Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

O lecţie magistrală de istorie a religiilor

O lecţie magistrală de istorie a religiilor

 

După integralele Norelli & Moreschini şi Pelikan, editura Polirom marchează încă un punct,

 

deosebit de important, pe „tabela de marcaj” publicând impresionanta Istorie a religiilor coordonată de Giovanni Filoramo. Absolvent de filozofie (dar şi excelent clasicist) preocuparea constantă a lui Filoramo, încă din studenţie, a fost fenomenul religios, fiind profund marcat de celebrul (şi bizarul) cardinal Michele Pellegrino (1903-1986), profesor de istorie a creştinismului antic la Facultatea de teologie din Torino. Deşi om de stânga şi declarat agnostic Filoramo are o extraordinară capacitate de a se sustrage convingerilor sale politice atunci când face ştiinţă, lucru care se simte nu doar în multiplele sale publicaţii, dar şi în conversaţiile private. Am participat împreună la numeroase congrese şi colocvii internaţionale, l-am avut oaspete şi i-am fost oaspete în câteva rânduri; ceea ce uimeşte la profesorul torinez e onestitatea intelectuală fără cusur. Prima la mână. A doua la mână: el aparţine unei categorii pe cale de dispariţie dat fiind că reuşeşte să îmbine în chip genial performanţa/specializarea cu plăcerea pură şi simplă a cunoaşterii în diverse câmpuri. A scris lucrări de referinţă despre gnosticismul antic, despre esenţa religiei, despre maniheism, despre profeţie în creştinismul primelor secole; în acelaşi timp s-a ocupat de fenomenul religios în contemporaneitate (New Age, raportul dintre religie şi modernitate etc.).
Istoria religiilor poartă amprenta coordonatorului ei, educat în tradiţia şcolii italiene (Pettazzoni, Brelic, Macchioro, Ugo Bianchi etc), o şcoală ale cărei trăsături sunt: descrierea fenomenului religios în contextul şi evoluţia sa istorică (această componentă istoricistă e fundamentală); obligativitatea de a studia documentele disponibile în original şi de a le interpreta cu obiectivitate, înscriindu-le în mediul care le-a produs; o anumită aplecare spre sociologie; situarea problematicii religioase într-o optică filozofică. De la Pettazzoni până la Natale Spineto, de pildă, el însuşi discipol şi multă vreme asistent al lui Filoramo, toţi cei care s-au ocupat şi se ocupă de istoria religiilor în Italia abordează problematica legată de fenomenul religios inclusiv dintr-o perspectivă filozofică, reproducând astfel raportul gemelar dintre cele două domenii în Antichitate şi nu numai.
Proiectul iniţiat şi coodonat de Filoramo nu este inocent din punct de vedere metodologic. De ce o nouă istorie a religiilor, la numai un deceniu, două de la un proiect similar propus de savanţii francezi, de pildă, în cadrul colecţiei Pléiade sau de la temerara şi neterminata Istorie a credinţelor şi ideilor religioase a lui Eliade? Pentru că Italia avea un cuvânt de spus şi în acest domeniu, aflat în plină expansiune începând cu anii de după război; apoi, fiindcă opţiunile lui Filoramo sunt altele decât ale predecesorilor săi. Am amintit deja prin ce s-ar putea defini tradiţia italiană în domeniul istoriei religiilor. Ne aflăm oarecum la antipodul viziunii lui Eliade, ale cărui conexiuni, uneori arbitrare, deşi interesante, au stârnit reacţii de opoziţie din partea mediului academic italian, francez şi chiar american. Eliade este produsul unei paradigme înlăuntrul căreia savanţii sunt obsedaţi de sinteză, de găsirea unei scheme universale a sacrului sau a lumii spiritual-intelectuale (gen Dumézil, Benveniste) în vreme ce Filoramo se înscrie de plain pied în paradigma (onorabilă) a deconstructivismului post-modern în sensul unei sporite atenţii acordate detaliului, faptului verificat ştiinţific şi al interpretării fiecărui detaliu în contextul său istoric.
Cele două metode nu sunt neapărat incompatibile, ci complementare. Într-un fel, Eliade e un „anistoric” platonicizant şi datorită simplului fapt că el reconstruieşte şi reinterpretează de unul singur universul sacru al umanităţii plecând de la/ajungând la o viziune unitară şi coerentă, în vreme ce istoria coordonată de Filoramo e o partitură scrisă la mai multe mâini. Cele cinci volume conţin toate faptele religioase relevante din istoria sacră a omenirii. Există diferenţe de metodă şi de stil de la un capitol la altul, dar ansamblul se ţine perfect în chingi. Personal apreciez foarte mult o bună parte din primul volum, consacrat religiilor Antichităţii; aproximativ trei sferturi din volumul despre iudaism şi creştinism; capitolele despre religiile dualiste mai ales în perioada modernă şi contemporană; solidul şi clarul capitol despre şintoism, precum şi volumul V, aproape în întregime (cu excepţia celui despre curentele milenariste, destul de haotic). Unii autori au probleme la nivelul clarităţii expunerii şi al organizării materialului. Dar acolo unde cititorul intră în ceaţă i se oferă un colac de salvare prin bibliografiile de cea mai bună calitate. Aş dori să recomand, ca model de scriitură şi organizare/interpretare a informaţiei, capitolul intitulat „Noi mişcări religioase în America de Nord”, de Enrico Comba, precum şi splendida sinteză (cu foarte mici lipsuri) a lui Filoramo însuşi, intitulată „Pentru o istorie a istoriei religiilor” (ambele din volumul V). Spre deosebire de alte Istorii scrise în trecut, aceasta consacră ample analize fenomenului religios modern şi contemporan.
Un cuvânt de apreciere se cuvine adresat traducătorilor: Cornelia Dumitru, Hanibal Stănciulescu, Smaranda Scriitoru, care au redat competent transliterările termenilor tehnici, furnizând adesea şi note explicative de real folos. Fireşte, cu o traducere nu se face primăvară. Când va exista un adevărat Institut de istorie a religiilor şi în România, cu oameni serioşi, oneşti, competenţi vom putea propune, poate, şi noi, o asemenea sinteză. Până atunci, denunţând circul autohton ca pe o impostură din banii publici, să-i citim pe Filoramo et comp..

PS: Pentru completarea Istoriei s-ar cuveni republicat manualul-tratat de Fenomenologie a religiei de Juan Martin Velasco, inconturnabil pentru studenţii la teologie.

 

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliță este un teolog, eseist, traducător și poet român contemporan.

Asociația Culturală OGLINDANET, fondată în luna mai, 2011, la inițiativa dlui Cristian Bădiliță, în scopul de a desfășura activități (programe, proiecte și acțiuni) culturale, științifice și educaționale cu impact național și internațional.
Cristian Bădiliţă

Latest posts by Cristian Bădiliţă (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *