Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

O carte document – manual alternativ de istorie a României

O carte document – manual alternativ de istorie a României

Sunt mai puţin cunoscute mărturiile în urma experienţelor de închisoare ale reprezentanţilor Bisericii Catolice din România. Martirii represiunii comuniste – Episcopii Vasile Aftenie (primul martir al Bisericii Catolice din România) şi Ioan Suciu (moare în închisoarea din Sighet în 1953), Monseniorul Vladimir Ghika (care va fi arestat si va muri la Jilava), apoi atâţia alţi preoţi catolici – nu au reuşit să aştearnă pe hârtie experienţele oribile ale anchetelor. Suferinţele şi jertfa lor este suprema dovadă a rezistenţei prin credinţă. Volumul lui Tertulian Langa este un omagiu adus memoriei acestor martiri.
Autorul s-a născut la 26 octombrie 1922 în Tîrgu-Mureş. A absolvit facultăţile de Litere şi Filosofie şi Dreptul la Universitatea din Bucureşti. După cel de-al doilea război mondial a funcţionat ca asistent la catedra de Pedagogie a aceleiaşi Universităţi. Desfiinţarea Bisericii Române Unite i-a adus ani grei de temniţă. Între timp a studiat clandestin Teologia, începută încă de pe vremea cînd era student în Capitală, cu Monseniorul Vladimir Ghika şi canonicul dr. Titus Malai, iar la 20 decembrie 1964 a fost hirotonit preot prin punerea mîinilor Episcopului dr. Ioan Dragomir al Maramureşului. Ca om de aleasă cultură, Tertulian Langa a scris pe linie sociologică 15 monografii profesionale şi a tradus Noul Testament şi Psaltirea, manuscrisele aşteptînd să vadă lumina tiparului. Pr. Tertulian Langa a fost numit, după 1990, în funcţia de Vicar General al Eparhiei de Cluj-Gherla. (Datele biografice preluate din volumul Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite – pr. Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plăianu, după „Faclia de Cluj”, 25 iulie 2009)

Trecând pragul tăcerii
impresionează prin mărturia vie, directă, dar şi prin mărturisirile inedite, prin detaliile care completează imaginea tabloului lumii politice, ecleziastice şi universitare din România acelei epoci. Înainte de toate însă impresionează spectacolul uman şi inuman cu care se confruntă martorul Tertulian Langa în lumea carcerală, puterea credinţei şi a suferinţei lui, valoarea lor de model spiritual.

După 38 de ani, autorul „trece pragul tăcerii” eliberând prin scris memoria amară a detenţiei din 1948 până în 1964. Motivele ni le mărturiseşte în „Cuvântul înainte”. Pe de o parte, refuzul de a se integra „în gloată”,  de a accepta „sinistrul proces de îndobitocire în care fusese grămădită cu biciul şi cartela întreaga societate românească”, refuz asumat în spiritul ideii „dacă nu trăieşti precum gândeşti, vei ajunge să gândeşti precum trăieşti”. Pe de altă parte, autorul respinge tăcerea, păcatul străin de a nu mărturisi ororile săvârşite de alţii: „între comoditatea tăcerii (culpabile, fără îndoială) şi riscul moral al angajării, am fost constrâns de conştiinţă să dau urmare angajării, cu eventuala perspectivă de a mi se pune la îndoială, de către increduli, onestitatea mărturiei.” (p.13) În „suprema scârbă” pe care o trăieşte scriind, fostul deţinut politic îşi depăşeşte obstacolele interioare ridicate de pudoare, în descrierea tratamentului „cel mai înjositor posibil, instrumentat de cel mai scârbos şi mai umilitor vocabular, pe care numai hârtia igienică îl poate suporta.”  (p.13) Nevoia de sinceritate, mărturisirea adevărului, dreptatea primează în faţa „milei araţionale”, a acelei false respectări a demnităţii omului cerută de comunişti pentru torţionarii lor şi pentru atrocităţile săvârşite : „A păstra o ordine dreaptă este o mai bună milă faţă de ceilalţi decât o slăbiciune ce provine din magnanimitatea lipsită de criterii. Nu orice indulgenţă este bunătate, orice toleranţă este dreaptă. E laş acela care invocă mila drept scuză, pentru a nu apăra dreptatea, precum îi cere datoria. Laş este acela care zice că iartă pentru a nu-şi face complicaţii, lăsându-i pe alţii să sufere din pricina permisivităţii practicate cu nesocotinţă.” (p.14) Scriind memoriile de închisoare, autorul ei doreşte să salveze de la uitare orele de meditaţii, trăite de unul singur, dar şi împreună cu mari cărturari sau mari pătimitori care numai pe el l-au avut martor. În acest sens mărturiseşte în paginile ce rememorează experienţa din perioada Jilava rostul profund al întâlnirii cu anumiţi oameni în spaţiul carceral: „Nu pentru amintiri şi informaţii, nici pentru noi proiecte de activitate ne-am întâlnit acolo (e vorba de scurta întâlnire cu preotul Iancu Baltheiser), ci numai pentru un singur lucru. Să am putinţa de a pune una după alta mai multe file din parcursul de sânge al martirului Vasile – primul martir al noii ere comuniste. Eram ales pentru aceasta. (…) Era şi acesta un motiv de a spera că n-am să mor în închisoare. Nu suferinţa mea, atâta câtă a fost, justifică acest mănunchi de pagini, ci mărturia pe care o cuprind referitor la harul lucrător în închisori, har care a sfinţit atâtea ispăşiri şi a turnat lumină în noaptea atâtor patimi.” (p.133)

Cartea cuprinde călătoria în infernul concentraţionar din momentul arestării, în 1948, până la eliberarea din 1964: din „tainiţa rusească” de la Bucureşti, la Malmaison, apoi la Piteşti, la Fortul 13 de la Jilava, cu „duba neagră” la Gherla, Aiud, Lugoj, pentru ca în ultima perioadă a detenţiei să ajungă la Galaţi, în Insula Mare a Brăilei, apoi, cu „bou-vagon” acasă, după şaisprezece ani de suferinţă. Volumul este dens, un adevărat document, o istorie a desăvârşirii lucrării harului suferinţei care sfinţeşte; cuprinde scenele antologice ale anchetelor, greu de suportat de către cititor din punct de vedere emoţional, prin cruzimea actelor de violenţă, dialogurile cu anchetatorii, cu deţinuţii politici, digresiunile de istorie, cultură, artă, sociologie, filozofie, descrieri, zeci de portrete, analize introspective, de psihologie a anchetei, prelegeri ale universitarilor deţinuţi politici.

Arestarea are loc la Mitropolia din Blaj, în Postul Mare, în timpul unei întrevederi cu Ioan Suciu, Cap al Bisericii Române Unite, care îi expunea starea de prigoană prin care urma să treacă Biserica Unită din Transilvania, necesitatea jertfei şi atitudinea pasivă a capilor Bisericii Ortodoxe: „Curând Biserica unită va trece în prigoană. Avem de dat examen sfânt, de sânge şi de crez. Prin moartea noastră vom mărturisi unirea cu Cristosul de pe cruce şi din conştiinţa noastră de români. Mitropolitul ortodox Bălan, de la Sibiu, şi Patriarhul, continuând tradiţia de supuşenie faţă de Stat, au şi gândit eliminarea noastră, conform cu cele stabilite cu Sinodul de la Moscova, premeditat de comunişti şi pravoslavnici, după formula experimentată în Ucraina, Rutenia şi Polonia. Vine şi pentru noi Vinerea Neagră. (…) Acum se va adeveri cine e identificat cu neamul şi cine cu oportunismul.” (p.25) De altfel, expunerile, comentariile şi observaţiile legate de istoria catolicismului şi a ortodoxiei, condamnarea atitudinii pasive a capilor Bisericii Ortodoxe din România în perioada respectivă se repetă de-a lungul istorisirii experienţei carcerale. Buna înţelegere, armonia si comuniunea cu preoţii ortodocşi întâlniţi în închisori arată unitatea de credintă a celor pe care instituţiile par să-i despartă. Atitudinea laşă, pasivă a Patriarhului ortodox din acea vreme este pusă la zid cu vehemenţă: „Că ateiştii ne denegau alteritatea, nouă, uniţilor cu Roma, o înţeleg, intră în logica distrugerii duşmanului de clasă; dar nu înţelegeam cum Patriarhul României putea gândi la fel de subuman, atât de subaltern, încât colabora cu arestarea şi uciderea în închisori a unor plini de har episcopi, a căror vină nu consta decât în faptul că au refuzat un compromis cu comunismul şi nu s-au lepădat de unitatea lor cu cheile lui Petru.” (p.331)

  Arestarea se produce tocmai sub ochii Preasfinţiei Sale Ioan Suciu, care rosteşte cuvintele de  binecuvântare şi încurajare: „Fii pregătit în orice clipă pentru mărturie. Dacă este în planul Providenţei să se întâmple aşa, înseamnă că mântuirea Neamului reclamă jertfa noastră. Să-I mulţumim lui Dumnezeu că ne-a ales pe noi, ca pâine şi ca sânge pe altar. (…) Te vei sfinţi prin suferinţă. Este un mare har asupra ta. Să nu uiţi niciodată!” (p.27) Întreaga experienţă este trăită şi îndurată în mod conştient, lucid, ca reiterare a patimilor cristice, ca suferinţă care sfinţeşte. Discipol al Monseniorului Vladimir Ghika şi apropiat al Episcopului Suciu, tânărul cărturar Tertulian Langa îşi prevede arestarea, conştient fiind că i se cunoşteau opiniile anticomuniste, aversiunea faţă de teoriile ateiste: „Consideram că este de datoria mea, că este forma potrivită mie de apostolat politic şi intelectual, determinat de cunoştinţele agonisite  în acest domeniu, pe care alţii nu le posedau, fiind tocmai pentru acest motiv atât de vulnerabili şi de coruptibili în faţa noilor ideologii din Răsărit sau din Apus. Avertizam mereu ce înseamnă a nu conştientiza primejdia pericolului  slavo-sovietic, ţiganizarea vieţii sociale, corupţia morală, dezmăţul sexual, vulgarizarea conceptului despre familie şi trivializarea comportamentală. Deci nu făceam nimic culpabil faţă de legile ce funcţionau atunci. şi totuşi eram arestat.” (p.58)

Încă de la început experienţa carcerală stă sub semnul protecţiei divine şi al asumării conştiente: ”dacă Dumnezeu ştia că pentru mine ar fi existat un loc mai potrivit pentru desăvârşire decât contextul penitenciar, pe acela mi l-ar fi oferit. (…) Tot ce trăiam era cuvântul vieţii, tot ce înduram era purtarea crucii, cu dorul meu sau fără dorul meu, însă cu acceptarea şi cu participarea mea” (p.59) Aceeaşi atitudine lucidă o are tânărul intelectual în modul cum înţelege miza arestării lui: „După desfiinţarea partidelor politice, înţelegeam prin întrebările cu care eram confruntat la S.S.I. (Serviciul Secret de Informaţii, Secţia Anchete) că în atenţia Securităţii intrase şi Nunţiatura şi Biserica.(…) Dar pregătirea eliminării Episcopilor şi a Nunţiaturii ar fi putut să fie servită şi de mine, tocmai fiindcă eu nu reprezentam nimic şi nu aveam statut ecleziastic care să-mi limiteze libertatea opţiunii; iar faptul că aveam atâtea uşi deschise făcea din mine tocmai omul potrivit pentru un rol de cal troian sau unul de cârtiţă obscură.” (p.60) Tocmai pentru că nu a capitulat în faţa anchetatorilor şi a torţionarilor tânărul Langa rămâne încarcerat şaisprezece ani.

Primele bătăi şi acte de tortură le trăieşte la Bucureşti: la Malmaison prima bătaie cu ranga, suspendat de bara de fier; arsurile cu ţigara; bătaia cu lanţurile, răstignit de mâini; bătaia cu sacul de nisip. Tortura de la închisoarea din Bucureşti, cu scopul de a-l depersonaliza pentru a-l determina să mărturisească „ceva” pentru ca Securitatea să poate ajunge la Nunţiatură sau la Monseniorul Ghika, pentru a-i incrimina, culminează cu experienţa „maratonului”. Refuzul „colaborării” cu anchetatorii are ca efect trăirea uneia dintre cele mai greu de imaginat torturi: va alerga fără întrerupere 39 de ore, în spaţiul strâmt de doi-trei metri al celulei, gonit de lupoaica-căpitan dresată să ucidă: „-O vezi? Cum te opreşti ţi-a şi sărit de gât şi-ţi rupe beregata. O las aici. Te va învăţa să alergi. (…) Făcui deci primii paşi în fugă ca început de maraton. Apoi, alţi trei în sens contrar. După vreo patruzeci sau cincizeci de întoarceri, simţeam că ameţesc. M-am sprijinit de uşă să-mi treacă ameţeala şi ceaţa vâjâită. Lupoaica îmi sări în spate, cu ghearele pe umeri, duhnind a moarte-n ceafă. Am înţeles că vânătoarea de oameni îi intrase în sânge. (…) Ochii lupoaicei mă urmăreau hipnotic. Groaza pe care ranga şi cablul, de sute sau de mii de ori, mi-o îngrămădiseră în minte, în nervi şi în subconştient, îmi devenise unica resursă a instinctului de conservare. Nu raţiunea, nici foamea şi nici rugăciunea nu mai erau în mine. Eram singur cu groaza. Eram, întreg, numai o groază. Numai teroarea mă povăţuia. Speriat cred că era şi îngerul meu păzitor; dar nu m-a părăsit. Că am alergat vreo şase-şapte ore, mi-am dat seama numai spre dimineaţă, când se făcuse ziuă şi începu mişcarea în clădire. Pe coridoare zornăiau castroane. (…) La mine, uşa nu s-a mai deschis, ca să-mi primesc fiertura. Nu eram deranjat în alergare… (…) Cum eram epuizat de nesfârşitul du-te-vino, căzui in patru labe. Nu ştiu cât oi fi stat aşa, zece secunde sau o mie, ştiu însă că am primit, din spate, o lovitură cu piciorul, ţintită bine în testicule. Torentul de buşituri primite-n coaste sau în burta se estompa pe lângă durerea indicibilă, fierbândă, din testicule şi nu m-am ridicat. (…) Din nou lupoaica după mine, lingându-se pe bot. (…) Odată cu orele trecea şi vlaga mea. Şi totuşi, eram uimit de mine: prin neputinţa-i fizică, trupul se separa de mine, iar mintea, lăsându-l undeva în urmă, cum laşi pe front un cal scump însă rănit de moarte, se rătăcea în introspecţii. (…) după mai multe căderi şi reluări am observat că merg dezordonat (…) trăiam un fanatism al mersului. Nu pot pricepe cum de mă studiam ca pe un pacient. (…) Limba mi-era de lemn, iar buzele de iască. Aşa să fi fost oare şi ale lui Isus, deshidratat pe cruce, atuncea când, epuizat, exsangvinat, a spus nedesluşit Eli, eli, lama sabactani. (…) În nări simţeam cristale mici de sare. Timpanele mi se înfiorau de urlete de lupi. Prin creieri îmi bântuiau furtuni, mugeau frenetic uragane.Mugeşte diavolul ca să ma-nspăimânte sau este semnul fizic şi sonor al ruperii trupului de suflet? Ciudat cum mi se confirma, că în clipa morţii ajungi la limpezimi de gând ca niciodată-n viaţă. (…) Vedeam cum, dincolo de uşă, se deschidea un luminiş cu portocali, rodind aur zemos şi sângeriu. Deja-l simţeam pe buze şi pe limbă, în vine şi-n rărunchi. Am dat buzna spre el, dar … m-am izbit de uşă ca de întreaga Himalaie. Şi am căzut (…) mi se insinua treptat în fibre şi în suflet o anumită, nemaitrăită fericire, o linişte fără de margini, trăită şi ea pe un alt plan decât pe cel al trupului surpat din semeţie. Înstăinat de mine, am auzit din hăuri un vaier, un lătrat teribil (…) Ştiam, dar nu simţeam, cum îşi înfige colţii în umăr, în ceafă şi în braţ. (…) „Mai suflă încă”, spunea gealatul-prim unui al doilea, după ce-mi pipăise gâtul. „Al dracului fanatic! Ştii cât a alergat? 39 de ore, treizeci şi nouă de ore, mă! Maratoniştii ar fi crăpat de mult. Pe ăsta să-l fi trimis la maratonul de la Rio, bătea toţi kenienii şi etiopienii. Ia toarnă-i o găleată!” În apa de pe obraz se amestecau şi lacrimile mele de fericire şi răcoare. (…) Deschisei ochii. Vazui burta lupoaicei, fumurie: într-un suprem dispreţ faţă de hoitul prăvălit sub ea, jivina îmi urina pe faţă…” (pp. 70-73)

La Jilava, după „satanicul ritual de înjosire şi de batjocorire” pentru a i se detecta obiecte interzise în închisoare, ajunge în claustrofobia camerei nr. 3, de aproximativ 25 metri pătraţi, betonată, înaltă de 2,40 metri, fără geam, doar cu un oblon din scânduri legat de zăbrele. Aici urmau să stea 42 de oameni, în scurt timp ajungând să fie 60. Fiecăruia i se cuveneau 20 cm lăţime: „semănam cu un butoi plin cu heringi în saramură (…) în aer, pe lângă inerentele miasme de oameni nespălaţi, amestecate cu cele de tinetă, plutea un fel de ceaţă, probabil aburii ce se-nnălţau din transpiraţii şi tinetă, amestecaţi cu aburii care se degajau de pe pereţii şiruiţi de-o igrasie ce nu se mai sfârşea. Deşi cu ochi sticloşi, scurmând mereu în semiobscuritate, deşi cu feţe scofâlcite de inaniţie prelungă, ca şi de hipoxie grea, noii confraţi păreau amabili, făcând eforturi de buni amfitrioni.” (p.101) Criza de aer era atât de mare încât, pentru a respira, se succedau, cu rândul, pe burtă, cu gura lângă pragul uşii, poziţie în care se numărau conştiincios şaizeci de respiraţii, pentru ca şi alţi camarazi sa îşi revină din leşin şi hipoxie.

În închisoarea din Jilava îl întâlneşte pe Vasile Gârneţ, fost simplu muncitor la fabrica „Metrom” din Brasov, arestat deoarece îi îndemnase pe muncitori să nu se înscrie în sindicatele conduse de comunişti, care se interesau mai mult de soarta Partidului decât de necazurile oamenilor. Acest muncitor fusese coleg de celulă cu Episcopul Vasile Aftenie, martir al represiunii comuniste: „Eu am un testament lăsat în mine de Preasfinţia Sa, iar dumneavoastră sunteţi primul căruia cred că sunt dator să i-l transmit. (…) Îi mulţumesc lui Dumnezeu că  m-o adus în închisoare ca să cunosc un om sfânt.” (p.125) Vasile Gârneţ îi va povesti tânărului Langa despre anchetele la care a fost supus episcopul, aşa cum i-au fost transmise şi lui de către însăşi Preasfinţia Sa. La o anchetă la care participau mai marii Partidului (Petru Groza, Gheorghiu-Dej, Teoharie Georgescu), împreună cu patriarhul ortodox Iustinian Marina, se încearcă din răsputeri  convingerea Episcopul Vasile Aftenie de a accepta mitra de mitropolit la Iaşi, cu promisiunea de a deveni chiar patriarh, cu preţul renunţării la atitudinea sa de opoziţie faţă de Partid. Toate întrebările anchetatorilor se lovesc de tăcerea adâncă a Episcopului. La încercarea patriarhului de a-l determina sa facă pace cu comuniştii, episcopul Bisericii Unite a rostit o memorabila frază: „Nu am nici suflet, nici neam, nici conştiinţă şi nici credinţă de vânzare!” (p.128) A refuzat scaunul de mitropolit oferit de ortodocşi în schimbul trădării credinţei.  Preotul Iancu Baltheiser, şi el încarcerat la Jilava, va face rugăciunea pentru Episcopul mort. Mărturisirea lui este cutremurătoare: „Gealaţii nu m-au lăsat să-mi iau bagajul. Mi-au spus că mă solicită pentru o înmormântare la cimitirul Belu. Mi-am luat cartea şi stola şi am ieşit cu ei. La Belu, ei nu au intrat cu mine în capelă. Mi-au spus doar: Fă-i cele de cuviinţă; noi te aşteptăm afară. Uşa capelei era descuiată. În ea era numai sicriul, fără vreun membru al familiei, fără nici o floare. Totul era ciudat: sălbatică sobrietate. Am aşteptat un timp, dar nimeni n-a venit. De teamă, nu întrebasem ce nume are mortul. Ros de curiozitate, mi-am luat inima-n dinţi şi am deschis capacul. Obrazul celui din sicriu vorbea de-o dramă sângeroasă. Avea un ochi tumefiat. Pielea-i fusese sfâşiată deasupra unui maxilar, încât i se vedea dantura. Iartă-mă, Doamne! Vedeam un rânjet îngheţat, lugubru. Avea o barbă smulsă, blondă, roşiatică. Nu desluşeam cine putea să fie. Totuşi, simţeam că îl cunosc. Trecui de cealaltă parte a sicriului să-i văd obrazul celălalt. M-am îngrozit. Îl cunoşteam. Era episcopul greco-catolic de Bucureşti, Dr. Vasile Aftenie. Mi-am dat seama că fusese zdrobit, ucis într-o bătaie cruntă.” (p.132)  În mai 1949 episcopul fusese transferat şi izolat în subsolul clădirii Ministerului de Interne. Acolo a fost supus unor torturi oribile, care reclamau o rezistenţă supraomenească. Mutilat de bătăi, a fost depus la închisoarea Văcăreşti, unde la 10 mai 1950 a încetat din viaţă. Întrucât era foarte înalt şi nu încăpea în lada de lemn (folosită în loc de sicriu), în care a fost aşezat, i s-au tăiat picioarele, ca să încapă. (Informaţii despre moartea Episcopului sunt preluate din cartea „Cei 12 Episcopi Martiri”, a Ierom. Silvestru Augustin Prunduş şi a Pr. Clemente Plăianu, apărută la Casa de Editură „Viaţa Creştină”, Cluj-Napoca, 1998, citate pe situl Bisericii Române Unite cu Roma,  http://www.bru.ro .)

Rugăciunea, meditaţia şi creaţia sunt tehnicile de supravieţuire ale celui care îşi asumă şi înţelege rostul profund al propriei pătimiri, revelându-i-se că „Dumnezeul nostru nu permite o încercare mai mare decat puterea harului pe care ni-l acordă concomitent cu încercarea ca s-o putem preface în mijloc de sfinţire” – laitmotiv al întregului volum . (p. 151) Compune ACATISTUL DURERII şi ACATISTUL NEPRIHĂNIRII pe care cei din închisoare le rosteau prin tehnica rostirii meditate: fiecare stih este subiect de meditaţie, cu aplicare la starea sufletească sau trebuinţa de moment sau de durată a celui ce se ruga.

Ultima etapă a periplului carceral este Insula Mare a Brăilei, pe şantierul de muncă. Aici, alături de alţi deţinuţi şi ajutat de arhimandritul ortodox Benedict Ghiuş, încarcerat pentru ritul de meditaţie de la mănăstirea Antim, va face slujbe fără ca torţionarii supraveghetori să-i descopere multă vreme. Cei câţiva mililitri de vin euharistic au fost trimişi de către soţia Doina, iar pâinea a fost făcută de un ţăran deţinut. Rândurile cele mai tandre din această carte document sunt dedicate soţiei, care la arestarea lui Tertulian rămâne acasă însărcinată doar de două luni. Tatăl îşi va vedea copilul abia după 7 ani, la închisoarea din Lugoj. Momentul descris pare a fi întâlnirea cu un înger, răsplata după ani de suferinţă.

Reţin atenţia paginile care actualizează personalităţile universitare încarcerate. „Cu dascălii cei mari…” la Aiud  – este capitolul care prezintă prelegerile nesusţinute la catedră, dar transmise generaţiilor următoare prin memoria lui Tertulian Langa: „Necontenitele mutări si permutări mi-au hărăzit o nesperată companie pe vârful culturii româneşti. Eram în anturaj cu marele Istrate Micescu, jurist de faimă în toată Europa, cu Nichifor Crainic, poetul gândirist, cu Alexandru Marcu, faimosul italienist şi minunat traducător din Dante, Petrarca şi din furtunosul Giovanni Papini.” (p.158 )Aproape o sută de pagini sunt dedicate marilor dascăli, pagini ce pot forma un adevărat volum de conferinţe underground,  cuprinzând amintiri de la cursurile si seminariile din Universitate cu profesorul Petrovici, prima întâlnire cu Monseniorul Ghika, prelegerea tânărului cărturar Langa despre moralitate, conştiinţă, credinţă, liber arbitru şi responsabilitate, luând ca exemple atitudinile de supunere faţă de Partid ale unor mari scriitori şi intelectuali din epocă (Sadoveanu, Ralea, Barbu, Zaharia Stancu, Mihnea Gheorghiu, George Călinescu); prelegerea despre demonologie a lui Crainic, mereu „închis în sine”, dar „ager la simţuri”; de la profesorul Alexandru Marcu rămâne o conferinţă memorabilă despre Renaştere şi creştinism, despre lumea bizantină şi despre rolul politic al capilor lumii islamice în dezbinarea catolicilor de ortodocşi în Europa secolelor trecute. Este notată de altfel tranziţia spirituală în care se înscrie profesorul Marcu pe parcursul perioadei de detenţie: „Marcu mă asculta (…) cu mâinile-adunate, ca pentru rugăciune, ţinute sprijin sub bărbie iar eu mă minunam cum omul, împotriva extreme neputinţe, nu-şi lasă istovită speranţa prin care supravieţuia. (…) Era vizibil cum îşi recupera puterile, cum i se renăştea întru smerenie vigoarea, temei pentru luciditatea cu care îşi voia mai limpezită mintea pentru a-şi face ordine în suflet. Cu câtă energie de nimeni pricepută a trecut, de la o prăbuşire flască în dârză însă pioasă ridicare, din disperare la speranţă, din răzvrătire înfrântă, surdo-mută, la pacea regeneratoare, cu atât mai plină de fervoare cu cât câtimea de viaţă părea că i se tot împuţinează.” (p.236)

 Capitolul final, „Întoarcerea lui Odiseu” încheie cartea cu sfioasa întoarcere acasă şi intrarea în „noua lume”. Întreg capitolul vădeşte un talent literar de netăgăduit. Intrarea în Cluj, mersul pe jos până acasă, intrarea în curte şi felul în care înconjoară casa, pioşenia cu care deschide uşa casei, apoi momentul electrizant în care, ajuns în faţa uşii camerei unde era familia, aceasta se deschide ca şi cum toţi i-ar fi pândit sosirea. Totul e descris parcă în ritmul respiraţiei şi al simţirii  celui întors: „Trăiam momentul prin fiecare por şi fibră”.

Tertulian Langa, Trecând pragul tăcerii. O carte document, ediţia a II-a, Revăzută şi adăugită şi „Poeme din captivitate”, Galaxia Gutenberg, 2009.

 

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *