunile neo-protestante în ţările răsăritene este un echivalent mai slab, ce-i drept, şi tardiv al Reformei din ţările catolice în secolul XVI?

Nu, protestantismul baptist (şi nu numai) care s-a dezvoltat în secolul al XIX-lea şi al XX-lea în ţările răsăritene NU este un echivalent al Reformei din secolul al XVI-lea şi al XVII-lea; este doar o extindere sau o continuare a Reformei apusene în spaţiul răsăritean. E adevărat că şi în Biserica Ortodoxă au existat mişcări de reformare şi înnoire spirituală, dar acestea au continuat să existe în sânul Bisericii Ortodoxe. Cele care s-au rupt de Biserica Ortodoxă au trecut automat la protestanţi, nu au rămas să se dezvolte ca mişcări ortodoxe de înnoire spirituală.

Pentru că am ajuns aici, cred că este nevoie să clarificăm un aspect special, dacă nu din alte motive cel puţin pentru probitatea istorică şi lingvistică, să-i spunem. Baptiştii sunt integraţi în rândul mişcărilor neo-protestante, fapt incorect din punct de vedere istoric. Îmi vine în minte şi faptul că teologul evanghelic american Carl F. H. Henry foloseşte în mod constant termenul „neo-protestant” pentru a descrie teologia lui Barth, Bultmann, Brunner, de exemplu, ceea ce în spaţiul nostru ar introduce o confuzie enormă. De unde se trag cu adevărat baptiştii din punct de vedere istoric şi care este legătura lor cu mişcarea anabaptistă, dat fiind faptul că foarte mulţi văd în anabaptişti precursorii direcţi ai baptiştilor?

E adevărat, baptiştii sunt protestanţi, nu neo-protestanţi. Întrucât prima biserică baptistă a fost înfiinţată la Amsterdam în anul 1609 de către doi englezi (anglicani la început, puritani ulterior şi, în cele din urmă, separatişti), e limpede că – din punct de vedere istoric – baptiştii sunt protestanţi (cel puţin atâta vreme cât metodiştii, care au apărut în secolul al XVIII-lea, sunt socotiţi protestanţi – şi chiar sunt!). Există evidente legături dogmatice cu mişcarea anabaptistă din secolul al XVI-lea, însă – vorbind strict istoric – baptiştii sunt urmaşii puritanilor şi separatiştilor englezi. Iată de ce Mărturisirea de credinţă de la Westminster din 1647 (confesiunea de căpătâi a puritanilor englezi) este identică (mai puţin articolul referitor la botez) cu Mărturisirea de credinţă de la Londra din 1689 a baptiştilor englezi. E adevărat că aceasta nu este nici pe departe singura mărturisire de credinţă baptistă, dar – la acea vreme – era cu siguranţă cea mai cunoscută.

Se poate observa că unele aspecte ale doctrinelor protestante, în special cele care ţin de soteriologie, sunt dificil de comunicat în spaţiul românesc datorită lipsei termenilor adecvaţi. Putem da ca exemplu cuvântul „justificare”, redat în limba română îndeobşte prin „îndreptăţire”, care nu acoperă însă conotaţiile „juridice” folosite de reformatori. Sau, în acelaşi plan, ne gândim la distincţia prezentă în limba engleză propitiation/expiation. Pe de altă parte, problema este amplificată teologic, datorită moştenirilor dogmatice diferite care stau la baza vocabularului teologic. Cum s-ar putea depăşi acest impas sau găsi o linie de „compromis” acceptabil, care să nu violenteze nici bagajul teologic, nici limba română?

Greu de spus… Limba română are caracteristicile ei, una dintre acestea fiind că limbajul bisericesc „sună” mai bine dacă folosim cuvintele deja existente în uzanţa Bisericii, dar şi în vocabularul obişnuit. De pildă, una e să spun „Dumnezeu mă justifică” şi alta e să spun „Dumnezeu mă îndreptăţeşte.” Tot astfel, „creştinul iubeşte sfinţenia” poate avea înţeles în aproape orice context, pe când „creştinul iubeşte sanctificarea” produce confuzie pe toată linia… Referitor la „justificare” şi „îndreptăţire”, l-am folosit multă vreme pe primul, însă de ceva vreme îl prefer pe cel de-al doilea. Se ştie că justificarea sau îndreptăţirea se referă la acţiunea prin care Dumnezeu îl declară sau îl socoteşte neprihănit pe omul păcătos, cu alte cuvinte răul din om este îndreptat de Dumnezeu, cel puţin din punctul Său de vedere. Istoria termenului justificare este lungă şi complicată în contextul dezbaterilor dintre protestanţi şi catolici, iar cuvântul justificare (în limba latină) chiar transmite această idee de îndreptare, la nivel declarativ şi legal, a stării de om condamnat în cea de om nevinovat (sau, mai degrabă, socotit nevinovat în ciuda condamnării sale). În limba română însă cred ca termenul îndreptăţire (cu toate neajunsurile lui) este mai potrivit. Dar… câte bordeie, atâtea obiceie, prin urmare nu cred ca se va ajunge curând la un consens în această privinţă. Eu unul cred că putem folosi cuvintele existente în limbajul teologic românesc, cu explicaţiile de rigoare ori de câte ori este nevoie. În ultimă instanţă, teologia nu se rezumă la un singur concept sau termen (şi nici chiar la mai multe). Credinţa, ne asigură Scriptura, vine în urma auzirii, iar auzirea în urma predicării Cuvântului lui Dumnezeu, iar predicarea Cuvântului lui Dumnezeu înseamnă explicarea – cu atenţie şi răbdare – a întregii Scripturi. Dumnezeu nu s-a revelat într-un singur Cuvânt, ci într-o singură persoană, iar Scripturile care vorbesc despre ea conţin o sumedenie de cuvinte. Nu mi-aş face griji în privinţa limbajului teologic românesc; avem noi probleme mult mai importante cu care ne putem ocupa timpul…

Ştiu că urmează să publicaţi o lucrare despre tradiţionalism şi radicalism în gândirea creştină. V-aţi ocupat în trecut şi de teologiile lui Hans Küng, Edward Schillebeeckxs sau, mai recent, Vito Mancuso, reprezentanţi de seamă ai radicalismului teologic contemporan. Prin ce se particularizează acest radicalism în istoria gândirii creştine? În acelaşi timp, nu vi se pare că multe dintre ideile teologice inovatoare şi radicale din secolul XX sunt, până la un anumit punct, o reluare a ereziilor creştine din primele secole?

Da, sper să iasă de la tipar în următoarele câteva săptămâni… E un studiu despre contrastul dintre cele două abordări: tradiţionalismul care, în esenţă, se bazează pe convingerea că Dumnezeu există în mod supranatural, real şi ontologic, adică există ca realitate personală, ca fiinţă ce poate fi percepută într-un anumit mod, şi radicalismul (care, cel puţin pentru mine, e totuna cu liberalismul teologic), care neagă existenţa supranaturală şi ontologică a lui Dumnezeu, nu însă şi pe cea reală, de vreme ce Dumnezeu poate exista ca şi concept în mintea noastră. Cu alte cuvinte, radicalismul neagă orice aspect supranatural al gândirii creştine. E cât se poate de limpede că o astfel de abordare anulează dogme fundamentale precum preexistenţa, întruparea, învierea, înălţarea şi revenirea lui Cristos, dar şi judecata finală sau posibilitatea vieţii veşnice. Iată de ce teologii radicali încearcă să redefinească, să reconfigureze gândirea creştină din perspectiva realităţii istorice imediate, valoarea fiinţei umane nemaifiind dată de caracterul supranatural al lui Dumnezeu, ci doar de capacitatea, aşa-zis naturală, a omului de a-şi croi singur un drum în viaţă cu scopul de a-i conferi acesteia o semnificaţie existenţială. Radicalismul teologic modern şi contemporan se suprapune, într-o oarecare măsură, peste ereziile apărute în perioada Bisericii primare precum arianismul, acesta din urmă negând dumnezeirea lui Cristos. Suprapunerea nu este însă perfectă deoarece, în timp ce arianismul neagă divinitatea lui Cristos, nu şi existenţa lui Dumnezeu Tatăl, radicalismul anulează orice posibilitate de a vorbi despre Dumnezeu în termeni supranaturali. Subiectul prezintă interes, cel puţin pentru mine, deoarece radicalismul teologic este un curent intelectual demn de luat în seamă, de vreme ce universităţile occidentale îl promovează ca fiind „normal” pentru conştiinţa laică şi secularizată a secolului XXI. Astfel stând lucrurile, nu e de mirare că teologia a devenit deja o materie ca oricare alta din programa universitară, cea mai apropiată de ea fiind filozofia. Tot din această cauză, unele dintre universităţi renunţă la întărirea vechilor şi respectabilelor facultăţi de teologie, insistând în schimb pe sprijinirea facultăţilor de filozofie, care pot preda teologie, sau studii religioase în general, ca parte integrantă a gândirii şi preocupărilor filozofice.

Teologii protestanţi, în principal, sunt cei care şi-au adus contribuţia decisivă în crearea instrumentelor indispensabile cu care operăm astăzi în analiza teologică şi biblică: critica textuală, istorică, a formei, a redactării. Pe lângă aportul şi profitul imens al acestora, tot ele au fost folosite şi în formularea multor idei teologice care au avut efecte devastatoare pentru moştenirea creştină tradiţională. Putem da ca exemplu lucrările lui Harnack, Schweitzer sau mai devreme Strauss, Schleiermacher şi exemplele pot continua. Se poate spune că, într-un anumit sens, protestanţii sunt vinovaţi de zdruncinarea temeliilor teologiei creştine şi pentru impasul în care s-a ajuns adesea? Este teologia liberală şi radicală protestantă un rezultat direct al aplicării principiului sola Scriptura printr-o rupere a acesteia de Biserică şi printr-un individualism exegetic dus la extrem?

Nicidecum, însă trebuie să admit că e mai uşor să dai vina pe protestanţi pentru eşecul bisericilor tradiţionale… Ce trebuie să înţelegem ca fiinţe umane ce suntem şi, mai cu seamă, ca români este că nimeni pe lumea asta NU se naşte creştin. Cu toţii ne naştem oameni păcătoşi, adică fiinţe care poartă în sine, până în măduva oaselor şi în adâncurile sufletului, realitatea a ceea ce Scriptura numeşte păcat, o stare care, în cele din urmă, ne duce iremediabil spre moarte. Dacă omul se naşte cumva, atunci se naşte păcătos, nicidecum creştin. Omul devine creştin dacă acceptă învăţăturile Scripturilor şi crede în Dumnezeu după cum îl învaţă Scriptura, adică dacă ajunge să fie convins că Dumnezeu este creatorul cerului şi al pământului, domnul şi mântuitorul său, singurul în măsură să-l scape de păcat şi să-i dea viaţă veşnică. Aceasta e, dacă mă întrebaţi pe mine, esenţa învăţăturii creştine, iar cu această convingere lăuntrică nu se naşte nimeni. Dimpotrivă, ne naştem cu un creier afectat de păcat, uneori chiar la modul fizic, iar consecinţele se văd în fiecare zi. E suficient să ne uităm în oglindă… Asta înseamnă că omul trebuie să ajungă să creadă în Dumnezeu, ceea ce în dogmatica protestantă se numeşte convertire. Convertirea reprezintă momentul în care omul ajunge să creadă în Dumnezeu potrivit învăţăturilor Scripturii.
Revenind la faptul că protestanţii s-ar face vinovaţi de proliferarea radicalismului teologic, trebuie să ţinem minte că, de vreme ce fiecare om se naşte păcătos, va şi trăi ca atare. Convertirea nu este obligatorie, în sensul că nu toţi oamenii ajung să creadă în Dumnezeu aşa cum ne învaţă Scriptura, trăirea sub influenţa păcatului însă este, cel puţin din cauză că nu putem scăpa de el. Prin urmare, cei care nu trăiesc convertirea, adică nu-l cunosc pe Dumnezeu ca fiinţă supranaturală, nu au cum să creadă în Dumnezeu ca fiinţă supranaturală. Nimeni nu-i opreşte însă să vorbească despre Dumnezeu în termeni exclusiv naturali, conceptuali, cum altfel şi fac teologii radicali. E adevărat că liberalismul teologic a apărut în cercurile protestante, însă asta nu are nimic de-a face cu dogmatica sau eclesiologia protestantă, ci cu faptul că unii teologi, născuţi în familii protestante, nu au ajuns să-l cunoască pe Dumnezeu potrivit învăţăturilor Scripturii. Prin urmare, faptul că s-au născut în familii protestante nu înseamnă că şi sunt protestanţi, după cum faptul că un român se naşte într-o familie ortodoxă nu-l face automat ortodox, lucru valabil şi în cazul catolicismului. Deci, nu ne naştem nici protestanţi, nici ortodocşi, nici catolici – de fapt, nu ne naştem creştini. Devenim creştini, iar dacă experienţa convertirii la creştinism (ortodox, catolic sau protestant) nu se numără printre trăirile noastre, atunci cu siguranţă vom gândi şi acţiona potrivit unor valori care sunt oricum doriţi să le numim, doar creştine nu. Tot astfel teologia pe care o promovăm fără să ne fi convertit nu are cum să fie creştină; va fi însă liberală şi radicală, adică o teologie care nu doar neagă caracterul supranatural al lui Dumnezeu, ci îi impune o moralitate limitată cu stricteţe la valorile fiinţei umane care nu-l cunoaşte pe Dumnezeu. Iată de ce protestanţii în general şi sola Scriptura în particular n-au nimic a face cu apariţia şi răspândirea radicalismului teologic. Păcatul însă şi lipsa convertirii din viaţa oricărui om care se socoteşte creştin sunt strâns legate de gândirea teologică liberal-radicală.

Cum vedeţi viitorul protestantismului având în vedere diversitatea uluitoare dogmatică, a praxis-ului ecleziologic şi comunitar din sânul său, precum şi faptul că instituţional – vorbim la nivel mondial – pare incapabil de a se regrupa într-o poziţie comună şi fermă faţă de provocările prezentului? Este această diversitate, care îmbrăţişează poziţii teologice absolut opuse şi această incapacitate de unire rodul unei trăsături genetice, inerente a protestantismului?

Depinde ce înţelegem prin protestantism (lucru valabil şi pentru catolicism şi ortodoxie). Dacă ne referim la cei care se socotesc protestanţi fără să fie cu adevărat protestanţi (repet, lucru valabil şi pentru catolicism şi ortodoxie), adică fără a crede în Dumnezeu ca fiinţă supranaturală şi fără a trăi realitatea convertirii, atunci viitorul nu arată bine. Mărturisirea credinţei fără convingerea şi trăirea învăţăturilor fundamentale ale Scripturii este de-a dreptul tragică… O incomensurabilă şi irecuperabilă pierdere de vreme; e adevărat că poate fi profitabilă financiar atât pentru cei care ocupă slujbe bisericeşti, cât şi pentru cei care predau în universităţi, însă numai Dumnezeu ştie cum va arăta lumea cu astfel de „creştini”. Pe ceilalţi însă, adică pe cei care se încred în Dumnezeu potrivit învăţăturilor din Scriptură, Dumnezeu făgăduieşte să-i însoţească, iar cu Biserica lor, adevărata Biserică după Scripturi, promite că va fi până la sfârşitul veacurilor. O perspectivă mai fericită decât aceasta nu văd şi nici nu există…

0 Comments

Trackbacks/Pingbacks

  1. Cine este rectorul Universitatii “Emanuel” din Oradea? | agnus dei - english + romanian blog - […] “Corneliu Simuţ este conferenţiar în teologie dogmatică şi istorică la Facultatea de Teologie din cadrul Universităţii Emanuel, Oradea. După…
  2. Un excelent interviu cu Dr. Corneliu Simut | Persona - […] Cititi intreg interviul AICI. […]

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *