Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

„Nu există libertate în afara credinţei”

„Nu există libertate în afara credinţei”


La şaptezeci şi cinci de ani Vintilă Horia avea o înfăţişare de om încă tânăr

 

şi-n tot ce făcea şi spunea era expresia unei imense culturi. Mulţimea şi vastitatea domeniilor în care se mişca mă uluiseră. Nici o ostentaţie în purtare şi vorbire. O simplitate de blazon princiar ţinea întreaga sa fiinţă sub imperiul unei înalte măsuri. Privindu-l şi ascultându-l mi-am dat seama că talentul şi erudiţia erau cuprinse şi exprimate nu numai în cărţile lui, ci şi în gesturile simple, în zâmbet, în mers, în felul în care mânca sau bea. Într-o zi am hotărât să ne retragem sus, în biblioteca şi camera sa de lucru de la Villalba,  şi să vorbim în faţa unui magnetofon.

– Experienţa exilului pentru un scriitor este diferită de aceeaşi experienţă asumată de alt om, de alt tip de intelectual sau artist?

– Categoric este diferită. Exilul nu înseamnă a pleca dintr-un loc şi a trăi în alt loc. O fi asta pentru mulţi, nu şi pentru scriitor. Pentru scriitor exilul este o tehnică a cunoaşterii. Pentru mine, dragostea, exilul şi moartea sunt cele trei chei ale cunoaşterii. Dintotdeauna am visat să scriu romanele marilor exilaţi. Dante este una din marile tentaţii. Am  învăţat  italieneşte, în ţară, prin ‘37 sau ‘38  ca să-l  pot citi pe Dante în original. De foarte multe ori, în exil, m-am întâlnit cu el. Am locuit un an la Florenţa, trăind în locurile în care trăise şi el. Cu Papini vorbeam foarte mult despre Dante şi am înţeles, prin lecţia pe care el a dat-o omenirii, că exilul este o cheie supremă pentru a ajunge la ultima cunoaştere. Dacă n-ar fi fost condamnat de ai lui, dacă n-ar fi trăit cea mai mare parte a vieţii  în  exil, n-ar  fi  scris  Divina Comedie.  Problema asta mi-am pus-o şi eu. Dacă rămâneam în ţară, într-o ţară liberă, să zicem că ruşii n-ar fi intrat în România, mi-aş fi continuat cariera diplomatică, mi-aş fi realizat visul de a fi ca Duiliu Zamfirescu sau Claudel, aş fi scris cărţi, chiar un roman al lui Ovidiu, poate chiar Dumnezeu s-a născut în exil, dar, cu siguranţă, un altfel de roman. Un roman care poate ar fi interesat publicul din România, dar n-ar fi interesat întreaga lume. N-ar fi fost romanul unui sacrificat în numele cunoaşterii. Ar fi fost aventura unui roman la Tomis. Ceea ce era cu totul altceva. Romanul a ieşit aşa cum a ieşit, doar pentru că eram eu însumi în poziţia lui Ovidiu, un exilat, şi pentru că mi se dăduse cheia cunoaşterii care este exilul.

S-a împlinit astfel, prin sacrificiu, una din aspiraţiile avute când aţi întemeiat revista Meşterul Manole, nu?

– Fără îndoială. M-am gândit mult la asta. Eu am avut norocul ca, nerămânând în România, să împlinesc idealul nostru, al generaţiei mele… Dar nu numai prin mine s-a împlinit acest ideal. Datorită martiriului sau suferinţei exilului a fost posibilă această înflorire românească în literatură, artă, filozofie. Mă gândesc la românii care, în exil, s-au realizat mult mai mult decât s-ar fi realizat poate, chiar într-o Românie fericită. A servit la ceva exilul nostru. Pentru mine asta este împăcarea cu viaţa. Mă întreb: de ce eu am fost condamnat să trăiesc cea mai mare  parte a  vieţii  departe  de  ai  mei  şi  de ţară? Şi-mi răspund: Eugen Ionescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Lupaşcu, atâţia alţii şi eu ne-am fi realizat dacă am fi rămas în România doar pe un plan gândirist, adică naţional, şi n-am fi reuşit niciodată să spargem  aceste   limite.  Durerea  exilului  ne-a transformat în altceva.  Strigătele  noastre s-au auzit în toată  lumea.
Exilul nu este numai o depărtare de un loc şi o încercare de a prinde rădăcini în altă parte. Exilaţi au fost majoritatea scriitorilor care au rămas în România. Un alt fel de exil. Exil interior, exilat în propria ta Ţară. În timpurile astea grele este evident că şi scriitorii din ţară au fost nişte exilaţi. De altfel, într-un roman pun problema asta a omului care este izolat, închis în România.  Închisoarea  implică  o exilare.

Credeţi că ideea după care un scriitor nu-şi poate da măsura talentului decât în limba maternă este o prejudecată?

– Da. Limbile diferite nu te împiedică nici să fii  tu însuţi, nici să fii român. Dimpotrivă. Eu cred că scriind în franceză şi spaniolă m-am apropiat de România, ca şi cum aş fi făcut ocolul pământului. Am  ajuns cu un enorm adaos de cunoştinţe, cu o  viziune mult mai amplă asupra ţării mele. Din această experienţă a exilului  pe care l-am trăit, România a ieşit în sufletul meu mai aprofundată şi mult îmbogăţită. În   esenţa mea românească eu nu m-am schimbat. M-am  schimbat  din punct  de vedere existenţial. Eu n-am ieşit din spaţiul mioritic. De ce se spune că  Eugen  Ionescu  este un continuator al lui Caragiale? Şi el are  o  matcă  stilistică  românească  din care nu poate să iasă. Trebuie să fii într-un fel un degenerat sau un superficial ca să încerci – cum au făcut unii – să-ţi construieşti gloria pe un atac al propriului tău popor, al propriului tău trecut. Înseamnă a te denigra pe tine însuţi. Dacă rămâi tu însuţi, dacă reuşeşti să nu-ţi părăseşti rădăcinile, atunci duci ceva mai departe. Eu cred  că acel ceva a fost dus  mai departe de noi, cei din exil, nu pentru că am fost mai buni decât cei care au rămas în ţară, ci pentru că am putut să ne spunem, cum zice Heidegger, „a te rosti” , ne-am putut „rosti”. Ceilalţi din România au fost reduşi la tăcere. Dacă se abăteau de la regulile impuse erau închişi sau omorâţi. Depinde cât de incomozi erau. Cum s-a întâmplat şi în Rusia. Timp de 70 de ani Rusia n-a dat nici un mare scriitor decât atunci când scriitorul a avut curajul să se ridice împotriva irealului. Cum au fost Pasternak sau Soljeniţân. În momentul în care s-au ridicat împotriva utopiei, cu toate riscurile, au creat capodopere. Noi am avut în exil fericirea de a crea în libertate. A scris fiecare cum a simţit că trebuie să scrie.
Mi-am pus foarte multe întrebări, dar niciodată nu m-am îndoit că există cineva deasupra mea, care mă vede şi chiar mă controlează. Am găsit, într-una din conferinţele de pe la douăzeci şi cinci de ani ale lui Heidegger, un lucru care m-a confirmat şi m-a liniştit pentru totdeauna. El spune că există două teologii: o teologie a teologilor care au scris sute de mii de volume, deci o teologie universitară compusă din biblioteci întregi ce dovedesc existenţa lui Dumnezeu şi, paralel, o teologie a lui Cristos pe cruce, care n-are nevoie de nici un tratat de teologie. Eu cred în teologia lui Isus pe cruce. Dacă tu crezi că Isus  a suferit şi a murit pe cruce şi a înviat a treia zi, nu ai nevoie de mai mult. Iată un fel cotidian de a anihila condiţia de exilat.

Se poate vorbi de vreo nuanţă de libertate în afara credinţei?

– Nu există libertate în afara credinţei. Se vorbeşte astăzi despre drepturile omului şi oamenii politici încearcă să se realizeze în afara credinţei. Este imposibil. Dacă nu crezi în Dumnezeu nu poţi să crezi nici în om. Drepturile omului fără obligaţiile omului faţă de Dumnezeu nu reprezintă nimic. Sunt cuvinte goale.

(fragment din volumul Întoarcerea lui Vintilă Horia,
Editura Ideea, 2002)

 

oglindanet
oglindanet

Latest posts by oglindanet (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *