Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Ori de câte ori întâlnesc proşti solemni, transpir la ceafă

Ori de câte ori întâlnesc proşti solemni, transpir la ceafă

10 ianuarie 2007. De ce scriu? Caut un răspuns în adâncul conştiinţei mele.Vreau să trec dincolo de straturile de explicaţii convenţionale care mi s-au sedimentat de-a lungul timpului în minte.

Sap, sap, şi dau doar de sterilul mitologizărilor succesive, preluate de la alţii sau practicate de mine, la diferite vârste, pentru a-mi lua avânt existenţial ori pentru a mă apăra de dezaprobarea celor din jur.
De ce scriu? De ce dracu’ scriu de o viaţă întreagă, când sunt atâtea altele de făcut pe lume? Mă uit în oglindă şi văd un bărbat masiv, care ar putea să taie copaci în pădure sau să împingă un tun prin noroaiele patriei şi care, în loc să se ocupe de aşa ceva, stă toată ziua gârbovit la masa lui de scris, cu cearcăne la ochi din cauza nopţilor nedormite, şi combină la nesfârşit cuvinte.
Procedez ca un arheolog al memoriei şi ajung la o experienţă de la vârsta când încă nu ştiam să scriu. Tata îmi citea cu glas tare cărţi de poveşti şi cuvintele rostite de el mă transportau, mă fermecau, îmi răscoleau sufletul. Când rămâneam singur, mă analizam, în felul meu. Ce se întâmplase cu mine? Cum reuşise tata să mă tulbure? Ca să mă lămuresc, am făcut o experienţă cu prietenii mei de joacă. Le-am povestit ceea ce-mi povestise tata. Şi am constatat că reuşesc şi eu să-i emoţionez!
Am descoperit astfel o putere nouă, mai subtilă decât cea a mâinilor, pe care deja învăţasem să o folosesc. Ascultătorii mei reacţionau ca nişte păpuşi cu cheiţă. Când le descriam un balaur, îşi măreau ochii, cuprinşi de spaimă. Când le povesteam cum a fost păcălit ursul de vulpe râdeau în hohote şi băteau din palme. Când deveneam incoerent, clipeau des, nedumeriţi. Iar dacă mă îndepărtam de subiect, se trezeau treptat, ca dintr-o vrajă, iar eu îi pierdeam de sub control. Reluam testările şi mecanismul funcţiona iarăşi.
La şapte-opt ani, experimentul devenise mai complex. Exageram dramatismul unei situaţii pentru a obţine un efect mai puternic. Şi, tot exagerând, constatam că de la un moment dat încolo nu mai sunt crezut şi se ratează totul. O luam de la capăt, cu o mai mare grijă pentru nuanţe. Căutam noi tehnici de impresionare: recurgeam la suspense, la mărirea numărului de personaje, la imitarea limbajului lor ş.a.m.d. Făceam, cu alte cuvinte, literatură.
La începutul începutului a fost, deci, plăcerea infantilă de a vedea că pot modifica starea sufletească a celor din jur – sau măcar expresia feţei lor – după cum voiam. Era şi o cruzime în acele practici (ca şi atunci când speriam pisica, făcând-o să creadă că o arunc în fântână). Dar o asemenea cruzime unii scriitori o au şi la maturitate…

20 ianuarie 2007. Undeva, pe o stradă din Bucureşti, doi cetăţeni ai României, o femeie de patruzeci şi ceva de ani, trupeşă, dar cochetă, şi un bărbat cam de şaizeci, uşor fanat, distins, discută cu toată seriozitatea. Mai mult vorbeşte ea, însufleţită, gesticulând larg. El, care ţine mâinile la spate, o ascultă cu luare aminte şi dă din când în când din cap, aprobator.
Simt o curiozitate irepresibilă şi, sub pretextul că mă uit într-o vitrină, mă instalez în apropierea lor ca să trag cu urechea. Sunt convins că voi afla ceva de mare importanţă pentru societatea românească sau, poate, pentru întreaga umanitate.
– Aseară, povesteşte femeia cu aerul că dezvăluie un secret de stat, am făcut papanaşi.
Bărbatul îşi mişcă grav capul, de sus în jos, atingându-şi de câteva ori pieptul cu bărbia.
– Eu, continuă femeia, când fac papanaşi, transpir la ceafă.
Şi se uită pătrunzător în ochii interlocutorului. El confirmă: a auzit bine şi a înţeles.
– În asemenea cazuri, explică femeia plină de solicitudine, nu ies pentru nimic în lume din casă. Sau, dacă totuşi ies, îmi pun un şal mare, verde, pe care l-am primit cadou de soacră-mea acum doi ani. Ba nu, mint, acum trei ani, la Crăciun, pentru că acum doi ani nici n-am făcut Crăciunul, aveam cu toţii viroză.
– Da, mi-amintesc, îi întăreşte spusele bărbatul, a fost o epidemie de pomină…
– Aşa fac de obicei, îmi pun şalul, da’ uite că acum a început să latre Nero, că vrea afară, şi am ieşit fără şal, fără nimica, într-un vânt tăios.
– Ştiu, ştiu, bătea un vânt nenorocit de tot, că m-a trimis nevastă-mea să închid toate geamurile de la balcon.
– Am ieşit în vântul ăla, transpirată la ceafă, şi vă daţi seama ce s-a întâmplat. Mi s-a pus un junghi la ceafă că nu pot nici să întorc capul. Uite, aici mă ţine cel mai tare! Parcă s-a şi umflat puţin.
Zicând acestea, femeia ia o mână a bărbatului şi o duce la locul pe care tocmai l-a invocat. Bărbatul, cooperant, pipăie atent locul şi exclamă:
– Uite, dom’le, chiar că e umflat! Şi asta aşa, peste noapte!
Mă îndepărtez, edificat, de cei doi. Dracu’ m-a pus să-i spionez! De enervare, poftim, am transpirat la ceafă. Pentru că eu aşa sunt: ori de câte ori întâlnesc proşti solemni, transpir la ceafă.

19 octombrie 2008. Moment de tandreţe conjugală. Eu şi cu Domniţa ne culcăm în grădină, pe o pătură, scăldaţi în lumina soarelui de toamnă. Prin câte am trecut împreună! Acum avem o bucată de pământ al nostru, cu iarbă şi pomi, şi putem sta liniştiţi alături unul de celălalt.
Trec câteva minute în care tăcem fericiţi. Se aud triluri de păsări, se văd nori albi alunecând pe cer.
Drama începe când trebuie să ne ridicăm de la pământ. Am făcut greşeala să ne instalăm la doi metri de cel mai apropiat pom şi nu avem o creangă la îndemână de care să ne agăţăm. Era bun şi un fotoliu de nuiele împletite, dar nici aşa ceva nu există în imediata noastră apropiere.
Tot romantismul momentului se risipeşte. Mă ridic cu mari eforturi în patru labe, dar nu sunt în stare să duc mişcarea mai departe. Mă aşez în genunchi şi aşa rămân, deşi încerc să mă înalţ pe piciorul stâng, care e ceva mai puternic decât dreptul. Cum dracu’ fac americanii ăia din filme, care, căzuţi pe spate, în urma unei lovituri de pumn năprasnice, se scoală repede, dintr-o zvâcnire a întregului corp? Domniţa se chinuieşte la fel ca mine şi tot fără rezultat.
Preiau conducerea acţiunii. O rog pe Domniţa să stea în fund şi eu, încă în genunchi fiind, mă sprijin cu podul palmei pe umărul ei, apăsând-o cu toată greutatea, până reuşesc, în sfârşit, să mă ridic în picioare. Ce fericire! Acum pot orice! O ajut, generos, şi pe Domniţa să se ridice, dând dovadă de un desăvârşit cavalerism.

10 iunie 2009. În perioada de aproximativ zece ani în care am lucrat la Istoria literaturii române contemporane, am aflat foarte multe despre literatura română contemporană. În cei aproape patru ani de la apariţia cărţii, am aflat, urmărind reacţiile din presă, foarte multe despre mine. Sunt, după cum reiese din diverse pamflete, cu totul altfel decât credeam. Am crezut o viaţă întreagă că sunt cordial, bine intenţionat şi chiar agreabil. Mi se comunică acum, cu o întârziere care face totul ireparabil, că sunt de fapt odios.
„Sub aspectul său ruşinos, de fată mare – afirmă Grid Modorcea, în «Literatorul» – , elefănţelul [adică eu, Alex. Ştefănescu] e un beţiv şi un mâncău polifemic. Păi altfel cum ar fi putut el, lipsit total de aptitudini autoritare, să crească în ochii contemporanilor?!”
În realitate, sunt un mâncău polifemic, dar nu şi un beţiv. Dacă încep vreodată o sticlă de whisky, o termin cam în doi-trei ani.
Radu Cernătescu – în „Banatul montan” – îşi închipuie cum anume gândesc eu: „Frate, oricine e liber să se scandalizeze, dar să mă cumpere! Căci poate, cine ştie, mai apare şi o a doua ediţie revizuită… Cam ăsta e sloganul cu care istoricul nostru îşi salută acum detractorii în birtul de la Uniunea Scriitorilor.”
În realitate, eu nu pot fi văzut niciodată în birtul de la Uniunea Scriitorilor, pentru că pur şi simplu nu-l frecventez.
În „Cuvântul”, Paul Cernat scrie:
„Ion Cristoiu – vechiul tovarăş de la «SLAST» şi «Zig-Zag» – este celebrat ca fiind «prozator până şi în gazetărie»”.
În realitate, Ion Cristoiu mi-a fost tovarăş la „SLAST”, dar nu şi la „Zig-Zag”.
În scrisoarea-blestem, Ionel Bandrabur face o presupunere în legătură cu motivul pentru care nu l-am prezentat în Istorie:
„De ce? Pentru că nu m-am abonat la revista „Flacăra” (aşa cum mi-ai cerut), deoarece pensia pe care o aveam atunci (pensie de profesor cu jumătate de normă) abia îmi ajungea pentru hrană? Acesta să fie motivul dizgraţiei?”
Abia acum îmi aduc aminte că l-am îndemnat cândva pe Ionel Bandrabur să se aboneze la revista „Flacăra” (era pe vremea când aveam o rubrică de „poşta redacţiei” în „Flacăra” şi corespondenţii mei, printre care şi Ionel Bandrabur, se plângeau că nu găsesc revista la chioşcuri). Dar i-am îndemnat pe mulţi să se aboneze şi nici prin cap nu mi-a trecut vreodată să mă… răzbun pe cei care nu mi-au urmat îndemnul.
În „Spiritul critic”, Grigore Faustocea, referindu-se la cronica scrisă de Dan C. Mihăilescu despre cartea mea în „Idei în dialog”, afirmă:
„Criticul a cântărit-o mai întâi pe basculă, găsind că trage 3,8 kg, adicătelea cam cât un nou-născut din părinţi bine hrăniţi.”
Apreciez subtilitatea glumei cu bascula. Dar ştiu sigur că volumul cântăreşte, în realitate, 2,950 kg şi nu 3,8.
Ştefan Borbély – în „Observator cultural” – se arată foarte nemulţumit de tot ce am scris vreodată, nu numai de Istorie. Aprecierile lui la adresa mea sunt de acest fel: [autor de] „foiletoane scrâşnit-sintetice”; „locotenent servil, dintotdeauna, al lui Nicolae Manolescu, într-o formulă redacţională în care Eugen Simion, Mircea Iorgulescu, Gabriel Dimisianu şi alţii îl împingeau întotdeauna într-un fundal personal cenuşiu”; „în spatele stilului sprinţar ideile erau, totuşi, foarte puţine”; „frustrat belicos, monoman şi monolitic, complet lipsit de simţul ridicolului sau de autocenzură, a cărui voluptate de a administra lovituri pe sub centură este de-a dreptul paranoică”.
În mod curios, având această părere cu totul nefavorabilă despre mine, Ştefan Borbély mi-a trimis în repetate rânduri, de-a lungul anilor, cărţi ale sale cu dedicaţii mai mult decât măgulitoare. O reproduc pe cea mai scurtă (de pe pagina de gardă a volumului Grădina magistrului Thomas, apărut în 1995): „Domnului Alex Ştefănescu, întreaga admiraţie a lui Ştefan Borbély. Cluj, 30 mai 1995). Cum poate cineva să-l admire pe un autor de foiletoane scrâşnit-sintetice, locotenent servil, cu idei puţine, frustrat belicos şi complet lipsit de simţul ridicolului?
În „Tribuna”, Laszlo Alexandru clamează: „Îndată după triumful lui Emil Constantinescu în alegerile din 1996, textierul [adică eu, Alex Ştefănescu] ne-a dezvăluit că l-a iubit din totdeauna pe acesta şi cauza lui, ba chiar că şi-ar da şi viaţa pentru el/ea. De ce atât de târziu? De ce doar după alegeri, nu şi înaintea lor? Se preconiza fireşte deschiderea sezonului la plăcinte…”
Nu neg că am mâncat (şi) plăcinte la recepţiile date la Palatul Cotroceni de Emil Constantinescu. De fapt, nu plăcinte, ci plăcinţele, cu mult sub aşteptările mele de bucovinean obişnuit cu generoasele „plăcinte cu poalele-n brâu”. Dar nu este adevărat că l-am susţinut în scris pe Emil Constantinescu abia după alegerile din 1996. L-am susţinut încă din 1991, când a început să se afirme pe scena vieţii politice.
În „Suplimentul de cultură”, Carmen Muşat, care pare obsedată de mine, răbufneşte din senin, pe la mijlocul unui articol teoretic-moralizator, trezindu-l pe cititorul care tocmai aţipise:
„Un veritabil cocktail Molotov în spaţiul cultural îl reprezintă combinaţia între incompetenţă şi resentiment. Cel mai bun exemplu de cum poate mutila un astfel de melanj devastator istoria literaturii contemporane este chiar monumentalul volum semnat de Alex Ştefănescu, de care autorul este extrem de mândru.”
De unde ştie Carmen Muşat că sunt mândru? În realitate, mi-e o ruşine groaznică şi mă simt infinit vinovat. Dar cum pot să-mi mai repar greşeala? Pot doar să promit că altă istorie a literaturii române n-o să mai scriu.
Dacă sunt de ceva mândru, sunt mândru de faptul că sunt contemporan cu Carmen Muşat. Agăţat, ca o scamă netrebnică, de poala rochiei ei, voi rămâne poate şi eu în amintirea generaţiilor viitoare.

(din volumul Jurnal secret. Dezvăluiri complete, Editura Corint, 2009)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *