Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

O sticlă aruncată în mare: poezia Anei Blandiana

O sticlă aruncată în mare: poezia Anei Blandiana

Desigur, aniversările marchează momente de meditaţie asupra a ceea ce suntem, de unde venim şi încontro ne îndreptăm, se trage linie, se recuperează memoria, iar ca sărbătoarea să ne priască, bilanţul conştiinţei trebuie să fie pozitiv. Când este însă vorba de personalităţi, îndeosebi artişti, se celebrează însă mai puţin persoana cât opera. Bilanţul personal este umbrit de cel public, şi mai ales, stabilit de public. La acest sfârşit de martie şi poate nu întâmplător înaintea Floriilor, Doamna poeziei româneşti, Ana Blandiana, şi-a sărbătorit ziua de naştere. Pe apucate, între un târg internaţional şi altul, între o lansare de carte şi alta, Ana Blandiana are ritmul naturii primăvara – explozie de evenimente, de vitalitate şi de dorinţa de a-şi supravieţui într-un timp diferit decât cel cronologic, care nu se măsoară în clipe, ci în poezie.

Nostalgia originilor şi a unei presupuse vârste vegetale a omenirii ca supremă armonie, sunt teme recurente şi care propun, în opera Anei Blandiana, o răsturnare a perspectivei existenţiale: „Ar trebui să ne naştem bătrâni, / Să venim înţelepţi, / Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume, / Să ştim din răscrucea primară ce drumuri pornesc / Şi iresponsabil să fie doar dorul de-a merge. / Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând, / Maturi şi puternici s-ajungem la poarta creaţiei, / Să trecem de ea şi-n iubire intrând adolescenţi, / Să fim copii la naşterea fiilor noştri. / Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi, / Ne-ar învăţa să vorbim, ne-ar legăna să dormim, / Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici, / Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de / grâu…”  [Ar trebui] Nostalgiile se sting precum cărbunii aprinşi, tot cu poezie, prevalenţa elementul vegetal îndreaptă privirea, inevitabil, spre rădăcini, acolo unde sălăşluieşte, adesea nebăgată în seamă, din dorinţa firească de sublim şi de atingere a înălţimilor, stabilitatea. Atât prin intermediul versurilor, cât şi al declaraţiilor, poeta acordă dintotdeauna un loc special acestor zone iniţiale unde are loc miracolul reînnoirii vieţii, reprezentând în acelaşi timp părtea ascunsă a existenţei şi a psiheului uman :  “Părinţii fac totul oricând pentru noi — / Ne nasc şi ne cresc mai mari decât ei, / Rămân apoi cu discreţie în urmă, /  Nu ne deranjează de obicei. / Li-e ruşine că sunt prea bătrâni, prea bolnavi, / Pentru noi prea modeşti şi prea simpli părinţi, / Vinovaţi pentru timpul pierdut / Ne privesc în tăcere cuminţi. / Apoi îşi mută privirea în stea, / Când raza-nglodată de cer se subţie. / Şi, obosiţi, nu pregetă-o clipă / Să ni se aşeze în pământ, temelie.” [Părinţii] Odată fixată baza, zborul este neîngrădit. Din când în când, conştiinţa de sine impune un moment de respiro pentru evaluarea înălţimilor: “Am crescut? Suntem oameni maturi? / Câte mii de nuanţe putrezesc o culoare… / Dragi şi ridicole, departe sunt zilele / Când lumea o-mpărţeam în buni şi răi. / Am devenit puternici scăldându-ne-n derută / Precum în apa Stixului Ahil, / Dar de călcâiul vulnerabil încă / Atârnă soarta universului întreg. / E totul grav. Şi înţelegem totul. / De-acum va trece timpul neschimbat. / Ne dă de gol adolescenţi doar lipsa / Înţeleptei spaime de moarte.” [Am crescut?]

La Ana Blandiana, maturitatea implică o netă diferenţiere de semeni, de integrare tot mai evidentă în regnul vegetal: „Va veni o vreme / Când voi simţi nevoia frunzelor / Şi-o să mă vindec cu iarbă, / Când, îmbătrânind, o să-mi adaug proteză / Cântecul păsărilor, / Când o să-mi lipsească pastila de lună / În nopţile cu insomnie. / Fiţi liniştiţi, va veni o vreme / Când nu voi putea trăi fără toate acestea, / Când voi fi obligată să recunosc / Dreptul la importanţă / Întregului univers. / Va veni o vreme, / Dar acum lăsaţi-mă, pentru Dumnezeu, / Lăsaţi-mă numai cu mine. [Va veni o vreme] şi în acelaşi timp o incontrolată espansiune a sinelui şi identificare cu plenitudinea existenţei: „Totul este eu însămi. / Daţi-mi o frunză care să nu-mi semene, / Ajutaţi-mă să găsesc un animal / Care să nu geamă cu glasul meu. / Pe unde calc pământul se despică / Şi morţii care poartă chipul meu / Îi văd îmbrăţişaţi şi procreând alţi morţi / De ce atâtea legături cu lumea, / Părinţi atâţia şi urmaşi siliţi / Şi toată-această nebunească-asemănare? / Mă hăituieşte universul cu mii de feţe ale mele / Şi nu pot să mă apăr decât lovind în mine.” [Legături]. Momentele de criză şi de auto interogare ale maturităţii, sunt marcate, à la Dante Aligheri, prin depopulare interioară şi dez-orientare formală, cu accente de alienare, în geografia ostilă a mediului agresiv: „Umblu prin mine / Ca printr-un oraş străin / În care nu cunosc pe nimeni. / Seara mi-e teamă pe străzi / Şi-n după-amieze ploioase / Mi-e frig şi urât. / Nici o dorinţă de-a călători, / Când şi numai trecerea drumului / E aventură, / Nici o amintire din alte vieţi / Întrebării / “De ce-am fost adusă aici?”… [Călătorie] Condiţia sinelui regăseşte echilibrul prin scandările ritmice ale marelui chronos şi, în acelaşi timp, identifică, prin negarea acestuia, secretul veşniciei: „Sunt /asemenea / nisipului clepsidrei / care / poate fi timp / numai / în / cădere. [Condiţie] Relaţia cu timpul este marcată de intrevale de nerecunoaştere reciprocă, de momente de îngheţ şi dezgheţ, de tihnă şi de accelerare, alternanţe care redau panoramei vieţii, preţul răscumpărării sale în faţa infinitului: „Mă uit în trecut şi nu înţeleg / Urmele paşilor mei. / Privesc îngheţata zăpadă / Prin care picioarele mele desculţe, / Îmi amintesc, s-au rănit, / Dar urmele lor închipuie semne / În alfabetul unei limbi dispărute. / Ieri ce voiam să spun / Şi mâine cum voi mai citi / Durerea mersului de-acum, / Când clipele obeze / Par ani şi anii epoci / Nehotărâte şi fără sfârşit? / Nici un răspuns nu se naşte / Decât când nimeni nu mai are / Nevoie de el / Şi întrebarea care-l aştepta / A murit.” [Contratimp].

Dincolo de timp ramân doar frunza, copacul, seva, verdele, condiţia vegetală. Eul poetic este la rândul lui avatar al unui arbore, provine dintr-un „popor vegetal”, într-o ţară proiectată „în vară”, „a frunzelor fragede”, cufundat într-un somn uneori profund, alteori vigilent, dar întotdeauna vital, creativ, lipsit de amoţeală. Condiţia vegetală este cea care permite o anumită distanţare, obiectivizare şi în acelaşi timp relativizare a evenimentelor care marchează existenţa umană, a condiţiei acesteia şi a neajunsurilor cu care este presărată. Aceeaşi condiţie vegetală reprezintă posibilitatea retragerii în sine, a aneantizării gesturilor sociale impuse, a hibernării autoinduse în momente de maximă presiune. Ne imaginăm că Ana Blandiana – şi ca ea probabil mulţi alţii – a trecut prin comunsim, a rezistat şi a fost martor nu atât cultural, cât vegetal, ca arbore, sub o scoarţă îngroşată, din spatele căreia îşi arunca bobocii, frunzele, fructele ca tot atâtea arme împotriva vazduhului toxic şi unde se retrăgea ca într-o moarte aparentă, atunci ca şi acum, în faţa agresiunii mediului: „Cândva arborii aveau ochi, / Pot să jur, / Ştiu sigur / Că vedeam când eram arbore, / Îmi amintesc că mă mirau / Ciudatele aripi ale păsărilor / Care-mi treceau pe dinainte, / Dar dacă păsările bănuiau / Ochii mei, / Asta nu îmi mai aduc aminte.”

Simbol deopotrivă al inerţiei şi al vitalităţii, regnul vegetal – spaţiu şi condiţie care reunesc transversal opera Anei Blandiana – este de asemenea depozitarul alfabetului de comunicare a eului poetic cu anturajul. Este ceea ce distinge metafora Anei Blandiana şi încapsulează trăirile pentru a fi redate în artă. Ne întrebăm dacă, dincolo de ce a reprezentat această alegere în timpul dictaturii naţional-comuniste, acum, într-un moment istoric de angajament social de regăsire a vocaţiei ecologice şi a armoniei planetare, într-un efort post post modern al conştiinţei occidentale a satului global, la mănunchiul de chei de interpretare clasice s-ar putea adăuga şi o apreciere de tip „bio” care să includă creaţia Anei Blandiana într-o zonă deja afirmată în Occident, de Green Literature, caz în care s-ar putea vorbi de Ana Blandiana ca de o precursoare a genului. În fond, ceea ce dă vitalitate şi chiar nemurire operei artistice, dicolo de intenţia auctorială, este multitudinea de posibilităţi de lectură şi de noi aplicaţii.

Ana Blandiana însăşi meditează asupra a ceea ce ar putea deveni propria creaţie în timp şi în lume, în care işi imaginează actul poetic ca un mesaj într-o sticlă lansată în mare:

Orice carte este o sticlă aruncată în mare. Scrii mesajul cu greu. Luni şi ani întregi trudeşti asupra frazelor demne de a fi trimise să poarte în lume încărcătura dorită, încărcătură care, la rândul ei, a fost ani şi ani selectată din mormanul de sentimente şi idei, din grămada informă de obsesii. Îl scrii pentru că eşti convins că un gust nou s-a distilat din zaharurile şi otrăvurile strânse în tine, că un sunet nou s-a desprins din vacarmul de hohote şi de bocete reprimate de smalţul unui zâmbet, de descărcarea unui spasm. Îl scrii, pentru că de foarte demult, de la începutul adolescenţei, cineva – care locuieşte în tine atât de adânc şi vorbeşte atât de rar, încât nu ştii niciodată dacă mai este acolo şi întrega ta viaţă nu e, de fapt, decât o zbatere pentru a te convinge că mai este acolo – ţi-a mărturisit că tocmai în acest scop ai fost adus pe lume: să-l scrii. Îl scrii, fiindcă, pentru a-l scrie, ai renunţat la nenumărate bucurii, ai redus fără milă tot ce s-ar fi putut opune, chiar şi numai virtual, acestei operaţii aproape magice, acestui act aproape ocult; ai renunţat, de fapt, să trăieşti pentru ca să scrii, încât, dacă nici viaţa n-a reuşit să te împiedice, ce te-ar mai putea opri să o faci? Apoi, după ce s-ar părea că ai terminat, citeşti şi reciteşti mesajul – care de la un minut la altul, de la o stare de spirit la alta ţi se pare crucial sau derizoriu, demn de atenţia întregii omeniri sau, dimpotrivă, stângaci şi ridicol, neînsemnat, inutil – şi îl închizi, cu un ultim curaj, între copertele unei cărţi, şi îl arunci în marea de hârtie pe care plutim cu toţii. Va fi sau nu găsit de cineva, aceasta e întrebarea, şi cel care îl va găsi va cunoaşte limba în care e scris? Şi, dacă va şti să citească, va fi în stare să înţeleagă ce-a citit? Şi, dacă va înţelege, o va face într-un moment în care sufletului va fi poros, dornic să absoarbă, aşteptându-şi într-o blândă feminitate întregirea sau, dimpotrivă, închis şi împlătoşat de orgoliu, suficient sieşi, refractând sigur de el şi deformator de orice gând ce s-a apropiat din afară, orice durere care încă nu l-a atins? Iar atunci când, în atât de dubitativă tăcere a acestei aşteptări, se ridică un glas anunţând găsirea unui mesaj în mare, totul se suspendă în tine pentru a auzi. Şi auzi, nevenindu-ţi a crede, un mesaj cu totul necunoscut, şi numele tău repetat şi strigat din om în om. Sunt ani şi ani de când poeţii nu se mai plâng că sunt neînţeleşi, ci că sunt înţeleşi în grabă şi simplificaţi, în entuziasm. (Din În mare, în Spaima de literatură, Humanitas, Bucureşti 2004)*

Padova
27/03/2010

* Toate poeziile citate au fost preluate din antologia digitală La cules de îngeri, Editura Liternet 2003. www.liternet.ro

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *