Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

O lumânare pentru Nae Ionescu

O lumânare pentru Nae Ionescu

 Recent, editura Vremea a publicat volumul Mirunei Lepuş, Nae Ionescu sau împlinirea prin tineri. Autoarea este absolventă a Facultăţii de Relaţii Economice Internaţionale din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti şi masterandă în Teoria şi Practica Editării la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. Volumul de faţă este rodul studiilor ei legate de o personalitate controversată, despre care s-ar putea spune şi că a fost o victimă a istoriei sau mai degrabă a oboselii istoriei.

Cităm din Cuvântul înainte: „Opera lui Nae Ionescu nu e încadrată în vreo programă şcolară, aşa că figura lui rămâne aproape necunoscută tinerilor. Polemica din jurul ultimei cărţi despre el a mai trezit interesul pentru directorul de la Cuvântul, însă nu într-atât încât să se organizeze o comemorare pe 15 martie 2010, la 70 de ani de la moartea sa. În acea zi, la mormântul lui nu era aprinsă nicio lumânare” (p. 6).
„Nae Ionescu (născut Nicolae Cristache Ionescu la 4/16 iunie 1890) a făcut studiile liceale în oraşul natal, Brăila, iar pe cele universtiare la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti. După terminarea anului III de facultate i se aprobă cererea de a fi dispensat de frecventarea anului IV, întrucât fusese şef de promoţie în fiecare an. Îşi continuă studiile în Germania, la Göttingen şi la München, unde îşi va aduce şi soţia. În octombrie 1916 e luat prizonier de război, fiind eliberat aproape un an mai târziu. În 1919 obţine distincţia magna cum laude pentru lucrarea de doctorat susţinută la München. Anii petrecuţi în Germania au fost grei, întrucât banii promişi nu veneau la timp sau erau insuficienţi. […] Îi place să se îmbrace corect, iar lipsa hainelor şi a încălţămintei decente îl indispune” (p. 34).

Întors în ţară e profesor de germană şi apoi director de studii la liceul militar de la Mânăstirea Dealu. „Îşi începe cariera la Universitate ca asistent al profesorului Constantin Rădulescu-Motru; e director la Centrala Cărţii, societate finanţată de Aristide Blank. Va preda inclusiv pedagogie şi psihologie aplicată la nou înfiinţatul Institut Naţional de Educaţie Fizică, alături de alţi colegi profesori la Mânăstirea Dealu. În 1932 devine profesor agregat. Filozofia sa a fost denumită «trăirism», datorită datorită faptului că profesorul acorda o mare importanţă experienţei trăite, realităţii, faptelor: «filozofia sau filozofarea este un act de viaţă, un act de trăire»; «cunoştinţa sau atitudinea metafizică este o trăire a realităţii»” (pp. 34-35). Printre studenţii lui se numără Vasile Băncilă, Constantin Floru, Constantin Noica, Mircea Eliade, Emil Cioran ş.a., iar printre prieteni: Octav Onicescu, C. Beldie, Tit Simedrea, precum şi colaboratorii de la Cuvântul: Titu Devechi, Dem. Theodorescu, Alexandru Kiriţescu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Gheorghe Racoveanu, Cella Delavrancea.
În biblioteca sa, impresionantă, avea, printre altele, Patrologiae Cursus Completus series Graeca, editor J. P. Migne (167 de volume), Noul Testament de la Bălgrad, Summae Teologicae, ale lui Toma d`Aquino, apoi Filocaliile: de la cea a lui Origen, la cea slavă şi veneţiană, manuscrise vechi şi volume rare. În 1930 primeşte de la Carol al II-lea „Coroana de spini”, decoraţie oferită celor ce au sprijinit revenirea sa în ţară. În luna iunie 1931 este ales deputat de Brăila pe listele Uniunii Naţionale, iar un an mai târziu, în iulie 1932, pe listele naţional-ţărăniştilor.

În fine, anul 1933 va aduce ruptura dintre Nae Ionescu şi regele Carol, deoarece acesta din urmă nu-i mai asculta sfaturile. Rând pe rând va avea şi alte decepţii: la 2 ianuarie 1934, Nae Ionescu este arestat în baza legii Mârzescu, referitoare la reprimirea unor infracţiuni contra liniştii publice, după asasinarea lui I.G. Duca. Este eliberat la 5 martie 1934, dar rearestat în aceeaşi seară. La 15 martie este eliberat din nou. În perioada în care ziarul îi este suspendat, Nae Ionescu călătoreşte în Germania şi Franţa având întâlniri cu diverşi oficiali de rang înalt. Mihail Sebastian notează în jurnal că, într-o discuţie de la sfârşitul anului 1936, Nae Ionescu ar fi afirmat că avusese mandat din partea lui Léon Blum pentru a trata cu nemţii în favoarea francezilor.
În ultimele săptămâni de viaţă Noica organizează întâlniri cu discipolii şi prietenii filozofului. Participă Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Constantin Floru, Titu Devechi, Paul Sterian, Octav Onicescu ş.a. „Ultima a avut loc la 4 martie 1940, iar la 12 martie cere să-şi vadă foştii elevi, pentru a-şi lua «rămas bun». Starea de sănătate a profesorului se deteriorase vizibil după mai mult infarcte, Nae Ionescu moare la 15 martie 1940. La cererea autorităţilor care nu doreau formarea unui cortegiu funerar, corpul său este depus la capela cimitirului Bellu înainte de înmormântare” (p. 40).

La un an de la moartea profesorului, în martie 1941, este înfiinţat Comitetul pentru Tipărirea Operei lui Nae Ionescu, condus de Octav Onicescu, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Constantin Floru ş.a. Istoria logicei apare în iulie 1941. În luna octombrie a aceluiaşi an ia naştere Asociaţia pentru Cunoaşterea şi Promovarea Operei lui Nae Ionescu, înfiinţată la iniţiativa lui Noica. Sub îngrijirea membrilor ei vor apărea patru cursuri.

Referitor la „împlinirea prin tineri”, Nae Ionescu o descrie ca având patru caracteristici dominante: realism, autohtonism, ortodoxism şi monarhism (p. 42). În opinia lui Mircea Vulcănescu, tânăra generaţie trebuia să ia atitudine faţă de situaţia românilor: „că neamul românesc este, în esenţa lui, un neam de ţărani, că originalitatea lui, cultura lui, menirea lui istorică şi metafizică sunt la sate, că împotriva satului duc, de peste o sută de ani, o luptă neânţelegătoare, pe viaţă şi pe moarte de suflet românesc, o ceată de străini şi înstrăinaţi, care punând la un moment dat mâna pe statul român, au creat, împotriva civilizaţiei lui, o Românie nouă, culturaliceşte hibridă şi economiceşte parazitară: o Românie a oraşelor, şi că orice opţiune etică şi politică a tineretului românesc, înainte chiar de a şti dacă merge spre democraţie sau dictatură, spre individualism sau spre formele de viaţă colectivă, e datoare, sub sancţiunea nulităţii sale istorice, să ia poziţie între cele două Românii” (pp. 43-44).

După ce sunt trecute în revistă câteva dintre cele mai importante evenimente ale politicii româneşti din acea perioadă, Miruna Lepuş scoate în evidenţă câteva articole din care rezultă metoda lui Nae Ionescu de a argumenta plecând de la fapte, de la realităţi. În viziunea sa, deciziile politice trebuie să pornească de la realităţi, motiv pentru care mai întâi prezintă lucrurile concrete –„Întâi faptele”. „Acestea sunt […] faptele”; „Deocamdată însă, faptele”; „Iată cifre şi fapte” (p. 71). O altă tehnică folosită de filozof pentru a-şi capta cititorul, fie el şi cu păreri contrarii, este acordarea aparentă a unor concesii, urmate de un inevitabil „dar”: „…De acord! Dar…”; „…Da, se poate. Dar…”; „Eu nu zic ba – e şi ăsta un punct de vedere, dar…”; „Suntem de acord, numai că…” (ibidem).
„Expresii din vocabularul de profesor de logică sunt prezente şi în articole: «ad usum causae», «ad hominem», «contradictio in adjecto» etc., iar rigoarea logică e, în general respectată, argumentele sale atingând arareori aspecte care ţin de viaţa personală a preopinenţilor săi. «Lipsa mea totală de caracter literar», scria Nae Ionescu, «temperamentul meu, disciplina mea de gândire mă fac cu totul impropriu şi pentru violenţele de limbaj şi pentru atacarea chestiunilor periferice vieţii publice»” (p. 72).
Nae Ionescu insistă, în numeroase rânduri, asupra faptului că ziarul său e unul independent şi că nu primeşte subvenţii de nicăieri. În 1926, el putea spune despre Cuvântul că e „o gazetă independentă a unui grup de oameni independenţi. Nu avem legături – nici măcar de simpatie – cu nici un partid şi cu nici un om politic” (ibidem). Ortodox practicant, Nae Ionescu a semnat ani de-a rândul rubrica săptămânală „Duminica”, având astfel ocazia de a-şi prezenta pe larg viziunea asupra ortodoxiei, dar şi asupra celorlalte religii.
Profesorul de filozofie îşi mărturiseşte credinţa „în excelenţa absolută şi relativă” (sic!) a religiei creştine, pe care o considera „desăvârşirea legilor divine şi umane”. Pentru jurnalist, „datoria unui creştin e să mărturisească adevărul” (p. 74). Creştinismul este „religia milei şi a iertării”, a „eroilor umili şi anonimi, a celor care s-au înfrânt pe ei. Cine nu mai cere nimic pentru el, e creştin”. Creştinul trebuie să-şi ierte aproapele chiar dacă i-a greşit „de şaptezeci de ori câte şapte”, dar nu trebuie să rămână impasibil la nedreptăţile din jur, aşa cum „Christos îndurătorul a toate  luat biciul şi a gonit pe zarafii şi negustorii cari spurcau Casa Domnului”. Îndemnul lui Nae Ionescu e: „Încetaţi, deci, mieluşei ai lui Dumnezeu, cu risipa de generozitate” (ibidem).
Filozoful consideră că neamul românesc se identifică cu Ortodoxia –„Biserica şi naţiunea la noi, ortodocşii, se suprapun. Pentru individ, deci, adică în istorie, naţiunea este un absolut” (ibidem). Cu toate că ideea dezvoltată de Nae Ionescu contravine, teologic vorbind, ecleziologiei autentice, ea merită totuşi luată în calcul. Trebuie însă ştiut că Biserica este a lui Hristos şi creştinătatea nu a început şi nu se va termina la gurile Dunării.
Constantele gândirii lui Nae Ionescu, regăsite în toate articolele lui, sunt credinţa în Dumnezeu, dragostea de ţară, admiraţia pentru ţăranul român şi pentru judecata lui sănătoasă, neîncredera în partidele politice. Nae Ionescu porneşte de cele mai multe ori de la realităţi, ceea ce îi permite să prezinte o imagine de ansamblu, să arate atât părţi bune, cât şi pe cele rele ale unei situaţii, instituţii, persoane, să fie obiectiv – îşi afirmă credinţa în Dumnezeu, dar îi critică şi pe unii membri ai Bisericii – printre alţii pe Miron Cristea, pentru faptul că a acceptat să intre în jocurile politicii –, îl admiră pe istoricul şi profesorul Nicolae Iorga, dar observă greşelile politicianului Iorga.
Volumul, bine structurat, cu o privire de ansamblu asupra realităţilor politice, are şi scăderi, dintre care evidenţiem lipsa, din comentariu şi din Bibliografie, a excelentei antologii publicate, la editura Deisis, de arhidiac. Ioan I. Ică jr., precum şi a eseului, mai vechi, semnat de Dan Ciachir (pe atunci autor lizibil). De asemenea, jenează uneori falsa victimizare a filozofului „demonic”, care s-a bucurat totuşi de o enormă atenţie în ultimii 20 de ani în raport cu alţi autori, încă nevalorizaţi cum se cuvine. Totuşi, pentru modul pedagogic şi chiar pasionat în care prezintă această personalitate a culturii româneşti, volumul merită parcurs de oricine doreşte să se familiarizeze, la izvoare, cu un segment din gândirea teologico-filozofică interbelică. Nae Ionescu şi Nichifor Crainic sunt personalităţi care au influenţat decisiv cultura teologică din România. Trebuie doar să ştim să-i recuperăm în mod inteligent şi profesionist.

Miruna Lepuş, Nae Ionescu sau împlinirea prin tineri, Editura Vremea, Bucureşti, 2010.

 

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *