Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

O carte esenţială despre istoria Crezului creştin

O carte esenţială despre istoria Crezului creştin

Când confruntăm binomul „a sta” – „a înţelege” cu cel „a şti” – „a face”, ne referim la o expresie biblică intraductibilă, al cărei profund sens Luther a început să-l cuprindă în formula: „Dacă nu credeţi, nu rămâneţi”; mai explicit s-ar putea spune: „Dacă nu credeţi (dacă nu vă ţineţi strâns de Iahve), nu veţi avea niciun sprijin (nu veţi sta în picioare)” (Isaia 7,9).

Rădăcina unică a cuvântului `mn (amen) poate avea mai multe înţelesuri, iar interdependenţa şi deosebirile dintre ele oferă subtila măreţie a acestei fraze. Ea cuprinde înţelesurile de adevăr, fermitate, temelie solidă, sol, precum şi cele de a crede, a se încrede, a se încredinţa, a se aşeza pe ceva, a crede în ceva; astfel, credinţa în Dumnezeu înseamnă a ne ţine strânşi de El, fapt prin care omul dobândeşte cel mai puternic sprijin în viaţă. Prin aceasta, credinţa este descrisă ca o „plantare” încrezătoare în cuvântul lui Dumnezeu.

„Versiunea greacă a Vechiului Testament (Septuaginta) nu s-a mulţumit să traducă literal acest text, ci l-a transpus în modul de gândire grecesc, atunci când îl formulează astfel: Dacă nu credeţi, atunci nici nu înţelegeţi; s-a spus de multe ori că tocmai în această traducere s-ar recunoaşte acel tipic proces de elenizare, „îndepărtarea” de credinţa biblică originală. Credinţa a fost „intelectualizată”; în loc să fie menţinută pe terenul solid al cuvântului autentic al lui Dumnezeu, ea este acum legată de noţiunile de „înţelegere” şi „intelect” şi, astfel, transmutată într-un plan cu totul necorespunzător” (Joseph Ratzinger, Introducere în creştinism: prelegeri despre Crezul apostolic, traducere Mihăiţă Blaj, Editura Sapienţia, Iaşi, 2004, p. 50).

În cele ce urmează doresc să prezint o lucrare fundamentală pentru înţelegerea credinţei: Credo, lucrarea lui Jaroslav Pelikan, tradusă la finele anului trecut la Editura Polirom.

Autorul, teolog lutheran convertit la orthodoxie în 1997, a fost editor al celebrei Encyclopedia Britanica, membru de onoare al Fundaţiei Carnegie pentru Perfecţionarea Învăţământului, preşedinte al Academiei Americane de Arte şi Ştiinţe. În 2004 i s-a decernat „Premiul John W. Kluge pentru întreaga activitate în Slujba Ştiinţelor Umaniste”, acordat de Biblioteca Congresului SUA.

Dintre volumele publicate amintim: From Luther of Kirkegaard (1950); Development of Christian Doctrine (1969); The Vindication of Tradition (1984); Jesus Through the Centuries (1985); Imago Dei (1990); Christianity and Classical Culture (1993); Faust the Theologian (1995); Mary Through the Centuries (1996); The Reformation of the Bible/The Bible of the Reformation (1996). La Editura Polirom a apărut Tradiţia creştină. O istorie a dezvoltării doctrinei (vol. I-V, 2004-2008). Jaroslav Pelikan se stinge din viaţă în anul 2006.

Aşa cum precizează Philip Schaff, Crezul este o mărturisire de credinţă publică, care este privită de credincioşi ca necesară pentru mântuire, sau cel puţin pentru armonia Bisericii (Philip Schaff, Creeds of Christendom, with a History and Critical notes. Volume I. The History of Creeds, CCEL, 1876, p. 24).

În uz teologic, acest termen nu înseamnă în primul rând actul de a mărturisi credinţa, ci o serie de propoziţii în care autoritatea învăţătorească şi tradiţia au căutat să ofere o formulare mai mult sau mai puţin completă a conţinutului credinţei. Se numeşte şi „profesiune de credinţă” sau symbolon, întrucât „adună laolaltă” punctele importante ale credinţei creştine.

„Timp de sute de ani, creştinii au fost obişnuiţi să înţeleagă prin cuvântul Crez o formulă fixă care cuprinde articolele esenţiale ale religiei lor şi care se bucura de aprobarea autorităţii eclesiastice… o mărturisire de credinţă oficială, determinată textual” (p. 39).

Raportul dintre Crez şi dogmă devine clar atunci când ne referim la dramatica luptă purtată în jurul întrebării: „Cine este, cine a fost Cristos?”, întrebare care a tulburat Biserica în secolele al IV-lea şi al V-lea. O asemenea luptă nu s-a dus în jurul unor speculaţii metafizice; acestea nu ar fi putut tulbura Biserica până în străfundurile sale timp de aproape două secole şi nu i-ar fi putut zgudui până şi pe cei mai simpli oameni. Se punea mai ales întrebarea: ce se întâmplă dacă eu devin creştin, dacă mă supun numelui lui Cristos şi, prin aceasta, Îl recunosc pe El drept omul model, drept unitatea de măsură a acţiunilor omeneşti? Ce fel de schimbare realizez în viaţa mea, ce fel de poziţie îmi asum prin aceasta faţă de propria-mi existenţă?

La aceste întrebări răspunde Jaroslav Pelikan pentru care „aşa cum exemplul doctrinei Treimei şi a Duhului Sfânt în cadrul Acesteia îi oferă lui Grigore de Nazianz un cadru pentru formularea doctrinei dezvoltării docrinei, tot astfel identificarea persoanei lui Cristos ca model al continuităţii, cât şi al schimbării apare în mod repetat în Expunere la Cântarea Cântărilor a colegului său capadocian Grigore de Nyssa.

Pentru acesta din urmă, progresul  este, în sensul cel mai evident, o formă de a vorbi despre mişcarea sufletului uman în ascensiunea sa către Dumnezeu: el numeşte acest urcuş al sufletului progres” (p. 58). Omul poate avea un raport cu Dumnezeu în măsura în care are un raport cu semenii săi; astfel, „urcuşul” este condiţionat de relaţiile interpersonale, din cadrul unei societăţi pluraliste. Ideea conduce la aspectul dogmatic al unităţii în diversitate. De esenţa credinţei ţine mărturisirea, cuvântul şi unitatea creată de acesta; de ea ţine participarea credinciosului la liturghia comunităţii şi, astfel, în cele din urmă, la viaţa comunitară pe care o numim Biserică.

Învăţătura este asociată de Pelikan în mod corect cu credinţa şi mărturisirea: „Distincţia dintre opinia privată a învăţătorului şi doctrina publică a Bisericii reiese implicit din folosirea termenului învăţătură în asociere cu credinţă şi mărturisire. În secolul al III-lea, primul mare teolog sistematic din istoria creştinismului, Origen din Alexandria, afirmă deosebirea o dată pentru totdeauna într-o formulare care reflectă, chiar şi în absenţa unor crezuri proclamate definitiv, un larg sens catolic [universal n.n.] referitor la anumite chestiuni care sunt necesare, deosebite de lucrurile care sunt încă subiecte deschise investigaţiei de către cei care au primit darul limbii, al înţelepciunii şi al cunoaşterii” (p. 87).

Desigur, „credinţa” îşi păstrează semnificaţia strict religioasă: la Clement, de exemplu, cuvântul este legat şi de o acceptare în parte negativă, deoarece, indică atitudinea acelor creştini care considerau adevărat cuvântul Scripturii, însă nu erau preocupaţi să facă cercetări ulterioare asupra acestuia (Clement, Stromate VII, 55,2; 57,3). Aceasta este „credinţa simplă”. Clement subliniază importanţa dezvoltării acestei credinţe simple, într-o formă mai profundă de cunoaştere, şi anume în gnoză. De fapt, la o înţelegere completă a învăţăturii creştine nu se poate ajunge doar prin simpla acceptare a semnificaţiei literale a Scripturii, ci printr-un studiu special şi o interpretare proprie (Care bogat se va mântui? 5,2 şi 5,4). Aşadar, Clement leagă credinţa în sens religios (acceptarea Scripturii) de credinţa în sens „ştiinţific” (acceptarea principiului demonstraţiei şi a rezultatelor sale).

„Dogma credală” ca lege bisericească, este privită de Pelikan în mod critic, pornind de la formularea „credală” ca legiferare şi, finalizându-se cu aspectul regulii hermeneuticii confesionale: „Primele patru concilii ecumenice bisericeşti, de la Niceea I (325) la Calcedon (451), nu numai că au promulgat dogme despre Treime şi persoana lui Cristos care încă reprezintă conţinutul credal şi confesional fundamental al învăţăturii normative creştine, dar, aşa cum a subliniat Peter L`Huillier, au emis canoane şi decrete disciplinare care constituie o piatră de hotar în istoria orânduirii bisericeşti.[…] În sens mai amplu şi mai concret, conceptul de lege canonică trebuie definit în aşa fel încât să includă şi dogma credală.

Aceasta se referă la doctrinele pe care Biserica – sau o anumită Biserică – le-a făcut obligatorii pentru membrii săi în calitate de credendum, ceea ce trebuie să fie crezut (în Occidentul latin), sau acea doctrină pe care toţi creştinii sunt obligaţi să o creadă (în Răsăritul ortodox) şi, în consecinţă, sunt obligaţi, când e nevoie, să o înveţe şi să o mărturisească” (pp. 227-228).

Găsim şi în această situaţie o paralelă cu asimilarea filozofiei în cadrul creştinismului. Pornind de la Dumnezeul filozofic care se raportează în mod esenţial numai la sine, „Dumnezeul apologeţilor” este caracterizat în mod esenţial prin „relaţie”. El este dimensiunea creatoare care cuprinde în sine totul. Prin aceasta, credinţa capătă o imagine cu totul nouă despre lume şi se stabileşte o nouă ordine a lumii: cea mai mare posibilitate a fiinţei nu mai apare, aşadar, ca fiind detaşarea aceluia care îşi este suficient sieşi şi este stăpân pe sine însuşi. Suprema modalitate a existenţei include „relaţia” şi, mai ales convingerea veridicităţii acestui aspect. Obligativitatea păstrării formulelor structurate înţelept de Părinţi vine din interior, din convingerea acestei legături cu infinitul care se face perceptibil. Însă nu mai puţin adevărat este faptul că, obligativitatea nu trebuie percepută ca „forţare” sau ca „abuz”, în sensul arhicunoscut al excesului de zel; ea se bazează pe raportarea la fermitatea credinţei predecesorilor, mărturisitori ai Adevărului.

Termenul de „Tată”, care rămâne încă deschis, aici, în ceea ce priveşte aspectul său relaţional, leagă prima parte a Crezului cu cea de-a doua; ea conduce la cristologie, unind astfel cele două părţi atât de strâns între ele, încât ceea ce poate fi spus despre Dumnezeu se explică pe deplin numai dacă se aruncă o privire şi asupra Fiului. În această direcţie, Pelikan ştie să îmbine remarcabil definiţiile dogmatice clasice cu receptarea lor în Biserică, trecându-le prin „filtrul” spiritualităţii monahismului timpuriu al pustiei, în subcapitolul „ortodoxie şi ascetism”. Itinerariul este acesta: Atanasie cel Mare, care a scris, printre altele, o operă De vita Antonii, îl apără pe acesta din urmă de arieni, care afirmau faptul că renumitul ascet le-ar împărtăşi convingerile eronate.

„Ca răspuns, el a început, cel puţin după Viaţa lui Antonie, să denunţe erezia ariană cu multe dintre aceleaşi argumente teologice pe care le-a folosit împotriva ei Atanasie însuşi, parafrazând anatemele Crezului de la Niceea din 325: «Că Fiul lui Dumnezeu nu a fost o fiinţă creată, nici nu a venit la fiinţă din nonexistenţă, ci a fost Cuvântul şi Înţelepciunea veşnice ale fiinţei Tatălui. De aceea, era nepotrivit să spui ‘A fost un timp când El nu a fost’, deoarece Cuvântul a fost întotdeauna existent cu Tatăl». Nivelul tehnic al acestui discurs teologic este cu atât mai remarcabil, cu cât Antonie nu învăţase literele, deşi a trebuit să i se recunoască faptul că era un om isteţ şi înţelept” (p. 262).

Aici se cuvine să remarcăm faptul, constatat de doamna Fairy von Lilienfeld, potrivit căruia: „În Kellia, cărţile Scripturii erau la ele acasă. Ele sunt transcrise cu sârguinţă şi cu grijă. Cine are nu numai anumite cărţi, ci întreaga Scriptură, se bucură de o preţuire mai mare; acest caz reprezintă mai curând o excepţie. Cărţile Sfintei Scripturi sunt proprietatea preţioasă a monahilor şi, de aceea, pot deveni, fireşte, un pericol spiritual” (Fairy von Lilienfeld, Spiritualitatea monahismului timpuriu al pustiei, traducere Lect. Dr. Picu Ocoleanu, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2006, p. 119).

Totuşi, se impune o remarcă: Scriptura nu conţine termenul homoousios. De aceea, termenul a pătruns destul de greu în cadrul Crezului niceo-constantinopolitan. Totuşi, Didim cel Orb şi-a câştigat un mare renume şi ca apărător al orthodoxiei, plasându-se în interiorul „curentului niceean”: concepţiile sale trimit în esenţă la Simbolul Sinodului de la Constantinopol, chiar dacă nu pe calea parcursă de Părinţii capadocieni. În operele sale „consubstanţial”, „ipostas”, „substanţă” sunt întrebuinţate ca aparţinând aceluiaşi uz devenit firesc la începutul secolului al IV-lea şi, dată fiind credinţa autentică a lui Didim, sunt acceptate de el fără discuţii ulterioare. Astfel spiritualitatea monastică, lectura Scripturii şi virtuozitatea ascetică se împletesc cu sistemele filozofice elenistice, care vor fi asimilate căpătând o nouă formă, de această dată autentică.

Ultima parte a monumentalei sinteze o constituie istoria Crezurilor şi a mărturisirilor de credinţă. Pornind de la creştinismul primar, trecând prin tradiţia răsăriteană, Pelikan ajunge la Reformă, iar de aici la scolastica confesională. Mesajul esenţial al gândirii medievale este, parafrazându-l pe Ernst Robert Curtius: „spiritul în care a reformulat tradiţia; iar acest spirit este Credinţa şi Bucuria” (p. 362).

Lucrarea lui Pelikan, pornind de la primele mărturisiri de credinţă până la receptarea şi necesitatea Crezului în modernitate, prezintă într-un mod nou cristologia de sorginte paulină: credinţa vede în Cristos pe omul în care – vorbind în termenii paradigmei biologice – s-a realizat deja următorul salt al evoluţiei. Vede acel Om în care umanitatea îşi experimentează viitorul în Duhul Sfânt şi devine în gradul cel mai înalt ea însăşi, întrucât prin Cristos Îl experimentează pe însuşi Dumnezeu, devine părtaşă la viaţa divină, atingându-şi astfel maximumul posibilităţilor sale. Pornind de aici, credinţa va vedea în Cristos începutul unui proces în care este angajată omenirea dezbinată, pentru a participa tot mai deplin la existenţa unicului Adam, a unicului „trup” – a omului ce va să vină. Vă invităm la o lectură admirabilă care va aduce cu sine posibilitatea redescoperirii autenticităţii formelor concrete ale Scripturii împletite cu patosul policrom al tradiţiei patristice.

Jaroslav Pelikan, Credo: Ghid istoric şi teologic al crezurilor şi mărturisirilor de credinţă în tradiţia creştină, traducere de Mihai-Silviu Chirilă, Editura Polirom, Iaşi 2010, pp. 501.

 

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *