Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Nora Iuga. În lumea „dactilografei de noapte”

Nora Iuga. În lumea „dactilografei de noapte”

În colecţia de „Reeditări” poetice pe care mizează tînăra şi ambiţioasa editură Casa de pariuri literare, au văzut din nou lumina tiparului două dintre cărţile Norei Iuga, Dactilografa de noapte şi Spitalul manechinelor – editate iniţial în 1996 şi 1998, într-un tiraj repede epuizat, odată ce numele remarcabilei poete a început să circule ca unul dintre puţinele repere canonice reţinute şi asumate de tinerii debutanţi douămiişti.

Motivele sînt evidente odată ce chiar şi un cititor neavertizat parcurge aceste volume, în care se aglutinează „poemele mele bezmetice”, grele de sensuri – desigur, nu atît pentru că ele invocă autorităţi consacrate în materie de filozofie (de la Nietzsche la Liiceanu) sau de poezie (de la Kerouac şi Ginsberg la Gellu Naum), ci pentru că reuşesc, imediat, să postuleze adevăruri subiective de o frumuseţe crudă, spectaculară şi mai ales inimitabilă, despre hinterland-ul existenţial/liric al Norei Iuga.

Ego-grafiile sale, deopotrivă sumbre şi luminoase, colţuroase şi ataşante, configurează un univers funambulesc, ce ascultă de logica paradoxului revelator, a incongruenţei semnificante. Practic, în lumea „dactilografei de noapte” se privilegiază contradicţia – uneori îngroşată pînă la caricatură – între reprezentările exterioare şi cele interioare ale unui sine în esenţă vulnerat.

Pe de o parte, bătrîna care „îi imită pe tineri/ bătrîna asta e mai ridicolă/ decît un papagal pe rotile// ultimul succes a fost/ împreunarea minciunii cu vulgaritatea/ cele două maimuţe ale mortului”, adică „o doamnă bătrînă cu o tocă neagră// fără sex-appeal şi fără resurse/ într-o piaţă cît burta căscată/ în hoitul oraşului”.

Pe de altă parte, femeia tînără, debordînd de un energetism sănătos, manifestat adesea printr-o sexualitate aţîţătoare. O „revoltă a glandelor” ce este undeva resimţită nu atît ca marcă a propriei interiorităţi, cît ca principiu universal – la fel ca, bunăoară, în crezul lui Geo Bogza, în reîntoarceri în piaţa cerului, se postulează primatul visului şi al sexualităţii: „ai să mori! îmi spui noaptea/ cînd visul e singura carte necenzurată/ ai să mori ca un peşte/ în cada albă/ sub duşul dătător de speranţă/ scene vesele cu bărbaţi şi femei/ orgii nupţiale într-un acvariu/ şi secreţiile sepiei înghiţind/ superbele balansuri ale sexului”.

La fel de adevărat, totuşi, este faptul că în mai multe secvenţe textuale se ascund semne ale existenţei unui anume frison revelatoriu, activat de senzaţia pierderii unei funcţii liric (şi biografic!) esenţiale: energetismul primar, capacitatea de a-şi hrăni formele poematice din/ cu o anume exultanţă senzorială. Aceasta este, cu siguranţă, una dintre sursele reale ale anxietăţii poetice interpretate, adesea, de cititorii aşa-zicînd avizaţi ai Norei Iuga drept nevroză.

Lectura unor pasaje sugestive din remarcabilul poem aici piciorul calcă în gol, din Dactilografa de noapte, oferă, ce-i drept, o cheie interpretativă similară pentru această stare ontic-poetică absolut specială. Spre edificare, iată cum se deschide textul:

„altădată casele erau mai mari/ oamenii mai frumoşi/ şi pe cer apăreau semne/ care anunţau o schimbare/ ochii mei erau mai încăpători/ şi jaguarul şi capra/ se jucau în ei/ fără să le pese de bariera lăsată/ era întotdeauna un claxon prin preajmă/ dar termitele urcau/ pe oglinda retrovizoare”. Şi debutul strofei care îl închide: „există o stare a aerului/ care se poate numi nostalgie/ şi pentru mine provine dintr-o zonă baltică/ o frică de dorinţă/ singurul lucru curat înainte de bătrîneţe/ văd vapoarele legănîndu-se grele/ sub soarele incontinent/ un sentiment de veşnicie/ tăind deşertul coapsa unei femei adormite” (subl. mele, E.I.).

Fermentul nevrozei ar fi, aici, o acută suferinţă a despărţirii de acea vîrstă a exploziei senzoriale, a dorinţei care nu stîrneşte frică. Sau, în termenii psihanalistului Bowly, citat într-o pagină memorabilă de Jean Starobinski, de o irepresibilă nostalgie ca „patologie a despărţirii” (v. Melancolie, nostalgie, ironie).

În ansamblu, însă, poezia Norei Iuga poate fi citită ca o lecţie despre asumarea pînă la capăt a libertăţii interioare. Astfel se explică revolta împotriva oricăror forme de mistificare, simbolizate în texte prin intermediul unor cronotopi ca tîrgul, bazarul, carnavalul, circul sau „piaţa cu figurine de ipsos”. Şi, tot astfel, se justifică revenirea constantă a instanţei auctoriale la obsesia alterităţii interioare ca factor tematic modelator: atît în Dactilografa de noapte, cît şi în Spitalul manechinelor, apare necesitatea dedublării orgolioase.

În Dactilografa de noapte, alterii Norei Iuga sînt adesea întruchipări ale animei cu sexualitatea îndelung reprimată, în fine eliberată. Să amintesc, spre exemplu: călugăriţele îndepărtate din muzeul intimităţii („pleca din mine lumea/ plecau marfarele lungi/ convoaie de prizonieri/ de călugăriţe de circari”), sumbra „curtezană a prevestirilor” care pe străzi „îmi poartă pantofii” ori sora cu galoane de general care „face ordine în mine/ mă latră şi fuge/ cînd adorm mă acoperă cu ziarul/ sora mea patinează pe calea victoriei/ şi împarte bezele”, toate întîlnite în reîntoarceri în piaţa cerului, aţîţătorul exemplar al rasei descris în frumoasă încordată întinsă pe apă („femeie mică mătăsoasă ca o lăptucă/ întinsă pe covertă între marinari/ …/ nimic nu-şi dorise mai mult/ decît să facă penitenţă-ntr-un bordel/ şi după aceea şorţuleţul negru/ cordeluţa mierea cîntînd cristalin/ în confesional”) şi, în fine, dublura aproape masculinizată, invocată în aici piciorul calcă în gol („eram o femeie-soldat/ descindeam din romanele lui Kundera/ aveam vocaţia sacrificiului/ îmi plăcea să pierd războiul/ de multe ori înţelegeam greşit unele lucruri”).

La fel ca patrupezii, cioclii, morţii hrăniţi cu cerneală sau derutantele fantoşe ce populează infernul teratologic din Spitalul manechinelor, toate aceste ipostaze ale unei alterităţi preeminent şi programatic maladive demonstrează un fapt esenţial: că Nora Iuga rămîne aceeaşi poetă de excepţie, faţă de care cititorii de poezie, ca şi majoritatea criticilor de azi, au încă atîtea restanţe.

Ce-i drept, ei şi-au îndreptat atenţia, în ultima vreme, spre cealaltă scriitură – tot confesivă, dar de factură epic diaristică – din care s-a înfruptat ultima dactilografă de noapte a Norei Iuga: Berlinul meu e un monolog. În ceea ce mă priveşte, deşi am parcurs şi cea mai mare parte a acestui cuceritor jurnal al oraşului care „nu mai e decît o mică parcelă, inclusă, printr-un partaj arbitrar, unui teritoriu nelimitat, numit Nora Iuga”, sper ca aventura ei 100% lirică („superba călătorie continuă/ navigăm în stînga lui zero”) să se continue în curînd…

Nora Iuga, Dactilografa de noapte (Ediţia a II-a), Casa de Pariuri literare, Bucureşti, 2010 şi Spitalul manechinelor (Ediţia a II-a), Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2010.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *