Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

„Orice om va da socoteală lui Dumnezeu despre felul în care urmează Cuvântul divin în viaţă”

„Orice om va da socoteală lui Dumnezeu despre felul în care urmează Cuvântul divin în viaţă”

Octavian Baban este conferenţiar la Institutul teologic baptist, Bucureşti, la Facultatea de teologie baptistă, precum şi visiting professor de exegeza Noului Testament la The Tyndale Theological College, Amsterdam, Olanda. De asemenea, îndeplineşte funcţia de pastor la biserica „Sfânta Treime” din Bucureşti. Este licenţiat în fizică tehnologică, Facultatea de fizică, Universitatea Bucureşti (1985) şi în Teologie biblică la London Bible College, Brunel University, London (1994), unde şi-a obţinut doctoratul în teologia Noului Testament (1999). A desfăşurat o activitate prodigioasă concretizată în numeroase articole publicate, conferinţe, seminarii şi îngrijiri editoriale. Este autorul următoarelor cărţi: De la Isus la evanghelii şi la Faptele apostolilor (Bucureşti: Editura universitară, 2009); Introducere în limba greacă a Noului Testament (Bucureşti: Editura universitară, 2009); On the Road Encounters in Luke-Acts. A mimetic reading of Luke’s Theology of the Way (London: Paternoster Press, 2006); The Greek Style of the New Testament and its Cultural Context (Bucureşti: Editura universitară, 2009); Scrisori în mişcare. O introducere exegetică în studiul epistolelor pauline (Bucureşti: Editura universitară, 2009); Noul Testament şi principiile dinamicii relaţiilor în biserică (Bucureşti: Editura universitară, 2009); Scrisori pentru toţi creştinii. Epistolele generale ale Noului Testament (Bucureşti: Editura universitară, 2009).

Aş începe cu o întrebare personală. Înainte de a urma teologia şi apoi slujirea pastorală aţi absolvit studiile Facultăţii de fizică a Universităţii Bucureşti, practicând apoi fizica timp de cinci ani. Cum s-a produs trecerea de la domeniile „tari” spre teologie şi în ce mod v-a influenţat sau ajutat în studiile teologice structura de gândire şi „bagajul” intelectual pe care vi le-au conturat aprofundarea ştiinţelor „reale”?

Este adevărat, am fost mai întâi inginer fizician, apoi am devenit pastor şi teolog. Nu este vorba de o trecere dramatică dintr-o parte în alta, ci de o coexistenţă în timp, pentru că cele două domenii m-au atras dintotdeauna, cu forţe aproape egale. Pe de o parte, cunoaşterea ştiinţifică (matematica, fizica, discipline tehnologice, etc.), arta (desen, pictură, sculptură; muzică, literatură, etc.), de cealaltă parte, cunoaşterea despre Dumnezeu, accesibilă prin studiu biblic, rugăciune şi comuniune frăţească, dar şi prin cunoaşterea naturii. Trecerea de la un domeniu la celălalt s-a făcut din cauza chemării clare de a mă dedica vestirii evangheliei, de a-i ajuta pe cei care doresc să-şi schimbe viaţa şi să se apropie de Dumnezeu, pe cei aflaţi în greutăţi. Pe ansamblu, studiul ştiinţelor exacte a avut influenţe mixte, pozitive şi mai puţin pozitive. Pasiunea pentru matematică a adus atenţia la logica argumentului, deschiderea spre construcţii teoretice complexe, atent justificate. Studiul fizicii a adus capacitatea de a aprecia realitatea şi de a accepta că nu putem descrie funcţionarea ei decât prin intermediul unor modele, prin metode de aproximare, unele mai intuitive, altele mai abstracte. Între efectele mai puţin fericite a fost impregnarea cu un anumit tip de discurs: tehnic, concret, obiectiv, succint, atras de formule, ceea ce a creat dificultăţi în domeniul teologiei, unde era necesar să se scrie nuanţat, comparat, sensibil.

Sunteţi specialist în istoria şi teologia Noului Testament. Aţi putea desena, în linii mari, pentru cititorii noştri, stadiul cercetărilor Noului Testament şi tendinţele – majore bineînţeles – care se întrevăd astăzi în aprofundarea textului neotestametar?  

Pe de o parte, Noul Testament reprezintă un subiect supus îndelungat cercetării, interogaţiei filozofice, ştiinţifice, literare de creştini, atei, precum şi de credincioşii din alte religii, deopotrivă. Pe de alta, există multe noi direcţii de cercetare: istorică, teologică, sociologică, politică, etică, deconstructivistă, literară, ideologică, din perspective apologetice generale sau din perspectivă apologetică minoritară (sectară).  Între cele mai recente tendinţe se numără studiul literar-structural şi ideologic al NT, precum şi cel ecleziologic, din prisma tradiţiilor specifice fiecărei Biserici sau confesiuni (acesta din urmă este, totuşi, un studiu de tip teologic-istoric; adevăratele bătălii semiologice şi teologice se dau astăzi pe tărâmul hermeneuticii şi al exegezei, adică în domeniile care stabilesc regulile despre cum se citeşte şi cum se interpretează un text – teoria comunicării, în general; teoria inspiraţiei divine; rolul Bisericii în interpretare, etc.).

Din punctul dumneavoastră de vedere, se află academia teologică pe o direcţie bună, de regăsire, întregire, unificare a imaginii lui Cristos şi a mesajului Noului Testament, sau cercetarea continuă să se fragmenteze în teorii divergente, conflictuale adesea? Mă gândesc în primul rând la genul de teologie care operează cu multiple dualisme de felul: creştinismul lui Pavel vs. creştinismul lui Isus, al lui Iacov; Isus din sinoptice vs. Isus din Ioan; Cristos eschatologic vs. Isus istoric şi altele. În al doilea rând, am în vedere paleta largă de perspective în care este discutat Noul Testament, printre care noua analiză literară a şcolii de la Yale, abordările structuraliste, deconstructiviste, postmoderne bazate pe răspunsul cititorului („reader-response”), feministe, social-ştiinţifice şi am putea continua. Fără a nega contribuţiile pozitive ale acestora, ceea ce se obţine adesea este o imagine atât de pestriţă a lui Isus şi a Noului Testament, încât orice abordare unitară pare o muncă sisifică.

Problema este că o parte destul de mare din cercetarea NT nu este centrată pe hrănirea spirituală cu adevărurile NT, ca revelaţie divină, ci spre înţelegerea textului NT ca fenomen literar, ca act de comunicare, ca eveniment istoric. Asta este extraordinar de bine pentru discuţia academică, în general, dar nu foarte bine pentru viaţa personală de închinare. Aşa cum zicea cineva (J. I. Parker), studiul academic modern al NT a pus NT în mâinile cititorului de rând într-un fel în care se ia, de fapt, NT din mâinile acestui cititor. Se lasă impresia că numai specialistul în greacă (sau ebraică, pentru VT) poate înţelege mesajul NT. Ceea ce făceau altădată latina, slavona, limba greacă, reuşeşte să facă astăzi, până la un punct, studiul academic, creând o barieră, un zid între cititor şi text. De multe ori însă, e adevărat, şi amatorismul în interpretare are acelaşi efect, ducând la fundamentalisme şi legalisme care nu redau cu fidelitate Cuvântul divin. De aceea, după mine, studiul academic al NT are două funcţii: să creeze o punte de dialog academic cu lumea necreştină, apărând istoricul, funcţia, înţelegerea mesajului specific al NT (apologetică), dar să îl şi echipeze pe creştin cu materiale care să îl ajute să-şi înţeleagă credinţa, mesajul divin al NT. Studiul academic nu poate înlocui „studiul” devoţional, în rugăciune şi bazat pe lumina spirituală a Duhului Sfânt. De asemeni, studiul academic trebuie să realizeze un echilibru judicios între abordările ştiinţifice, între raţionalitatea modernă, de tip renascentist şi gândirea tradiţională a Părinţilor Bisericii.

Ca o continuare la întrebarea de mai sus, care sunt provocările principale la adresa mesajului „tradiţional” al Noului Testament, pe de o parte din interiorul teologiei înseşi, pe de alta atacurile care vin din afară? Când spun „tradiţional” mă refer la moştenirea dogmatică pe care am primit-o din primele secole, formulată în Crezurile Bisericii. În mod particular, care sunt bătăliile care se poartă astăzi în cristologie?

Disputele care se poartă în ultimile decenii în cristologie privesc conturarea portretului lui Cristos în divinitatea şi umanitatea lui, în unicitatea lui. În mod special, astăzi, unicitatea mesianităţii lui Isus ridică probleme în contextul coexistenţei unui număr mare de credinţe şi ideologii. Contextul globalizării şi al internaţionalizării culturii, al pluralismului, duce la nevoia de a găsi noi soluţii pentru imperativul vestirii evangheliei lui Cristos. În mod paradoxal, Biserica ar beneficia mult dacă ar privi la soluţiile date acum două mii de ani în Biserica timpurie, când primii creştinii îl vesteau pe Cristos într-o lume pluralistă şi păgână, cea a Imperiului Roman.

Referitor la cristologie, vorbim astăzi despre trei „căutări”, reconstituiri ale lui Isus istoric („Quests for Historical Jesus”) până acum. A treia este încă în desfăşurare să spunem aşa, iar consecinţele pozitive ale acestor studii au alternat cu cele negative care au condus la dihotomii greu sustenabile pentru unitatea Noului Testament şi în cele din urmă pentru credinţa omului de rând. V-aş ruga să ne descrieţi această abordare în esenţă şi mai ales care sunt beneficiile, dar şi dezavantajele sale.

Problemele legate de reconstituirea portretului istoric al lui Isus sunt tratate mai în detaliu în diverse cărţi (aş aminti şi cartea mea, De la Isus la Evanghelii şi la Faptele Apostolilor, Bucureşti: Cartea Universitară, 2009). Într-adevăr, acest demers a cunoscut trei etape: a) etapa re-interpretării evangheliilor în spiritul Reformei, anti-dogmatic şi anti-tradiţional (F. D. Strauss, H.S. Reimarus, A. Schweitzer, W. Wrede), etapă care a adus o abordare istoricistă, dar şi un mare scepticism cu privire la cunoaşterea adevăratului Isus); b) etapa reinterpretării semnificaţiei lui Isus, ca să aibă sens pentru omul modern (a demitologizării şi remitologizării mesajului NT; R. Bultmann, E. Käsemann, J. Jeremias, G. Bornkamm); şi c) etapa reinterpretării „iudaice” a lui Isus ca profet al împărăţiei iminente a lui Dumnezeu, în contextul literaturii creştine şi iudaice tradiţionale, precum şi apocrife (E.P. Sanders, G. Vermes; J. D. Crossan, R.W. Funk, H. Koester).
Printre beneficiile acestor căutări se află o înţelegere mult mai detaliată a vieţii lui Isus şi a începutului Bisericii, un tablou mult mai complet al lumii din primul secol. Acest lucru îi ajută pe credincioşi să înţeleagă şi mai bine cum, la împlinirea vremurilor, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său Unic, Isus Cristos, şi cum a fost El perceput de contemporanii săi, în diverse moduri alternative. Printre dezavantaje pot fi amintite raţionalizarea excesivă a cercetării despre Isus, sublinierea existenţei sale umane în detrimentul celei divine, cultivarea unui spirit de necredinţă în evanghelii deoarece ele, conform unor comentatori liberali, ar da un portret „al credinţei” despre Isus, nu unul cu adevărat istoric şi demn de crezare despre persoana lui istorică. Aceste abordări ştiinţifice au, astfel, şi un caracter reducţionist puternic. Conform lor, tot ce s-ar putea spune, documentat, despre Isus ar fi că el şi-a început lucrarea în Galileea, că a fost anunţat de Ioan Botezătorul, cu care era rudă, că a fost la originea multor acte de vindecare şi exorcizare, fiind acuzat de conducătorii religioşi că lucrează cu puteri oculte, că rudele lui nu l-au crezut la început, ci îl considerau ieşit din minţi, că el însuşi şi-a pus sub semn de întrebare titlul de „bun învăţător”, că tema principală a predicării sale a fost Împărăţia lui Dumnezeu, că a fost un povestitor dăruit şi un mare creator de parabole, că a criticat Templul, că a fost prins şi ucis pe cruce sub acuzaţia ironică de „rege al iudeilor”, iar după aceasta ucenicii, la început dezamăgiţi, au început să vestească plini de convingere învierea sa şi mântuirea tuturor oamenilor prin moartea lui.

Un alt punct de cotitură în studiile neotestamentare în secolul douăzeci l-a constituit aşa-numita „Nouă perspectivă” asupra lui Pavel („The New Perspective”). Cititorii români sunt mai puţin familiarizaţi cu această problemă, importantă mai ales prin implicaţiile asupra moştenirii dogmatice a protestantismului în special asupra modului în care e percepută „justificarea”, îndreptăţirea numai prin credinţă („sola fide”) şi intrarea în poporul lui Dumnezeu. Aţi putea să conturaţi o imagine a acestei „noi perspective”? În acelaşi timp, se întrevede în exegeza paulină o depăşire a acestei paradigme interpretative?

În bună măsură, „noua perspectivă asupra lui Pavel”, este o varianta paulină a cercetării în vederea stabilirii „potretului istoric al lui Isus”. Această perspectivă a câştigat teren mai ales după al doilea război mondial, când lumea teologică a încercat să se apropie de gândirea şi istoria evreiască, într-un gest de reparaţie faţă de suferinţele îndurate de evrei şi faţă de respingerea istoriei şi gândirii lor, sub influenţa teoriilor naziste (E. P. Sanders, K. Stendhal, cărora le răspunde N.T. Wright şi alţii). Conform acestei reinterpretări, evanghelia lui Pavel este citită în cheie diferită decât cea protestantă tradiţională, în aşa fel încât Pavel nu ar mai sublinia opoziţia dintre credinţă şi lege, sau dintre mesianismul lui Isus şi cel tradiţional fariseic, ci, ca un bun rabin şi bun fariseu, ar prezenta o evanghelie pronunţat iudaică. Conform acestei înţelegeri, Pavel nu s-ar fi convertit pe drumul spre Damasc, ci a primit o nouă chemare de a-l sluji pe Dumnezeu, el nu a desfiinţat meritul faptelor şi nu ar susţine că mântuirea este doar prin credinţă (doctrina preluată mai târziu ca sola fide), ci şi prin fapte; creştinul nu ar fi chemat la mântuire individuală personală (cum subliniază gândirea protestantă), ci la intrarea în noul popor al lui Dumnezeu, la o mântuire trăită colectiv, etc. Noua perspectivă asupra lui Pavel este o perspectivă opusă tradiţiei protestante, gândirii lui Luther şi Calvin.
Astăzi, din punct de vedere exegetic, pendulul se întoarce la afirmarea naturii radicale a teologiei lui Pavel. Fără îndoială, există o continuitate evidentă între Pavel şi gândirea rabinică, dar, în urma revelaţiei de pe drumul Damascului, el a înţeles, într-adevăr, o nouă viziune mesianică, a descoperit esenţa mântuirii iudeilor, dar şi a păgânilor, prin credinţă în jertfa lui Isus Hristos. Predicarea şi personalitatea lui Isus au fost prea bine şi radical conturate ca să pretinzi că Pavel ar continua, pur şi simplu, o teologie iudaică, pre-creştină. Pe de altă parte, fără discuţie, există o continuitate între VT şi NT, între Isus şi profeţi. Avem de a face, din nou, şi aici, cu o pereche de abordări care nu sunt în antiteză totală, ci sunt complementare.

Oricum am privi lucrurile, metoda istorico-critică („Historical Criticism”) rămâne instrumentul cel mai util pe care îl avem la dispoziţie în interpretarea Scripturii. Însă, din nefericire, folosit fără restricţii, în mod arbitrar, ori pornind de la prejudecăţi filozofice şi teologice care stabilesc dinainte ce poate sau nu să fie a contribuit enorm la dinamitarea din interior a unităţii Scripturii şi, mai grav aş spune – deşi lucrul acesta este mai puţin subliniat – a puterii Bisericii de a răspunde multor provocări moderne. Joseph Ratzinger, actualul Benedict al XVI-lea, într-o splendidă conferinţă din 1988, tradusă şi la noi, „Interpretarea biblică în criză – Despre problema fundamentelor şi căilor exegezei astăzi”, a arătat impasul şi limitele în care se află azi exegeza ghidată de metodologia istorico-critică ce are la bază principiile lui Dibelius şi Bultmann. Ar fi enorm de multe lucruri de discutat aici – material pentru un interviu întreg – însă mai concret aş dori să vă întreb până în ce punct putem susţine că imperfecţiunea, eroarea cuvintelor scripturale, elementul uman din text, inconsecvenţele pe care le găsim analizând textul nu au nicio influenţă asupra modului în care îl percepem, ca Adevăr absolut, ca sursă a oricărei cunoaşteri şi ca Persoană în care nu găsim greşeală? Este, în cele din urmă, o întrebare care priveşte relaţia lui Dumnezeu cu Cuvântul Său.

Analiza istorico-critică a Noului Testament nu este, după părerea mea, o direcţie în întregime greşită. Problema apare atunci când este exagerată această perspectivă. Creştinii au două mari resurse în înţelegerea mesajului divin: resursa istorică (Biblia şi comentariile teologilor de seamă, unde eu cred că pot fi incluşi şi Părinţii Bisericii) şi resursa transcendentală (iluminarea Duhului Sfânt, relaţia cu divinitatea). Noi credem în Isus cel istoric, şi care poate fi cunoscut prin Biblie, prin Duhul Sfânt, precum şi prin istorie. Orice exegeză serioasă va încerca să privească Biblia în contextul ei istoric, iar în cadrul acestui studiu apar, bineînţeles, ipoteze şi modele redacţionale (nu putem călători în timp ca să ştim exact cum au stat lucrurile, de aceea lucrăm cu modele; de altfel, chiar şi pentru înţelegerea unui fenomen contemporan îţi trebuie un model şi ipoteze de lucru cu privire la origini, sinteză, dezvoltare, comunicare). Natura lui Dumnezeu nu este modificată de dezbaterile noastre, dar mărturia despre El, şi posibilitatea credinţei, sunt afectate. De aceea merită să se predice o evanghelie curată, verificată cu mărturia de veacuri a credincioşilor şi teologilor de seamă. În ce priveşte natura umană şi divină a Cuvântului revelat, aici este mult de discutat. Problemele sunt ale noastre, nu ale lui Dumnezeu. Noi sesizăm extreme şi dogmatizăm paradoxal, dar fenomenele acestea sunt unitare din punctul de vedere al lui Dumnezeu (exemple: liberul arbitru şi predestinarea, caracterul undă-corpuscul al luminii, etc.).

Cum rezolvaţi tensiunea, cu care fără-ndoială v-aţi confruntat, între pastor şi exeget atunci când aveţi de-a face cu texte controversate sau dificile care pun la îndoială sau provoacă pe bună dreptate aspecte ce ţin de latura spirituală şi de credinţă? Cum se pot menţine în echilibru onestitatea intelectuală, munca exegetică serioasă şi credinţa autentică şi profundă în adevărul Scripturii şi, implicit, al lui Dumnezeu?

Foarte simplu. Un pastor aplică direcţiile şi poruncile Scripturii (ale Bibliei). Orice om va da socoteală lui Dumnezeu despre felul în care înţelege, verifică şi urmează Cuvântul divin în viaţă. Eu cred în inspiraţia divină a Bibliei şi că cred că Dumnezeu a lăsat suficientă informaţie, istorică sau prin iluminare, ca mesajul de bază al Scripturii să fie înţeles bine, în toate aspectele sale esenţiale. În ce priveşte aspectele necentrale, care dau naştere la dezbateri şi tabere, există multe principii bazate pe bun-simţ cultural şi teologic, care pot călăuzi pe căutătorul de adevăr. Este interesant de observat că Dumnezeu a lăsat în Cuvântul Său două aspecte importante: cuvântul ca revelaţie şi poruncă divină directă şi cuvântul ca înţelegere şi formulare teologică umană, în ascultare de Dumnezeu (vezi legea de pe Sinai, care include şi porunci directe şi legislaţie venită de la Moise; învăţătura mântuitorului Isus include, de asemeni, aceste două aspecte, deoarece Isus vorbeşte şi ca Dumnezeu care revelează, dar şi ca Fiu al omului, care legiferează; sau exemplul apostolului Pavel). În concluzie, când Dumnezeu şi-a revelat planurile şi poruncile, El nu a scutit omul de interacţie cu ele, ca să le înţeleagă, şi chiar ca să le explice şi să transmită aceste explicaţii. De aceea, chemarea omului este să asculte şi să cugete la Cuvântul Domnului, să asculte şi să evalueze, să asculte şi să aibă iniţiative, iar aceste două dimensiuni nu pot fi separate.

Doctrina „ineranţei” Scripturii (Scriptura este fără greşeală) este o moştenire importantă şi preţuită pentru protestanţii evanghelici. Cum rezolvăm problema ineranţei având în vedere mulţimea manuscriselor Noului Testament, a erorilor şi interpolărilor pe care le regăsim în text (de ex. sfârşitul Evangheliei după Marcu, textul din Ioan 8:1-11, 1 Ioan 5:7)? Nu este apelul – făcut adesea – la originalele perfecte, pe care nu le deţinem, o soluţie prea facilă?

Ineranţa biblică este un concept şi un termen. Ca termen, nu apare în Biblie. În calitate de concept, liniile sale majore sunt prezente în Biblie. Conceptul în sine este însă unul foarte complex şi a primit diferite definiţii, în timp, în funcţie de precizările biblice, dar şi în funcţie de filozofia teologilor implicaţi în definire. Apare un caracter paradoxal implicit, în acest concept, din cauză că un Dumnezeu perfect dă un Cuvânt perfect prin oameni imperfecţi. Aşa cum ai sugerat, unii cred că scăparea este în sublinierea caracterului perfect al originalelor. Dar Dumnezeu nu a lăsat ca aceste originale să ne parvină, decât multe copii ale lor, unele mai exacte, altele mai puţin exacte! Pe de o parte, s-ar putea trage concluzia că, nefiind consultabile, originalele au deja un fel de lipsă… Pe de altă parte, din cele aproximativ 5000 de manuscrise vechi ale NT existente astăzi, plus diverse traduceri în latină, siriacă, coptă, sau citate, se poate contura o imagine destul de precisă a textului original (gradul de precizie este foarte mare, peste 96-97 %, poate chiar mai ridicat), iar identitatea teologică esenţială este de netăgăduit: mesajul este acelaşi. Cu alte cuvinte, ceea ce avem astăzi ne dă acces la original în proporţie de 99.99%.
În acelaşi timp, în această fascinaţie faţă de manuscrisele originale, este implicată şi concepţia despre revelaţie. Cu ce text lucrăm ca text definitiv al NT, cu un original din secolul 1, practic intangibil, dar foarte bine aproximabil, sau cu un text canonizat şi asumat din Biserică, mă refer la forma canonică acceptată în secolele IV-V. Sunt interpolările din acest text canonic, de asemeni, inspirate? Afirmă undeva Scriptura că trebuia să avem neapărat originalul în faţă? Este corect să afirmăm prioritatea unui original inexistent – dar aproximabil, faţă de un text al NT canonic, din secolul IV, comentabil, dar existent şi deschis comparaţiilor, şi asumat de o Biserică mărturisitoare şi dinamică?
Eu, personal, mă simt în comuniune esenţială cu autorii textelor amintite de tine, adică 8:1-11, 1 Ioan 5:7, etc., cu teologia lor trinitară şi cu mărturia lor suplimentară, timpurie şi verificabilă (cel puţin la nivelul secolului 2-4), cu hotărârea Bisericii creştine timpurii care le-a considerat inspirate. Importanţa acestor verificări comunitare este majoră, Cuvântul lui Dumnezeu trăieşte în forma aceasta, a Cuvântului adeverit de Biserică, de credincioşi, mărturisit şi trăit de aceştia. Din acest punct de vedere, ar fi recomandabil pentru toţi creştinii contemporani să se întoarcă ad fontes, ca să proclamăm adevărurile eterne ale Cuvântului, mai mult decât diverse poziţii teologice ulterioare.
Apoi, aş mai dori să atrag atenţia şi asupra unui alt aspect: în contra credinţei multora, Dumnezeu pare să se ferească de artefacte originale şi de simboluri materiale. Corpul lui Moise nu a fost găsit, şarpele Nehuştan a fost distrus, chivotul legământului este de negăsit, la fel şi corabia lui Noe, originalele VT nu le avem, nici pe cele ale NT, Isus însuşi nu a scris nimic, ci s-a folosit de predicarea apostolilor şi evangheliştilor. Apelul la originalul fără greşeli mi se pare un pic problematic. În schimb, Dumnezeu ne dă suficient ca, în mod mediat de comunitate şi gândire, prin implicare personală şi gândire dreaptă, călăuzită divin, prin asumarea onestă a puterii de a raţiona şi concluziona, să aflăm adevărul şi să beneficiem de bincuvântările sale. Nu e o simplă maximă creştină, vorba care zice: „litera omoară, dar Duhul dă viaţă” (2 Corinteni 3.6).

V-aţi ocupat în lucrarea dumneavoastră de doctorat de ceea ce aţi numit „Teologia Căii” la Luca, ce structurează Evanghelia sa şi Faptele apostolilor. Aţi arătat că Luca, în modul în care reprezintă istoria a ceea ce s-a întâmplat, se află într-un dialog cu cultura literară şi filozofică a timpului său. Care au fost modelele literar-istorice la care a apelat evanghelistul şi care a fost „miza” sa teologică şi apologetică în abordarea respectivelor modele? În final, putem extinde sau aplica din punct de vedere spiritual teologia căii lui Luca la un tipar general al drumului pe care credinciosul şi Biserica îl parcurg prin această lume spre destinaţia lor eternă? 

O lucrare de doctorat nu reprezintă magnum opus al unui teolog, ci o temă tratată aprofundat, academic şi comparat, care dovedeşte că autorul stăpâneşte subiectul ales şi metodele de cercetare potrivite şi că poate discuta cu inteligenţă şi respect, cu integritate şi forţă de argument, de la egal la egal cu marii teologi ai lumii. Sau, cel puţin aşa ar trebui să fie.  În ce priveşte tema doctoratului meu, într-adevăr, ea s-a axat pe teologia lui Luca despre Cale (Hodos), mai precis, despre apariţiile pe cale ale mântuitorului Isus cel înviat. Am încercat să demonstrez că Luca a folosit un tip de povestire aproape standard, cu o structură bine precizată, care s-a bazat pe modelul unor povestiri moralizatoare folosite relativ des în literatura greco-romană. Ideea este că evanghelistul Luca şi-a dat silinţa să prezinte evanghelia într-o formă inteligibilă auditoriului greco-roman contemporan, la care a adăugat elemente proprii care să sublinieze divinitatea lui Isus şi necesitatea schimbării vieţii prin întâlnirea cu El. Cine doreşte să urmeze acest model literar din Luca-Fapte, înseamnă că subscrie şi el la recunoaşterea importanţei unei comunicări adaptate a evangheliei în cadrul societăţii contemporane. Drumul spre generalitate se parcurge prin asumarea particularităţii. Mă bucur că am putut cerceta această temă vreme de patru ani într-o atmosferă de integritate intelectuală şi de credinţă dedicată la Colegiul London Bible College, Brunel University. Mulţumesc mult şi pentru întrebările puse în acest interviu. Sper ca în România să apară tot mai mulţi teologi de valoare care nu doar analizează Noul Testament, ci îl şi cred şi îi urmează mesajul în viaţă, după cum îi şi comunică adevărurile cu drag şi cu pasiune.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *