Nişte legionari

I-a luat mai bine de jumătate de secol pentru a vedea lumina tiparului romanului, profetic intitulat, Aşteptând ceasul de apoi (Humanitas, 2010) al lui Dinu Pillat. Într-un sfârşit, Ceasul de apoi a sosit. Un ceas dincolo de momentul istoric în care a fost scris şi care l-a condamnat la moarte, cum se precizează în prefaţă, cel al întâlnirii cu cititorul, un blind date la care scriitorul lipseşte, dar la care s-au înfăţişat să-l reprezinte, fiica acestuia, Monica Pillat şi editorul, Gabriel Liiceanu, fiecare dintre ei cu un text introductiv, ca naşi însoţind la tardivul botez, pe acest hibernatus al culturii române. „O carte cu o biografie” îndelungată cât o viaţă de om, care a continuat mult dincolo de cea a autorului ei. Declarată pierdută din dosarele Securităţii, unde fusese depozitată ca probă incriminatorie în procesul „lotului Noica-Pillat” din 1960, una dintre dactilogramele cărţii este găsită în martie 2010 şi returnată familiei Pillat, care se precipită să o redea destinatarului final, publicul.

Ceea ce uimeşte în biografia acestei cărţi care a dus la condamnarea unor oameni, la torturarea lor şi în final, pentru unii, chiar la moarte, este contradicţia evidentă dintre capetele de acuzare invocate în text şi conţinutul său real. Iar dacă logica şi echilibrul nu sunt o chestiune prea relativă, atunci acuzaţiile de „misticism” şi „legionarism” care au făcut din această carte o armă împotriva minţii care a conceput-o şi a mâinii care a scris-o, este absolut nefondata şi chiar aberantă. În acest sens, observa Liiceanu: autorul, da, este „înăuntru”, în măsura în care se pune în pielea personajelor pentru a le face verosimile şi, aş adăuga, pentru că „simte” momentul istoric, pe care l-a trăit nemijlocit, dar este, în acelaşi timp şi fără umbră de dubiu, „în afară”, în raport cu opţiunile de viaţă ale acestora şi cu alegerile lor. Cel puţin aşa îşi doreşte autorul, iar acest lucru este explicit, pe alocuri, chiar excesiv, de vreme ce nu poate trece neobservată o anumită ruptură în „continuitatea afectivă” a textului cu unele dintre personaje, de pildă Rotaru, ucigaşul cu sânge rece, şi Vasia Voinov, anarhistul fanatic. Această ruptură lucrează împotriva unităţii textului şi poate produce perplexitate în mintea cititorului, care se pierde în pădurea narativă şi nu mai găseşte calea de întoarcere pe propriul fir afectiv şi logic. Intuim revolta sau dezamăgirea în planul ficţiunii, dublată de neînţelegerea fenomenului politic descris, tratat cu lejeritate, ca o manifestare puerilă a câtorva adolescenţi dezabuzaţi care încearcă să îşi umple timpul.

În acest sens, mărturisim că orizontul de aşteptare în legătură cu un asemenea text era conturat asemeni celui al specialistului chemat să dezamorseze o bombă, al cărei ceas („dinainte”, mai degrabă decât „de apoi”) a stat o secundă mai devreme de a-şi împlini menirea, dar care, oricând, dintr-un capriciu mecanic sau al sorţii, ar putea să se activeze preţ de un tic-tac. Cititorul avizat parcurge din scoarţă în scoarţă, cu ochi critic, mereu „pe fază”, gata de a identifica resortul, pârghiile prin care s-a încins mecanismul infernal în procesul Noica-Pillat. După ce şi ultima pagină este lăsată în urmă, fără a găsi corpul delict, când mirarea şi, într-o oarecare măsură, frustrarea nu mai au margini, suspansul se rezolvă de la sine, printr-o explicaţie banală, poate nu şi reală, dar singura logică, echivalentul unei valvule de presiune: cartea nu fusese de fapt citită de către acuzatori – cel mult răsfoită, în timp ce fragmentele incriminatorii fuseseră scoase din context, iar autorului, atribuite gesturi, cuvinte şi manifestări ale personajelor, aceleaşi pe care acesta le condamna vizibil şi indubitabil.
Metafora Vestitorilor – echivalentul legionarilor – nu permite niciun dubiu interpretativ în ceea ce priveşte grupul de referinţă din societatea reală, cel puţin după intentio auctoris. Din punct de vedere strict artistic, însă, portretul de grup al acestora nu pare a fi dintre cele mai reuşite, Vestitorii din roman sunt un fel de boys scout care, dintr-un soi de plictis sau mal de vivre generaţional se joacă cu focul, mai degrabă decât adepţii unei ideologii mistico-sociale rigide, cu metode violente şi teroriste de acţiune pe teritoriul unei ţări întregi. De asemenea, ni se pare cel puţin simplist modul de descriere al unui moment atât de complex precum acela de destrămare a Mişcării legionare, după înscenarea morţii liderului Corneliu Zelea Codreanu (alias Toma Vesper). De asemenea, contextul istoric şi socio-politic pare irelevant, tratat cu superficialitate, rezultând astfel un roman de gare, cu o componentă comercială importantă, accentuată de romanţiozitatea unor scene rupte parcă din Elevul Dima dintr-a şaptea, de idealismul infantil şi brusca sa volatilizare odată cu dificultăţile vieţii tipice unui bildungsroman de tipul Romanul adolescentului miop eliadian, dar şi, de ce nu, a unor artificiale scene de familie burgheză aparent fără griji, a cărei armonie este minată tocmai de lipsa acestora, pe fondul inechităţii sociale, care ne duc cu gândul La Medelenii copilăriei târzii.
Aşadar un roman mult aşteptat mai degrabă ca fenomen în istoriografia literaturii române, prin biografia sa unică, unită în mod tragic de cea a autorului, plăcut la lectură, revigorând  nostalgia eternilor adolescenţi din toate timpurile şi de pe toate meleagurile, condimentat cu o acţiune care se desfăşoară pe fundalul unui moment istoric tulbure – dar şi de aur în cultura română, mai ales în raport cu prezentul – care împinge tinerii să facă gesturi necugetate, susţinute de filozofii de viaţă inconsistente şi infantile, menite din start ratării sau dezintegrării.