Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Originea tainelor Bisericii

Originea tainelor Bisericii

Sfintele taine ale Bisericii tradiţionale nu sunt invenţii omeneşti (popeşti). Isus Cristos nu propune noutăţi absolute plecând de la zero, nu inventează, ci desăvârşeşte. A împlinit şi continuă să împlinească prin Duhul Sfânt toată Legea şi Profeţii (Mt 5,17-18).

Elemente simbolice preexistente în Vechiul Testament (VT), care prefigurau, promiteau şi proclamau realitatea viitoare, sunt preluate şi desăvârşite de Isus Cristos. Aceste elemente prefigurative sunt amintite în partea de memorial a celebrării sfintelor taine. Botez, ungere a profeţilor, regilor şi preoţilor, cuminecare cu o parte a animalului jertfit, preoţie levitică, căsătorie adamică, pocăinţă şi ungeri ale bolnavilor (răniţilor) şi îmbălsămare a morţilor existau în VT. Isus Cristos cu Duhul Sfânt le perfecţionează, le împlineşte în el însuşi.

Biserica creştină tradiţională invocă Duhul Sfânt (toate tainele au epicleză) pentru ca ceea ce Tatăl cu Duhul Sfânt a realizat în Isus Cristos să realizeze şi în noi, aici, acum şi în vecii vecilor. Unele taine sunt poruncite de Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Isus Cristos (botezul şi cuminecarea euharistică), adică instituite juridic. Toate sunt trăite, realizate în viaţa istorică a lui Isus Cristos, adică instituite cristologic, ca moduri concrete de însuşire (iniţiere) şi de trăire (mistagogie) de către oameni a Tainei‑Cristos-Biserică.

1. Instituirea juridică a tainelor Bisericii

Numai pentru două taine avem instituire juridică explicită, adică prin poruncă din partea lui Isus Cristos. Pentru taina botezului: „Mi s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ. Mergeţi, aşadar şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt 28,18-19). Avem aici şi formula botezului. Pentru taina tainelor, sfânta împărtăşanie (cina mistică): „Luaţi (acceptaţi), mâncaţi, acesta este trupul meu… Beţi din acesta toţi, căci acesta este sângele meu, al Legământului, care pentru mulţi (toţi) se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt 26,26-28). „Aceasta să faceţi spre pomenirea mea” (Lc 22,19; 1Cor 11,24-25). De aceea unele comunităţi de tradiţie protestantă, citind nominalist Scriptura, din ascultare faţă de porunca lui Cristos, au conservat numai ritualurile simbolice ale botezului şi cinei, golite de dimensiunea tainică.

2. Instituirea cristologică a tainelor Bisericii

Tainele Bisericii tradiţionale au fost instituite (sau mai corect spus, fondate) cristologic în sensul că Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Isus Cristos în viaţa sa istorică a trăit (primit) cele 7 taine. Iar dacă au fost înfăptuite (instituite, fondate) în Cristos, atunci conform marii legi a tainei mântuirii al cărei apogeu este învierea: „tot ceea ce Tatăl a înfăptuit cu Duhul Sfânt în Fiul său, înfăptuieşte şi în noi cu acelaşi Duh Sfânt”, sau mai scurt formulată: „dacă în Isus Cristos atunci şi în noi”, adică „dacă în Cap (Cristos) şi în trup (biserică)”.

Această lege o explică apostolul Pavel cu privire la taina învierii: „dacă Duhul celui ce a înviat pe Isus din morţi locuieşte în voi, cel ce a înviat pe Cristos Isus din morţi va face vii şi trupurile voastre muritoare prin Duhul său care locuieşte în voi” (Rom 8,11; vezi şi Rom 6,5.8; 1Cor 6,14; 2Cor 4,14). Dacă legea este valabilă pentru ultima fază a mântuirii (învierea), este valabilă şi pentru celelalte faze ale mântuirii. Aşa că dacă Isus Cristos, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, a fost botezat, miruit, împărtăşit (jertfit), hirotonit, făcut păcat, unit nunţial cu biserica, uns în vederea înmormântării, atunci şi noi putem să fim eficient botezaţi, miruiţi, împărtăşiţi, hirotoniţi, spovediţi, căsătoriţi, unşi în vederea morţii, pentru a beneficia deplin de mântuire.

2.1. Instituirea tainei botezului

„Botezuri” se întâlnesc şi înainte de Isus. Botezul potopului (1Ptr 3,20-21) şi botezul poporului Israel în mare şi în nor, adică Duh (1Cor 10,1-2). Ioan predica botezul pocăinţei şi boteza cu apă (Lc 3,3.16).

La începutul vieţii publice, Isus a fost botezat în Iordan de Tatăl (glasul ceresc) şi Ioan Botezătorul în apă şi în Duhul Sfânt coborât peste umanitatea lui Isus ca un porumbel pe cuibul său (Mt 3,13-17). Acesta a fost primul botez creştin. Apoi Isus Cristos a anunţat că mai „există un botez pe care trebuie să-l primesc şi cât de mult doresc să se îndeplinească” (Lc 12,50).

Iar pe ucenicii Iacob şi Ioan care cereau lui Isus posturile din dreapta (prim‑ministru) şi din stânga (ministru de finanţe), îi întreabă Isus: „puteţi să beţi paharul pe care îl beau eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care mă botez eu?” (Mc 10,37-38). Într‑adevăr la sfârşitul vieţii pământeşti Isus Cristos a fost botezat în apele profunde ale morţii martirice liber asumată.

2.2. Instituirea tainei mirului

Ungerea cu untdelemn (Duh) a profeţilor, a regilor (1Sam 15,1) şi a preoţilor (Ex 29,7) era practicată în VT.

Isus Cristos a fost miruit sau confirmat (de la bebaióô, a face stabil, a întării), în misiunea primită la botez, de Tatăl (glasul din nor) şi de Duhul Sfânt (norul care l-a umbrit), la schimbarea la faţă sau transfigurare (Mc 9,2-8).

A fost confirmat în misiunea începută la botezul din Iordan, de Profet care anunţă Evanghelia Împărăţiei, de Rege care înfăptuieşte lucrările Împărăţiei (minunile carităţii), de Preot care dă cult Tatălui şi de Mire care-şi curtează mireasa.

2.3. Instituirea tainei împărtăşaniei

Împărtăşirea oferentului şi oferitorului (preotului) din jertfa adusă la altar era practicată la templul din Ierusalim (Lev 7,6.15-16). Isus Cristos s-a oferit pe sine (trupul său) jertfă fără pată lui Dumnezeu Tatăl în Duhul Sfânt şi etern (Evr 9,14; text de referinţă), o dată pentru totdeauna (Evr 9,24; 10,10).

Se oferă şi nouă invitându-ne să acceptăm (a lua ceea ce ţi se oferă înseamnă a accepta) sub chipul pâinii frânte trupul jertfit pentru a-l mânca şi sub chipul potirului cu vin sângele vărsat pentru a-l bea (Mt 26,26-28), realizând astfel împărtăşania cu trupul şi sângele lui Cristos (1Cor 10,16).

2.4. Instituirea tainei preoţiei

Israel, popor scos din Egipt pentru a sluji Domnului (Cortului), avea un întreg trib preoţesc, tribul lui Levi (Num 1,48-53), trib care substituia pe întâii născuţi de parte bărbătească din toate triburile care erau ai Domnului şi ar fi trebuit să slujească Domnului ca preoţi (Ex 13,2).

Preoţii erau consacraţi (Ex 29; Lev 8), pentru a oferi în numele poporului daruri şi jertfe pentru păcat (Evr 5,1). Fiul Omului Isus Cristos n-a venit să fie slujit, ci să slujească (Mt 20,28). Într‑adevăr a slujit în toate treptele slujirii preoţeşti, fiind „diaconul tăierii împrejur” (Rom 15,8); „mare arhiereu (preot)” (Evr 4,14) şi „episcopul sufletelor noastre” (1Ptr 2,25).

Preoţii leviţi erau consacraţi printr-o serie de rituri: spălare cu apă şi îmbrăcare cu veşminte (Ex 29,4-5); ungere cu ulei şi cu sângele jertfei (Ex 29,7.20); înmânarea materiei de jertfă (Ex 29,24) şi intrarea în cortul întâlnirii (Lev 9,23). Aşa şi Isus Cristos a fost spălat în Iordan la botez; a fost îmbrăcat şi uns cu Duhul Sfânt şi cu sângele crucii; a primit materia de jertfă, trupul său (Evr 10,5), şi cu învierea şi înălţarea la cer, a intrat în cortul ceresc, nefăcut de mâini (Evr 9,11-12).

Isus Cristos a înfăptuit primul act de consacrare preoţească a apostolilor, pentru „a avea parte” la moştenirea slujirii sale preoţeşti (şi la domnie după înviere), la spălarea picioarelor (In 13,1-17).

2.5. Instituirea tainei căsătoriei

Femeia a fost creată în vederea căsătoriei (Gen 2,24), necesară din cauza morţii, pentru perpetuarea neamului omenesc după cădere. Fără cădere înmulţirea s-ar fi realizat, probabil, prin diviziune, aşa cum s-au petrecut lucrurile la crearea Evei (Gen 2,21-22).

Isus Cristos se prezintă ca mire (nymphíos) când motivează de ce, spre deosebire de ucenicii lui Ioan Botezătorul şi de fariseii care postesc mult, ucenicii lui nu postesc, spunând: „Pot oare nuntaşii să jelească atâta vreme cât mirele e cu ei? Vor veni zile când mirele va fi luat de la ei, şi atunci vor posti” (Mt 9,15; Mc 2,19-20; Lc 5,34-35).

Şi Ioan Botezătorul mărturiseşte că nu este el Cristos, ci numai prietenul Mirelui Cristos, fiindcă „cine are mireasă este mire; dar prietenul mirelui, care stă şi-l ascultă, saltă de bucurie la glasul mirelui, acum această bucurie a mea s-a împlinit” (In 3,29).

Unirea nupţială dintre Cristos şi Biserică se celebrează în ultima săptămână a vieţii sale istorice. Intrarea în Ierusalim a fost intrarea Mirelui Cristos cu alaiul său de nuntă în cetatea marelui Împărat, pentru celebrarea nunţii mesianice. Banchetul de nuntă a fost ţinut joi seara la cina cea de taină. Unirea nunţială s-a realizat vinerea pe cruce şi sâmbăta în mormânt. Viaţa nouă s-a născut duminica cu învierea.

Căsătoria creştină este taină mare (redusă astăzi de unii la un contract social), dacă este trăită jertfelnic ca marea unire nunţială dintre Mirele Cristos şi Mireasa Biserică (Ef 5,32), în care Cristos îşi oferă trupul şi sângele ca hrană Miresei, iar Mireasa răspunde cu jertfa maternităţii şi a martiriului.

2.6. Instituirea tainei pocăinţei

Chemarea la pocăinţă a poporului Israel, în sensul de mărturisire a păcatelor şi întoarcere la fidelitate faţă de Legământul nunţial cu Dumnezeu, este mesajul principal al profeţilor.

Evreii aveau şi o zi de penitenţă naţională (Jôm Kippûr), în care îşi smereau sufletele, în timp ce Marele Preot, unica dată în an, intra în Sfânta sfintelor ca să facă ispăşire (Lev 16). Ioan Botezătorul pregăteşte calea Domnului chemând la pocăinţă (Mt 3,1). Isus Cristos, cel ispitit în toate asemenea nouă dar fără de păcat (Evr 4,15), care n-a făcut păcat (1Ptr 2,22), Tatăl l-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în el (2Cor 5,21).

Într‑adevăr Cristos, care s-a arătat ca să ia păcatele noastre (1In 3,5) şi să le ierte, pironind pe cruce înscrisul (cheirógraphon) cu ale noastre datorii-păcate (Col 2,14). A făcut pocăinţă (penitenţă) pentru noi, a postit şi ajunat (după unii şi la ultima cină), a privegheat şi s-a rugat. Penitenţa celui fără de păcat a ajuns la maxim la cruce când a purtat păcatele noastre în trupul său pe lemn, pentru ca prin rănile lui noi să fim vindecaţi (1Ptr 2,24; Is 53).

În ziua învierii, Înviatul a dăruit Duhul Sfânt sub forma suflării pentru continua însufleţire (însănătoşire) a Evei noi prin aplicarea jubileului mesianic al iertării datoriilor-păcate (In 20,22-23), adică pentru iertarea din taina pocăinţei.

2.7. Instituirea tainei maslului

Ungeri în vederea vindecării rănilor (Lc 10,34) şi însănătoşirea bolnavilor (Mc 6,13) sau îmbălsămarea morţilor (In 19,39-40) erau o practică obişnuită la iudei. Aşa cum la Iordan a fost consacrat în vederea crucii, Isus Cristos a fost uns (consacrat) în vederea înmormântării, în Betania în casa lui Simon leprosul (Mc 14,3-9; Mt 26,6-15), în casa unui fariseu din partea unei femei păcătoase (Lc 7,36-50) şi în casa lui Lazăr din partea surorii lui Maria (In 12,1-8). În casa lui Lazăr, mirosul nardului curat de mare preţ „a umplut casa de miros” (In 12,3), aşa cum la rusalii Duhul Sfânt va umple casa unde stăteau ucenicii (Fapte 2,1-4).

Moartea lui Isus pregătită cu ungerea de pe urmă (maslu) nu este spre răul miros al putrefacţiei ci spre bunul miros al învierii şi spre dăruirea Duhului Sfânt, pentru ca şi noi să răspândim peste tot mireasma (parfumul) cunoştinţei lui Cristos Înviatul, mireasmă de viaţă pentru viaţă (2Cor 2,14.16).

 

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *