Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Nunta din Cana

Nunta din Cana

Şi a treia zi a fost o nuntă în Cana Galileii; şi mama lui Iisus era acolo. 2 A fost chemat şi Iisus cu ucenicii Săi la nuntă. 3 Şi pentru că vinul se terminase, mama lui Iisus zice către El: „Nu au vin.” 4 Şi Iisus îi zice: „Ce vrei de la mine, femeie? Încă n-a venit ceasul Meu.” 5 Mama Sa le zice servitorilor: „Orice vă va spune, să faceţi!” 6 Erau acolo şase vase de piatră, puse pentru purificarea iudeilor, în fiecare încăpând două sau trei butoaie. 7 Iisus le zice: „Umpleţi  vasele cu apă.” Şi ei le-au umplut până sus. 8 Şi le zice: „Scoateţi acum şi duceţi-i nunului!” Iar ei au dus. 9 Cum a gustat nunul apa făcută vin ― şi nu ştia de unde este, dar servitorii care scoseseră apa ştiau ― îl cheamă nunul pe mire 10 şi-i zice: „Orice om pune mai întâi vinul bun şi când [oaspeţii] se îmbată [îl pune] pe cel mai rău. Tu [însă] ai păstrat vinul bun până acum.” 11 Acest început al semnelor l-a făcut Iisus în Cana Galileii şi Şi-a arătat slava Sa; şi ucenicii Săi au crezut în El.

evangheliaiiComentariu

Episod celebru, relatat numai în Evanghelia după Ioan. Deschide seria miracolelor („semnelor”) lui Iisus, în număr de şapte. Miracolul înfăptuit de Iisus la Cana are câteva elemente care-l particularizează. De obicei, prin miracolele Sale, Iisus recreează starea de normalitate, psihică sau biologică, în fiinţa unui om. Vindecând un orb, un paralizat, un lunatic sau un posedat, El îi readuce pe toţi aceştia la standardul lor de normalitate; chiar şi atunci când învie un mort care, din punct de vedere biologic, ar mai fi putut trăi o vreme. Aici, la Cana, lucrurile se inversează: Iisus schimbă normalitatea în anormalitate, transformând un element natural în alt element natural (apa în vin). La prima vedere El se comportă ca un magician de tipul Apollonius din Tyana. (Sensul trebuie căutat în simbolistica evenimentului ca atare. Iisus transformă apa în vin la sfârşitul unei nunţi, lucru adesea trecut cu vederea de exegeţi. Nunta se desfăşoară într-un sat din Galileea, Cana, situat la 14 kilometri nord de Nazaret, undeva între Nazaret şi Cafarnaum. Cana este locul de obârşie al lui Natanael, eroul pasajului anterior. În legătură cu această nuntă s-au ridicat mai multe semne de întrebare. Tulbură amestecul de precizie realistă şi imprecizie, probabil căutată. Nu se spune a cui este nunta, cine sunt mirii. Mirele este pomenit în final, dar mireasa „străluceşte” prin absenţă. Apoi, ce legătură are Iisus cu evenimentul concret, cu familia mirilor? De ce „nunul” (exact, „conducătorul sau starostele nunţii”) nu află de săvârşirea miracolului, în vreme ce Maria şi servitorii casei sunt la curent? Dar, în ciuda faptului că sunt la curent, ei nu proclamă public minunea. Pe de altă parte, se prezintă un dialog intim, destul de şocant, între Iisus şi mama Sa şi ni se dau informaţii precise referitoare la capacitatea unor bazine pentru abluţiuni, care se aflau în preajmă, pline cu apă.

Apa din aceste bazine (fiecare conţinând între cincizeci şi şaizeci de litri) e transformată de Iisus într-un vin de o calitate excepţională, după mărturia „nunului”. Episodul a beneficiat de numeroase interpretări. Voi sugera aici doar câteva elemente de lectură. Vorbeam despre caracterul inedit, unic, al miracolului înfăptuit de Iisus la Cana. Într-adevăr, avem de-a face cu un miracol în bună măsură gratuit şi realizat cu o uşurinţă extraordinară. Uşurinţa, firescul săvârşirii lor este „amprenta” miracolelor din a patra evanghelie. Am putea chiar spune că avem de-a face cu miracole-antimiracole. Iisus nu face nimic vizibil, spectaculos şi cu toate acestea miracolul se întâmplă: ca de la sine (la fel se va întâmpla şi cu vindecarea fiului slujbaşului împărătesc, al doilea miracol de la Cana). Suntem probabil în faţa unei atitudini deliberate: evanghelistul ţine să „demitizeze” miracolul, ca să spunem aşa, acordând, în schimb, o atenţie sporită factorului Credinţă. În grupul ioaneic existau probabil persoane care supralicitau importanţa „semnelor”/miracolelor pentru dobândirea şi menţinerea credinţei. Revenim la contextul nostru! Chiar dacă terminarea vinului, la o nuntă, rimează cu o tragedie, această „tragedie” nu se compară cu tragedia unei mutilări, a unei orbiri sau a unei morţi premature (toate remediate de Iisus prin miracole). Aici ne aflăm în faţa unui miracol-uvertură, semigratuit în sine însuşi, dar care e menit, pe de o parte, să deschidă seria miracolelor/„semnelor” următoare, şi, pe de altă parte, să le arate ucenicilor slava lui Iisus. Nu trebuie pierdut din vedere nici avertismentul lui Iisus din episodul întâlnirii cu Natanael: „vei vedea lucruri şi mai mari.” Părinţii Bisericii interpretează simbolic-alegoric personajele văzând în Maria un simbol al Bisericii, iar în mirele, interpelat abia la sfârşit, pe Iisus Însuşi. Iisus ar fi aşadar „invitat” la propria Sa nuntă (sic!). Nu insist aici asupra scenariilor patristice, ele vor fi prezentate într-o secţiune separată. Dar episodul însuşi ne furnizează câteva elemente de interpretare simbolică (nu alegorică, aşa cum just precizează Léon-Dufour). Nunta poate fi simbolul relaţiei cu totul speciale între YHWH şi poporul Său. În acest caz, „mama” lui Iisus, care atrage atenţia asupra lipsei vinului (vinul trimiţând la principiul vital) trimite la imaginea lui Israel ajuns într-o situaţie de sleire spirituală, de „sfârşeală”. YHWH este simbolizat de mire. Prin intervenţia lui Iisus, nunta îşi recapătă vigoarea, Israel se reapropie de YHWH. „Nunul”/starostele îi atrage atenţia mirelui, cu simpatică ironie, că a păstrat vinul bun pentru finalul „petrecerii”, de obicei acesta consumându-se la început. Altfel spus, perioada inaugurată de Iisus depăşeşte calitativ perioada anterioară, a Legii, inaugurată de Moise. Dar această cheie de lectură, destul de evidentă şi simplistă, până la urmă, nu elimină altele, complementare. Evanghelia a fost redactată după Înviere, aşadar după Cina de taină. Episodul nu poate să nu trimită la „memorialul” instituit de Iisus înainte de a fi predat şi răstignit. „Cina” este tot un ospăţ, iar transformarea apei în vin se corelează cu imaginea vinului-sânge al lui Iisus din timpul Cinei. Nu în ultimul rând, nunta evocă imaginea ospăţului mesianic la care sunt invitate toate neamurile pământului şi care celebrează unirea definitivă a lui YHWH cu întregul neam omenesc. Temă recurentă în literatura intertestamentară (IV Ezdra, Cartea lui Enoh, Testamentul celor doisprezece patriarhi), dar şi în Apocalipsa lui Ioan. Cf., despre subiect, A. Smitmans, Das Weinwunder von Kana. Die Auslegung von Jo 2,1-11 bei den Vätern und heute, Tübingen, 1966. 2,1 „în ziua a treia”: se înţelege, de la întâlnirea lui Filip cu Natanael. Se încheie săptămâna, simbolică, a reînceputului lumii prin Venirea lui Iisus. Evanghelistul a introdus până acum scenele recrutării ucenicilor prin „a doua zi”. „Ziua a treia” are însă o semnificaţie specială pentru comunitatea de creştini, întrucât „în ziua a treia” a înviat Iisus. Nunta, banchetul mesianic prefigurează bucuria Învierii.  „mama lui Iisus”: nu se citează numele, Maria. Titlul „mama lui Iisus” introduce deja cheia simbolică de înţelegere a episodului.

Mama lui Iisus simbolizează noul Sion, unde se vor aduna toate neamurile la sfârşitul vremurilor.  2,3 „vinul”: o nuntă evreiască dura o săptămână încheiată, prin urmare trebuia asigurată dinainte o cantitate importantă de vin. Uneori invitaţii aduceau acest vin. În NT, ca şi în VT, vinul este folosit în sens negativ sau pozitiv. Excesul/beţia e condamnat/ă, dar consumarea vinului cu măsură este recomandată (Pavel către Timotei, în 1Tim. 3,8; de asemenea, Tit 2,3). În contextul de faţă semnificaţia vinului este legată de semnificaţia, mai largă, a nunţii mesianice. Împreună cu grâul şi untdelemnul, vinul reprezintă unul din produsele esenţiale pentru întreţinerea vieţii (Deut. 7,13; 11,14). Împărăţia cerurilor se caracterizează şi prin abundenţa vinului (nu doar a celorlalte roade ale pământului): cf. Am. 9,13; Is. 25,6; Ier. 31,12; Os. 2,22. Abundenţa trimite la imaginea paradisului regăsit la a Doua Venire. Conform mărturiei lui Papias, Domnul ar fi spus că, la sfârşitul vremurilor, o singură vie va avea zece mii de butuci, iar din fiecare butuc vor creşte zece mii de viţe, iar fiecare viţă va avea zece mii de muguri, iar din fiecare mugur vor creşte zece mii de ciorchini, iar fiecare ciorchine va avea zece mii de boabe şi din fiecare bob se vor scoate douăzeci şi cinci de mii de „metretes” de vin (capacitate de măsură echivalând cu 39 litri). Trebuie spus că, în greacă, „zece mii” este numărul-simbol pentru ceea ce nu mai poate fi măsurat, pentru „infinit”, am spune astăzi (apud Irineu al Lyonului, Aduersus haereses V,33,3). În Mt. 26,29, Iisus Însuşi, la Cină, declară: „Vă zic: nu voi mai bea de acum din acest rod al viei până în ziua aceea când îl voi bea, nou, împreună cu voi, în Împărăţia Tatălui Meu.” Această declaraţie pune în adevărata lumină, eshatologic-mesianică, scena nunţii din Cana. Vinul obţinut din transformarea apei de către Iisus este tocmai „vinul nou” al Împărăţiei cerurilor. „se terminase”: gr. hysteresantos. În text, o construcţie participială cu valoare cauzală. Mama intervine pentru că observă că s-a terminat vinul. Verbul grecesc înseamnă exact „a întârzia”: vinul întârzia să mai vină la masă, dovadă, sau din cauză că se terminase. Unele mss. au altă lecţiune: „vin nu era, fiindcă se terminase vinul de la nuntă”. Alte două vechi manuscrise latine propun varianta următoare: et factum est per multam turbam uocatorum uinum consummari: „şi a fost aşa: datorită marii mulţimi de invitaţi vinul s-a terminat.” Această lecţiune, care explică isprăvirea vinului, trimite la episoadele înmulţirii pâinilor şi peştilor din sinoptice. Lecţiunea „scurtă”, adoptată de ultimii editori şi tradusă aici, se află în cele mai bune manuscrise. 2,4 „Ce vrei de la mine, femeie? Încă n-a venit ceasul Meu.” Verset straniu. Intrigă şi tonul folosit de Iisus faţă de „mama Sa”, şi conţinutul propriu-zis. Unii exegeţi moderni propun versiuni mai „blânde”, forţând textul: „Ce este al meu este şi-al tău, femeie”, pentru primul segment al frazei şi interogativ: „Oare n-a venit ceasul Meu?” pentru al doilea segment. Răspunsul lui Iisus îşi schimbă radical sensul. El se arată de acord cu mama Sa, declarând că, într-adevăr, a venit ceasul Său, adică ceasul Împărăţiei mesianice. Prin urmare, va împlini minunea. Repet însă, originalul nu justifică o asemenea traducere interpretativă. Pentru a înţelege cât de cât versetul trebuie spus că apelativul „femeie” nu are conotaţie peiorativă. Dialogul de aici se cuvine citit în contrapunct cu dialogul/monologul din capitolul 19, unde Iisus, de pe cruce, privindu-şi mama alături de „ucenicul cel iubit” îi spune celebrele cuvinte: „Femeie, iată fiul tău”. Doar în aceste două episoade apare mama lui Iisus, aici, jucând un rol activ, în episodul răstignirii mulţumindu-se să asiste, copleşită, la drama fiului ei. Am tradus prin „ce vrei de la mine” un ebraism preluat şi în greceşte. El sună exact aşa: „ce mie şi ţie”, adică, „ce avem noi în comun, ce avem noi de împărţit”? Exprimă opoziţia sau dezacordulApare de mai multe ori în NT (Mt. 8,29; Mc. 1,24; 5,7; Lc. 4,34; 8,28), tot timpul reflectând opoziţia între Iisus şi demoni. Prin urmare, răspunsul lui Iisus către „mama Sa” e foarte aspru. Unii interpreţi propun şi varianta „ce ne priveşte pe mine şi pe tine” („că s-a terminat vinul”, se subînţelege)? A doua parte a acestui răspuns trimite la ideea kairos-ului, a momentului Venirii lui Iisus. Acestuia încă nu i-a sosit ceasul. Despre care „ceas” este vorba? Ceasul pascal, însemnând deopotrivă răstignirea şi întoarcerea la Tatăl (cf. In. 12,23.27; 17,1). Numai Tatăl îi poate hotărî acest „ceas”/termen cu totul şi cu totul special. Nici mama Lui nu are dreptul să intervină şi să schimbe ordinea divină. Iisus refuză clar să facă minuni intervenind El Însuşi. O refuză destul de aspru pe mama Sa, trimiţându-ne cu gândul şi la apostrofarea lui Petru, în alt context. El nu ezită să-şi certe apropiaţii (rudele sau ucenicii), atunci când se cuvine, pentru că relaţia evanghelică exclude orice subiectivism uman. Iisus nu face concesii nimănui, nici celui mai apropiat semen (în cazul de faţă, mama), dacă acesta contrazice în vreun fel planul Tatălui. Prin urmare, textul trebuie luat ca atare, în asprimea lui directă, pedagogică. Declarând că „ceasul Său” n-a venit, refuză să opereze El Însuşi, prin propriul Său cuvânt sau gest, minunea/„semnul”. În mod logic, mama ia cuvântul şi le porunceşte servitorilor casei ce trebuie să facă: să-L asculte pe Fiul ei. Servitorii, nu Iisus, vor turna apa şi vor scoate apoi vinul, pe care îl vor înfăţişa „conducătorului/starostelui ospăţului”. Iisus rămâne discret, iar semnul slavei Sale nu va avea efect decât asupra ucenicilor, aşa cum va preciza textul. 2,5 „Ce vă va spune, să faceţi”: trimite la episodul foametei din Egipt. Faraonul porunceşte supuşilor să-i dea întru totul ascultare lui Iosif: „Faraon le-a spus egiptenilor: Duceţi-vă la Iosif şi ce vă va spune el, să faceţi” (Gen. 41,55). Iisus apare ca un al doilea Iosif, de la sfârşitul timpurilor, care-şi satură poporul însetat cu vinul bucuriei. 2,6 „pentru purificarea iudeilor”: pentru săvârşirea ritualurilor de purificare (spălarea mâinilor, picioarelor, ustensilelor etc.). Ioan dă explicaţiile cuvenite pentru cititorii păgâni, nefamiliarizaţi cu mobilierul unei case iudaice şi cu ritualurile iudaice. S-ar putea ca numărul şase să aibă aici o valoare simbolică: nedesăvârşirea omenească în raport cu desăvârşirea divină. „butoaie”: termenul românesc trebuie înţeles ca unitate de măsură. În greacă, termenul este metretas, măsură echivalând cu aproape patruzeci de litri. Vasele respective erau din piatră (lithinai) şi în fiecare putea să încapă între optzeci şi o sută douăzeci de litri de apă. Dacă înmulţim o sută douăzeci cu şase obţinem şapte sute douăzeci, o cantitate importantă. Belşugul de vin trimite la belşugul de pâine din episodul înmulţirii pâinilor (prisosul a umplut douăsprezece coşuri). Dar acolo Iisus Însuşi, mişcat de suferinţa mulţimii înfometate, rupe în două pâinile, apoi împarte bucăţile ucenicilor etc., pe când, aici, El se mulţumeşte să le poruncească servitorilor: „Umpleţi vasele cu apă.” Iar miracolul se împlineşte singur. Evanghelistul nu ne oferă nici un alt amănunt. Prezenţa vaselor şi transformarea apei în vin conferă episodului şi o semnificaţie baptismală. Din punctul de vedere al unui creştin de la sfârşitul secolului I (perioada redactării evangheliei), Iisus, prin lucrarea Duhului, săvârşeşte trecerea de la un nivel de viaţă profan la unul sacru, dându-le celor botezaţi ocazia să preguste din ospăţului mesianic. „până sus”: evanghelistul ţine să noteze că vasele respective au fost umplute ochi, pentru a întări caracterul extraordinar al minunii care se va produce. 2,8 „scoateţi”: un verb mai special (folosit de pildă pentru a desemna scoaterea apei din fântână) care, în mod semnificativ, mai apare doar o singură dată, în episodul samaritencei. E limpede că, pentru autorul evangheliei, episoadele îşi corespund, iar simbolul comun care le uneşte şi le dă sensul ultim este simbolul apei vii, al apei după care nimeni nu mai poate simţi vreodată setea. „nunul”: gr. architriklinos. Din lipsa unui termen adecvat în româneşte am tradus prin „nun”, aşa cum s-a impus încă de la traducerea Noului Testament de la Bălgrad (1648). Totuşi, Biblia de la 1688 refuză o asemenea echivalare, prea locală şi semantic neadecvată integral, preferând calcul „arhitriclin”. Personajul corepunde exact „starostelui nunţii” din tradiţia ardeleană. E cel care organizează ospăţul nupţial (a se vedea în acest sens şi menţiunea lui Rebreanu în Ion). Termenul grecesc este un compus care înseamnă exact „conducător al mesei/ospăţului”. Probabil a fost ales special de autor, dat fiind că şi grecii obişnuiau să aleagă un conducător la ospeţe, însărcinat în primul rând să măsoare procentul de vin şi de apă din cratere. În cazul ospeţelor iudaice, conducătorul, de obicei un bărbat în vârstă, avea obligaţia de a binecuvânta bucatele şi, eventual, de a le împărţi comesenilor, după ce le-a pregustat. Trebuie observat că, în cazul nunţii din Cana, „triclinul” nu este stăpânul casei. Dacă ar fi fost, ar fi ştiut, primul, de terminarea vinului. În plus, el îi reproşează mirelui aducerea vinului bun abia la sfârşit. Aşadar totul trebuie înţeles în cheie simbolică. 2,11 „început al semnelor”: transformarea apei în vin la Cana deschide seria de şapte „semne” săvârşite de Iisus. Ca şi Moise (Ex. 4,1-9; 4,27-31) Iisus trebuie să împlinească „semne” pentru a dovedi că este trimis de Dumnezeu. Voi traduce sistematic termenul grecesc semeia prin „semne”, dat fiind că el devine, cel puţin în cazul Evangheliei după Ioan, un termen tehnic. Semeia defineşte minunile ca lucruri excepţionale care fac vizibilă puterea divină a lui Iisus. Alt termen neotestamentar pentru „minuni” este dynameis, la plural, litt. „puteri”. Dynameis scoate în evidenţă forţa extraordinară a divinităţii, care săvârşeşte minuni imposibil de realizat doar cu puteri omeneşti. Prima parte a Evangheliei după Ioan a şi fost numită de exegeţi „cartea semnelor”, dat fiind că Iisus îşi revelează, printr-un şir de semne/minuni, divinitatea şi slava, aşa cum se întâmplă şi în cazul nunţii din Cana. Dar această parte se încheie într-o notă destul de sumbră, prevestitoare a Pătimirilor. Iisus le reproşează ucenicilor (cf. 4,48) faptul că nu pot crede fără „semne”/miracole. În fine, să precizăm că termenul aparţine evanghelistului; când vorbeşte despre minunile Sale, Iisus foloseşte termenul, simplu, „lucrări” (erga). „ucenicii Săi au crezut”: a se vedea interpretarea pe care am dat-o episodului. Nu ni se spune nimic despre reacţia nuntaşilor, nici despre aceea a „conducătorului ospăţului”. Efectul minunii a fost oarecum „privat”: doar ucenicii au văzut minunea şi L-au slăvit pe Iisus. Atenţia evanghelistului se concentrează în acest moment asupra ucenicilor. 2,12 „Cafarnaum”: Cana se afla între Nazaret, la sud, şi Cafarnaum, la nord. Numele Cafarnaum (transcris, după Codex Alexandrinus, şi „Kapernaoum”) înseamnă „satul lui Nahum”. Atestat la Flavius Iosephus (Războiul iudeilor 3,517 şi Autobiografia 403). Este situat la nord-vest de Lacul Tiberiadei. Avea birouri vamale, un detaşament militar. Matei îl numeşte „oraş al lui Iisus”, adică, oraşul unde Acesta îşi plătea impozitele. Până la Constantin cel Mare, Cafarnaum a fost locuit exclusiv de evrei. Constantin cel Mare a construit, cu forţa, primele biserici. Existau însă comunităţi de minim, consideraţi „eretici” de evrei, iudeo-creştini care frecventau sinagoga, ţineau Legea, respectau sabatul etc., dar vorbeau în numele lui Iisus. Faimoasa pelerină din secolul al IV-lea, Egeria, descrie în jurnalul ei Cafarnaumul şi casa lui Petru, ultima inclusă între zidurile unei biserici.  „El şi mama Sa, şi fraţii Săi, şi ucenicii Săi”: lecţiunea aceasta a fost acceptată de comitetul ultimei ediţii, dar notată cu C, destul de incertă. Alte lecţiuni de mss. elimină „Săi”, inversează „mama” cu „fraţii”; o lecţiune nu are „ucenicii Săi”.

(din volumul Evanghelia după Ioan, introduceri, traducere şi comentariu de Cristian Bădiliţă,
Editura Curtea veche, 2010)

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliță este un teolog, eseist, traducător și poet român contemporan.

Asociația Culturală OGLINDANET, fondată în luna mai, 2011, la inițiativa dlui Cristian Bădiliță, în scopul de a desfășura activități (programe, proiecte și acțiuni) culturale, științifice și educaționale cu impact național și internațional.
Cristian Bădiliţă

Latest posts by Cristian Bădiliţă (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *