Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Ocultism, delir şi francmasoni = literatura română

Ocultism, delir şi francmasoni = literatura română

Literatura luciferică. O istorie ocultă a literaturii române de Radu Cernătescu e un meteorit în cultura noastră. Un meteorit care provoacă deopotrivă admiraţie, nervi, nedumerire şi, uneori, ilaritate.

Nu ne vom ocupa în detaliu de fiecare capitol. Părerea noastră e că dl. Cernătescu, deşi a ratat o carte bună, a reuşit un lucru remarcabil: să zdruncine mitul tutelismului călinescian în materie de istorie literară românească (dar de ce nu şi pe cel manolescian? Are reţineri de circumstanţă?) şi să deschidă un câmp de interferenţe inedite, cu riscul, probabil asumat, de a ne fractura maxilarele din când în când. Pentru noi, bieţi cititori profani, nepetrecuţi prin arcanele philosophiei perennis, dar iubitori de logică şi bun simţ, ne irită în primul rând lipsa unei metode coerente a lucrării; apoi, absolutizarea cheii oculte de lectură. De cele mai multe ori, dl. Cernătescu încearcă să descopere în spatele unor cărţi sau autori un scenariu pe de-a-ndoaselea, care dlui i se pare singurul valabil şi care ar aşeza opera cu pricina în adevărata ei perspectivă (s-o numim, misterico-metafizică, opusă celei „estetice”, propusă de Călinescu).

De la bun început, două obiecţii banalissime: o operă literară fără valoare estetică, adică, pur şi simplu proastă, nu poate câştiga absolut nimic doar prin faptul că ar conţine un mesaj spiritual sau că geneza ei ar avea vreun mobil „ezoterico-francmasonic”. O operă literară rămâne în istorie pentru că, în primul rând, e valoroasă estetic. Obiecţia doi, la fel de banalissimă: Călinescu e „transmutat” de dl. Cernătescu într-un Pseudo-Călinescu, dat fiind că Istoria genialului critic (cu toate abjecţiile sale colaboraţioniste) nu se ghidează nici pe departe numai după criteriul estetic. Ar fi fost de ajuns ca dl. Cernătescu să (re)citească atent Postfaţa. Operele analizate de Călinescu alcătuiesc în primul rând un profil spiritual (şi estetic, fireşte, altfel de ce se ocupă cu literatură?) al poporului român, profil pe care Călinescu îl sintetizează în Postfaţa sus-menţionată la Istoria literaturii.

Da, suntem întru totul de acord cu dl. Cernătescu atunci când propune o altfel de înţelegere, mult mai profundă decât cele de până acum, a operelor lui Urmuz, Fundoianu sau Tristan Tzara (capitolele cele mai reuşite din volum), dar aici, în cazul acestor trei scriitori, nu avem de-a face cu o pretinsă tradiţie ocultă, ci pur şi simplu cu roadele inedite ale unei tradiţii spirituale (mai ales cabalismul şi hasidismul iudaic). Ar fi de ajuns ca bravii noştri critici literari, de ieri, de azi şi (vai!) de mâine, să aibă un orizont cultural ceva mai larg decât îl au în prezent pentru ca „revelaţiile” respective să intre la categoria „banalităţi”.

Studiile strânse în volum traversează literatura română de la Spătarul Milescu până la Călinescu. Părţile inteligente, acceptabile din punct de vedere logic şi istoric, privesc afilierile unor scriitori la mişcarea masonică sau la alte grupări „clandestine”. Cu toată erudiţia admirabilă desfăşurată de autor, multe lucruri rămân în coadă de peşte. Ce-i cu acest „Ordin Constantinist” padovan, care ar fi transmis nu ştim exact ce tradiţie ocultă din Orient în Occident, după căderea Constantinopolului? Ce legătură au Eminescu sau Bacovia cu lojele masonice, în mod concret şi mai ales la nivelul creaţiei literare? Faptul că G. Călinescu a fost luat de valul comunist să fie, oare, numai efectul unei răzbunări a foştilor fraţi masoni de la Iaşi? Chiar dacă aşa vor fi stat lucrurile, devine mai justificabilă, din punct de vedere moral, prostituţia călinesciană? Nedumeririle ar putea continua pe pagini întregi.

În mod sistematic dl. Cernătescu prezintă mari banalităţi cu aerul ceremonios al etalării unei revelaţii profetico-hermeneutice. Ce-i atât de extraordinar în faptul că Budai Deleanu îşi ascunsese „democratismul” (francmasonic sau nu) într-o perioadă în care acest regim politic rima cu anarhia? Ce revelaţie (pentru oameni care cunosc un pic istoria literaturii române) că Alecsandri avea o bună cultură franceză minoră, că a cochetat cu francmasoneria, ori că Milescu Spătaru a cunoscut bună parte din intelighenţia europeană vremii sale prin reţele mai discrete? Apropo de Spătaru Milescu, nu putem trece peste o „perlă” de la pagina 47. „După ce a fost, scrie dl. Cernătescu, cel dintâi traducător în limba română a(l) Vechiului Testament (după o versiune protestantă!), Spătarul Milescu traduce şi un text gnostic (s.n.) din sec. I d.Ch., Despre raţiunea dominantă. Lucrarea, parafrazată şi de Erasmus (sic!), devine în traducerea Spătarului singurul ţiitor gând, şi este întâiul text filozofic din limba română” (p. 47).

În primul rând, Spătaru Milescu n-a lucrat singur la traducerea Bibliei, altfel şi-ar fi petrecut toată viaţă făcând numai asta. El a fost, probabil, vioara I sau a II-a. Noi nu avem informaţiile oculte şi sigure pe filiera Sfântului Duh masonic, de care dispune dl. Cernătescu, aşadar ne vom limita la supoziţii de bun simţ, validate istoric. Milescu a fost unul dintre traducători, iar sursele traducătorilor respectivi, iarăşi, nu se pot decât reconstitui aproximativ prin comparaţie cu diversele canoane. Se ştie, oricum, că principala versiune a fost Septuaginta, însă condimentată cu traduceri slavone după Vulgata etc. Or, nici Vulgata, nici Septuaginta nu pot fi calificate drept „versiuni protestante”. Sigur, va fi avut la dispoziţie şi o traducere protestantă, dar ne-o poate dl. Cernătescu arăta cu certitudine?

Partea cea mai gogonată se referă la Despre raţiunea dominantă. Răposatul Cândea (securist, dar bun istoric) a publicat un volum întreg cu acest titlu. „Marele” op „gnostic” nu-i altceva decât Cartea a patra a Macabeilor, care face parte din canonul Septuagintei (e conţinută şi de unul din cele mai vechi manuscrise integrale, din sec V). E o scriere filozofico-religioasă, îmbibată de idei stoice („raţiunea care conduce” fiinţa umană) şi reluând, apoi, celebrul episod al martiriului mamei cu şapte fii (din Cartea a doua a Macabeilor). O scriere târzie, redactată în greacă, dar acceptată foarte devreme în canonul Vechiului Testament creştin şi, oricum, fără nicio legătură cu… gnosticismul dlui Cernătescu. Ar fi fost de ajuns să deschidă volumul 3 din traducerea Septuagintei de la Polirom pentru a lămuri misterul. Asemenea interpretări jenante apar în mai multe locuri (menţionăm aici doar „descoperirea” de la pp. 41-42, cu privire la profeţia lui Isaia despre naşterea Fecioarei şi Ecloga IV a Virgiliu).

Informaţiile despre istoria şi doctrina rozacrucienilor (cu prelungirii presupuse în Transilvania), despre diferitele loji europene şi româneşti constituie punctul forte al acestui volum. Dar aproximările hermeneutice, aspectul haotic al „demonstraţiilor”, arbitrariul conexiunilor, stilul pompos şi uneori delirant („Antichitatea misterică şi-a transmis unui prezent grăbit şi egolatru toată imageria ei solemnă ca pe o genă a transcendenţei umane” (sic!); sau „hermeneutica transformă lectura textului într-o experienţă aproape religioasă şi textul într-o omniefabilă arhetipalitate”) strică ciorba, ca să ne exprimăm pe şleau, cu riscul de a face să roşească obrazele vergine ale ocultei noastre audienţe. Aşteptăm felul doi… mai à la française, dacă s-ar putea, cher maître.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *