Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

O zi în lumea poveştilor, aşa cum o văd adulţii… Târgul de carte pentru copii de la Bologna

O zi în lumea poveştilor, aşa cum o văd adulţii… Târgul de carte pentru copii de la Bologna

Aproape suprapus târgului de carte de la Leipzig, cel de carte pentru copii de la Bologna (23-26 martie, cel mai important din lume, la ora actuală) a adunat cam din tot atâtea state câte sunt înscrise la ONU, grupuri editoriale, scriitori, agenţi literari şi, caracteristic, ilustratori; o ofertă extraodinară şi, mai ales, la atac.

Cine îşi propune, dintre profani, să viziteze acest târg, se pregăteşte sufleteşte – dat fiind specificul – a se pierde într-un fel de Disneyland – Ţară a minunilor a lui Alice: o mare de familii, copii urlători şi înarmaţi cu biberoane, jucării, cărţi de citit şi de colorat, concentraţi la tot pasul în crunte şi sângeroase dueluri cu monştri şi piraţi, în ridicole costume marinăreşti à la domnul Goe, chioşcuri cu sucuri şi prăjituri, acadele şi baloane colorate ameninţând cu explozia, precum şi răbdarea adulţilor. Pentru o zi, cel mult două, această experienţă poate fi interesantă şi, cu puţină bunăvoinţă, chiar plăcută. Ei bine, nu. Nici picior de copil la târgul de carte pentru copii… Ba chiar un fel de interdicţie a acestora prin găselniţa unui bilet de intrare pentru public la preţ prohibitiv – 23€ (faţă de 8 € cel de la Torino), care nu permitea decât prezenţa profesioniştilor şi cel mult a curioşilor „sponsorizaţi”. Surpindea mai ales cantitatea uriaşă de seriozitate şi sobrietate concentrată în spatele unei cărţi pentru copii. Rare persoane se aflau pur şi simplu la plimbare printre standuri, shopping around, sau îmbrăcate altfel decât office, iar atmosfera nu era deloc infantilă, ci cât se poate de business. Mesele ocupate cu tratative şi negocieri, agenţi literari, reprezentanţi editoriali şi ilustratori, fiecare prins în arta diplomaţiei, în a-şi prezenta produsele, a face oferte şi propune servicii şi mai ales a stabili… preţuri. Până la urmă, lumea poveştilor pentru cei mici este inspirată şi mai ales creată de cei mari, iar balaurii şi zânele bune există cu adevărat, dar nu au şapte capete, nici baghetă magică şi păr cu totul şi cu totul e aur, ci poartă… office.

M-am relaxat abia când, undeva în labirintul uriaş, am dat de standul românesc – ţinta şi salvarea – unde m-au întâmpinat prietenoase cărţile copilăriei, Punguţa cu doi bani, Prâslea cel voinic şi merele de aur, Capra cu trei iezi, Dumbrava minunată, dar şi La Medelenii adolescenţei şi altele, în ediţii noi şi atrăgătoare. O blândă revenire la apele liniştite ale vârstei când cu mic cu mare cu toţii am hălăduit pe dealuri şi poteci de ţară, cu sau fără o carte în buzunar, fără alte gânduri decât să găseşti tufa de mure şi două mere pădureţe ca să îţi astâmperi şi foamea şi setea împreună, precum Rodica-lăcomica, sau să găseşti un loc prielnic unde să încerci din răsputeri (deseori zadarnic) să îţi  înalţi zmeul sau balonul cu coş pe care l-ai construit cu copiii vecinilor, pe urmele lui Habarnam şi ale prietenilor săi, dincolo de norii de pilaf. Standul românesc nu era căsuţa din pădure, dar aproape: nici prea mare, nici prea mic, clasic, primitor, culori predominante roşu şi bej. Cărţile expuse aparţineau unor grupuri editoriale cunoscute. Un perete găzduia expoziţia personală a renumitului ilustrator român, Valentin Tănase, care populează cu desenele sale imaginarul unei ţări întregi, copii şi adulţi deopotrivă.

Gazdele, figuri mitologice şi ele, dar nu mai puţin reale, domnul şi doamna Istrate, s-au străduit să fie cât mai ospitalieri. Ca şi perechea din poveştilor româneşti – Moşul şi Baba, aveau parfumul celor de acasă, o geografie a rădăcinilor pe care oricât te-ai strădui, nu o poţi îndepărta, ci cel mult ignora temporar. Timpul scurt nu a mai permis o discuţie amplă de tip interviu, mai ales că generozitatea s-a revărsat în mod neaşteptat: prin grija domnului Claudiu Istrate, Director executiv al UER (Uniunea Editorilor din România) şi Manager pentru România al IBBY (International Board of Books for Young People), şi cu acordul telefonic al domnului Ioan Matei (şeful Biroului Cultură Scrisă, Biblioteci al Ministerului Culturii şi Patrimoniului naţional, organizatorul standului românesc), ne-au fost dăruite câteva zeci de volume pentru realizarea secţiei de literatură română a Bibliotecii din Modena, dedicată amplei comunităţi româneşti din zonă, proiect la care lucrăm în aceste săptămâni.

La fel de generoasă şi cu vervă adolescentină, doamna Silvia Kerim, îndrăgită scriitoare contemporană de cărţi pentru copii din România, a cărei prezenţă nu putea să treacă neobservată într-un târg de carte pentru copii. Purtându-şi ca o trenă a propriei fiinţe, atmosfera de poveste – Silvia Kerim a ţinut ca pe loc, să ne spună… O poveste cu nouă poveşti, una dintre ultimele sale creaţii, publicate la Editura Carminis. În această poveste intertextuală şi cât se poate de (post) post-modernă, Albă ca zăpada, o adevărată prinţesă à la Lady Di, plictisită de prinţ şi de îndatoririle cotidiene de personaj docil, se hotărăşte să plece împreună cu piticii într-o vacanţă, o călătorie, desigur, iniţiatică. Îl întâlnesc pe Fram – ursul polar, şi el blazat, şi împreună obţin de la Zâna Zăpezilor o sanie fermecată, cu care pornesc la drum cu şi mai mult entuziasm. La insolitul cuplu se ataşează Fetiţa cu chibrituri, un vesel balaur cu trei capete, urmaş şi epigon al celui cu şapte capete, o întâlnesc pe Pasărea Albastră (Pasărea speranţei), Micul prinţ, un înşelător Motan-încălţat şi desigur, ca orice poveste un personaj negativ care încearcă să le perturbe liniştea şi planurile. Cu toţii ajung pe o planetă îngheţată, unde sunt abandonaţi, dar de unde scapă teferi, şi se întorc pe Pământ plini de noi învăţăminte şi cu certitudinea că acesta este casa lor, „stea între stele, singura stea pe care se zămislesc poveşti.”

Eveniment al oamenilor mari, Târgul de carte pentru copii de la Bologna, este un motiv de întâlnire a celor care, dincolo de orice aparenţă, au decis ca prin profesia lor să nu se îndepărteze prea mult de acele zone pe care odată le cunoaşteam cu toţii atât de bine, în care magia e lege, iar imaginaţia şi speranţa, pâinea cea de toate zilele; aşa cum se poate citi în Povestea cu nouă poveşti a Silviei Kerim:
– Ce-i aia speranţă, Alba? întrebă Sfiosul.
– Speranţa? Cum să-ţi explic? E un fel de hrană – nevăzută – pentru suflet. Sufletul trebuie să fie şi el hrănit. Cele mai bune alimente pentru suflet sunt bucuria şi speranţa.

 

… şi, am adăuga, poveştile…

Bologna
24.03.2010

 

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *