Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Ortodoxia veselă cu Damian Stănoiu

Ortodoxia veselă cu Damian Stănoiu

În biblioteca de acasă, a părinţilor mei şi pe care eu am încercat doar s-o completez, există volumele mici, cu coperte de culoare roşie şi albastră, din vechea colecţie „Biblioteca pentru toţi”. Stau acolo, unul lângă altul, Daniel Defoe, Sinclair Lewis, Lev Tolstoi, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, William Shakespeare, cu margini uzate şi colţuri îndoite, tandră amintire, împreună cu teatrul radiofonic, a copilăriei şi primei tinereţi. Acum câţiva ani, căutând printre ele ceva necesar băiatului meu la şcoală, mi-a venit în mână o copertă roşie pe care era scris un nume oarecare şi un titlu distant: Damian Stănoiu, Alegere de stareţă. Ştiam dintotdeauna că se află acolo, dar nu-mi aminteam, decât vag, conţinutul ei, desigur o citesem la o vârstă nepotrivită şi nu o reluasem.

Astfel încât habar n-aveam cine a fost Damian Stănoiu şi nici ce scrisese. Prefaţa volumului, documentată amplu, la nivel biografic şi bibliografic, mi-a oferit toate datele despre om şi scriitor şi m-a făcut să cred că ar fi potrivit să-i regăsim cărţile, tipărite prea demult. Şi aş mai spune că bunul obicei al existenţei acestor prefeţe în cărţile colecţiei amintite, şi nu numai în ele, face ca genul de informaţii oferite, azi, pe Internet, să semene a zgârcenie. Lăsând la o parte specificul scriiturii timpului, adică ploconelile intelectuale şi interpretările sovietice, detaliile amănunţite acolo reprezintă, totuşi, marca unui timp în care ideea de cultura generală nu decedase încă.

Am citit cu mare plăcere cartea de acasă, apoi le-am căutat pe celelalte, dar fără mare succes. Publicate în urmă cu foarte mulţi ani şi ediţiile noi lipsind în general, le-am aflat numai în biblioteci particulare şi în anticariate. Aşa că, eu nefiind om de litere, nu pot să fac decât o respectuoasă sugestie de recuperare a unui scriitor care mi se pare a fi interesant, literar vorbind. Născut la sfârşitul secolului al XIX-lea şi trecând cu şaizeci şi trei de ani de viaţă, în secolul XX, Damian Stănoiu a călătorit, cu talentul la purtător, de la condiţia de ţăran sărac – nu-mi pot imagina anul 1900 decât cu cioareci – până la statura de autor a treizeci şi două de cărţi (superb efort! minunată nelinişte!). A supărat pe unii, a bucurat pe alţii. Născut oltean, posesor al umorului, subtil şi necruţător, al locului, s-a călugărit, acesta fiind cel mai la îndemână gest pentru un ţăran fără perspective. Pentru ca, în continuare, să facă tot ce ştia mai bine, adică să scrie şarje scânteietoare despre ceea ce ochiul lui fotografic, exersa şi memoria disponibilă, înregistra. A publicat în Gîndirea, Adevărul literar, Scrisul românesc, Universul, Viaţa românească, trăind, în mănăstire, apoi la Bucureşti, vânzând ziare şi cărţi, prost îmbrăcat şi fără prieteni. Un destin clasic de român talentat …

Câteva titluri savuroase pentru subiectele din viaţa monahală: Călugări şi ispite, Necazurile părintelui Ghedeon, Duhovnicul maicilor, Alegere de stareţă, O zi din viaţa unui mitropolit, Deşertăciunea deşertăciunilor, Pocăinţa stareţului, Ucenicii Sfântului Antonie, Eros în mănăstire, Draci fără coarne, ca şi romane cu subiecte din mediul citadin: Camere mobilate, Parada norocului, Fete şi văduve. Cât de prolific, date fiind circumstanţele timpului în care a trăit! Nepriceperea mea într-ale criticii (abia număram doi ani la moartea scriitorului) nu poate îndrăzni să comenteze mai mult. Vreau doar să mărturisesc bucuria degustătorului de carte bună şi aprecierea umorului de calitate. Înţeleg că modul de tratare a subiectelor demonstrează perfecta cunoaştere a mediului invocat, dar şi că face dovada unui bun-simţ al observaţiei, în care nu este loc de batjocură, personajele beneficiind de simpatia celui care scrie. Ele nu sunt decât biete fiinţe, cu slăbiciuni, care-mai-de-care mai omeneşti, cu greşeli înghesuite una-peste-alta, în încercarea, stângace şi vană, de a ascunde, sub preş, belşugul vanităţilor. Am savurat parodia limbajului arhaic şi bisericesc, umorul contondent al contrastului dintre ce credem că ar trebui să fie şi ceea ce vedem că este, explozia de râs care separă gestul autentic cuvios, de atitudinea făţarnic pocăită.
Un cunoscător al acestor comunităţi, neschimbate, în opinia lui, spune că „monahii sunt singurele fiinţe care decid să trăiască împreună fără să se cunoască, îşi duc viaţa laolaltă fără să se iubească şi mor fără să se regrete”. Aş adăuga constatarea că ceea ce transpare din toate subiectele lui Damian Stănoiu este faptul că există o prăpastie, greu de ignorat, între faptele unui sistem şi exigenţele spirituale, formulate în interiorul lui şi prin el. Pentru că, aparent, sau nu numai, ceea ce se petrece în vieţile trăitorilor din cărţile lui Damian Stănoiu nu suferă alternativa: oamenii sunt aceiaşi, oriunde s-ar afla, oricum s-ar îmbrăca şi oricâte exigenţe hrănesc, în bietele lor vieţi. Care, totuşi, se îndreptăţesc, toate, de speranţa mântuirii. Dar nici despre aceste lucruri nu ar trebui să vorbesc prea mult, pentru că nu le cunosc. Şi desigur că există, ca peste tot, excepţii sublime. În om ar trebui să se afle numai Dumnezeu, dar noi reuşim să inventăm absenţa Lui.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *