Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Nostalgia preoţiei

Nostalgia preoţiei

Anul 2009 a fost declarat „anul preoţiei” de către Biserica catolică. În acest context, Claudia Stan a realizat „15 interviuri îndrăzneţe” cu o serie de ierarhi şi preoţi catolici sau greco-catolici, având ca dublu scop, pe de o parte, dinamizarea instituţiei clericale (scuze pentru barbarism), pe de altă parte, crearea unei mai mari intimităţi între cler şi „poporul credincios”. De ani de zile Occidentul trăieşte sub presiunea „lipsei de vocaţii” preoţeşti, a falimentului spiritual inevitabil. De fapt, obişnuit cu un „excedent” de vocaţii, datorat nu atât unei efervescenţe spirituale deosebite, ci mai ales unui anumit tipar specific premodernităţii, Vechiului Regim, Occidentul se lamentează gratuit. „Criza vocaţională” reflectă o altă „ordine socială”, un alt mod de viaţă, o altă weltanshauung, dacă vrem. Biserica trece printr-un proces de decantare, de „discernământ” şi e normal ca atunci când lumea din jur, saeculum-ul, îţi oferă o multitudine de şanse de a-ţi realiza vocaţia personală să te orientezi şi spre alte orizonturi decât cele consacrate de aproape două milenii.

Claudia Stan se retrage discret în spatele sutanelor intervievate, lăsându-ne un pic dezamăgiţi de subţirimea Prefeţei, în care se mulţumeşte să lanseze mici reflecţii precum aceasta, ca un alint cioranian: „Preoţia înglobează în esenţa ei deopotrivă lumina Taborului şi lacrimile însingurării din Ghetsimani.” Punctul pe i îl pune episcopul Cornel Damian, în „Cuvântul înainte”: „Preotul e om, în carne şi oase, parte din lume, din istorie, din viaţă, dar asupra căruia Dumnezeu a pus pecetea sa, consacrarea: el trăieşte în lume, dar nu-i mai aparţine. E supus timpului, dar e mesager al veşniciei pe care o vesteşte prin cuvânt, o celebrează prin sacramente şi o împarte prin simplul fapt că este, dar şi prin virtutea pe care o cultivă în viaţa personală” (p. 7). Interviurile sunt deopotrivă instructive, îndrăzneţe (subtitlul nu e doar formal), dar şi extrem de ataşante. Fiecare personaj se „desfoliază” cu pudoare, dar şi cu sinceritate, uneori cu umor neinhibat. De la arhiepiscopul Ioan Robu aflăm semnificaţia pallium-ului, unul din simbolurile vestimentare, conferit mitropoliţilor „Tradiţia porneşte de la un nume comun, agnus, miel, în latină, şi de la unul propriu: Sfânta Agneza, fecioară martiră de la începutul secolului al IV-lea. În fiecare an, de sărbătoarea Sfintei Agneza, papa binecuvântează doi miei crescuţi de călugării trapişti din mânăstirea Tre fontane din Roma. Din lâna lor se ţes 12 pallium-uri, care apoi sunt păstrate într-un cufăr de argint în cripta Sfântului Apostol Petru, până la conferirea lor de către papă mitropoliţilor nou învestiţi. Conferirea se face numai în sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Paul, ca semn al legăturii pe care pallium-ul o întăreşte cu Scaunul petrin. Pallium-ul este şi simbolul oii pe care Bunul Păstor o ia pe umerii săi” (p. 23). Minunat! O mulţime de asemenea perle ţes întregul volum.


La pagina 35, Mgr Jakubinyi, după ce ne uimeşte printr-un exerciţiu de contabilitate lumească (mărturiseşte că tocmai a celebrat a 16.325-a liturghie!!! Cum a putut socoti?), la întrebarea Claudiei Stan „care este atitudinea preotului faţă de lumea în care trăieşte” dă un răspuns demn de Pateric: „Preotul nu se poate identifica cu lumea aceasta trecătoare, deşi trăieşte în mijlocul ei. Fericita Maică Tereza spunea că Misionarele Carităţii nu se identifică pe deplin cu cei mai săraci dintre săraci, pentru că săracii doresc să scape de sărăcie, pe când misionarele o îmbrăţişează liber, de dragul lui Isus cel sărac.”

La rândul său, Mgr Florentin Crihălmeanu, consacrat episcop prin impunerea mâinilor chiar de Papa Ioan Paul al II-lea, evocă, mobilizându-şi umorul tandru-ardelenesc, două din cele mai remarcabile „figuri” ale învăţământului pontifical roman, Mario Erbetta şi Tommaso Federici. Primul, autor al unei extraordinare culegeri de texte apocrife comentate, a fost poreclit şi „rabinul din Roma” pentru că, într-o vacanţă, mergând la una din sinagogile din New York şi văzând cum se trudesc bieţii credincioşi să interpreteze câteva texte nevocalizate (prin semnele masoretice) i-a ajutat să le desluşească. De atunci comunitatea respectivă l-a invitat în fiecare an dându-i supranumele de „rabinul din Roma”. Şi tot episcopul Florentin, biblist, doctor în teologie al uneia din cele mai reputate universităţi romane, afirmă cu o spontaneitate dezarmantă: „Preotul, ca trăitor, trebuie să fie mai întâi învăţător prin propria-i trăire”. Da, unul din motivele pentru care preoţia nu poate fi definită nici ca meserie, nici ca „afacere”, nici ca hobby, ci doar ca vocaţie.

Protagoniştii volumului nu se sfiesc să-şi deconspire micile sau marile momente de încercare, dezamăgirile, ispitele şi chiar deznădejdea. O fac cu un soi de normalitate care ne trimite la sensul autentic al cuvântului „smerenie”. Dar poate că termenul „smerenie” ar trebui eliminat din vocabularul creştin. Prea multe straturi de fariseism şi duplicitate s-au aşezat, de-a lungul vremii, peste fonemele sale. Să vorbim mai degrabă de bun simţ. Volumul e tonic şi prin această forţă pe care o au protagoniştii de a-şi mărturisi, fără ostentaţie, slăbiciunile, căderile, alunecările, îndoielile. Departe de a eroiciza preoţia la modul demagogic, De ce sunt preot demitizează clişee, dinamitează prejudecăţi şi ne propune un portret al preotului-om care nu tinde spre eroism, ci mai degrabă spre o formă de copilărie sacră: preotul ca şi „copil al lui Dumnezeu”. Din acest unghi e definit şi celibatul de către pr. Mihăiţă Blaj: „Celibatul, pentru a nu fi o povară, nu trebuie trăit în dimensiunea unei suferinţe necesare pe care mă străduiesc mereu să o accept şi nici ca o frenetică străduinţă de a umple golul unei eventuale familii proprii cu alte familii sau îndeletniciri, alergând mereu până la epuizare pentru a-mi ocupa timpul, gândul şi trupul astfel încât această lipsă să devină măcar mai suportabilă. Ne însuşim celibatul nu în forma acceptării unei lipse sau a amorţirii unei dorinţe. Celibatul se trăieşte în mod firesc numai în forma iubirii” (p. 104). Dintr-o perspectivă patristică uluitoare, prin adâncimea ei, pr. Eduard Ferenţ adaugă: „Prima Fecioară din istoria mântuirii este Sfânta Treime. O spune Sfântul Grigore de Nyssa în tratatul Despre feciorie, scris în jurul anului 370. Viaţa feciorelnică este, înainte de toate, imortalitate, spiritualitate, necorupţie, neschimbare. Venind în lume Isus a comunicat această feciorie a Sfintei Treimi Maicii sale Sfinte, care l-a născut pe Domnul fără schimbare, rămânând fecioară” (p. 256).
Cartea poate fi periculoasă pentru cei care, „tentaţi” la un moment dat de calea preoţiei, au renunţat din motive diferite acceptându-şi crucea mireană. Vapori de nostalgie le invadează sufletul ademenindu-i spre recidivă. Preoţia a rămas, probabil, singurul bastion de rezistenţă împotriva „ginecraţiei” hormonale. Noi, bărbaţii mireni, am fost învinşi!

De ce sunt preot. 15 dialoguri îndrăzneţe propuse de Claudia Stan, Editura ARCB, 2010.

 

oglindanet
oglindanet

Latest posts by oglindanet (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *