Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Ortodoxie şi putere politică în România contemporană. Cronica unei lansări de carte

Ortodoxie şi putere politică în România contemporană. Cronica unei lansări de carte

Textul de mai jos a fost scris în urmă cu mai bine de patru ani  şi este o relatare de viaţă ştiinţifică; era vorba de câteva comentarii pe marginea discursurilor de la lansarea volumului Ortodoxie şi putere politică în România contemporană. Studii şi eseuri (Editura Nemira, Bucureşti, 2005) semnat de George Enache. Evenimentul s-a desfăşurat la Palatul Patriarhiei şi a fost onorat de dl academician Florin Constantiniu, care a ţinut o consistentă cuvântare, cu multe elemente polemice. Am încredinţat iniţial cronica unei reviste de istorie din Bucureşti aflată sub egida Academiei Române. Redacţia a ales să nu publice textul (probabil) din cauza unor (timide) delimitări de poziţiile exprimate de dl profesor Florin Constantiniu (ales în epocă membru titular al forului cultural şi încă în urma unui vot covârşitor). Am recurs la câteva (politicoase) rezerve faţă de afirmaţiile domniei sale, în pofida faptului că discursul mă aprecia la superlativ. După perplexitatea iniţială în faţa refuzului redacţiei am predat relatarea unei alte publicaţii (editată tot de Academia Română). Textul nu a apărut nici de această dată. În schimb, am descoperit cu stupoare că – de câţiva ani buni – cel care vorbeşte despre o nouă poliţie a gândirii, despre o atmosferă de timorare, de intimidare a celor cu opinii diferite de ale mainstream-ului este chiar dl Florin Constantiniu! Poate că, dacă nu ar fi existat această stranie lamentaţie a domniei sale, aş fi ales să abandonez acest text şi să trec sub tăcere neobişnuitul comportament al celor două redacţii.

 

Lansarea volumului Ortodoxie şi putere politică în România contemporană.

Studii şi eseuri, Palatul Patriarhiei, 22 noiembrie 2005

Marţi 22 noiembrie 2005, în faţa unei asistenţe numeroase, formată în mare parte din studenţi teologi, dar şi din ziarişti de la presa scrisă şi audio-vizuală, Palatul Patriarhiei a găzduit lansarea controversatului volum Ortodoxie şi putere politică în România contemporană. Studii şi eseuri, semnat de George Enache şi apărut la editura Nemira în colecţia Biblioteca de Istorie.

Preotul Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, a subliniat că o realitate ce reiese din paginile cărţii este „rezistenţa din interior a Bisericii Ortodoxe Române” în perioada comunistă, adăugând că „ar fi bine ca această temă să reprezinte o provocare pentru istoricii români, în general, şi pentru teologii istorici, în special, pentru că este un subiect insuficient cercetat”. În încheiere, părintele Stoica a împărtăşit convingerea sa puternică după ce a citit această carte: „Am exclamat: Iată, s-a făcut o reparaţie, iată a fost zdruncinat un mit! Iată că o mare nedreptate făcută patriarhului Justinian a fost reparată! Iar acest lucru reiese nu numai din această carte, ci şi din lectura unui alt volum, apărut cu 4 ani înainte, în anul 2001, intitulat Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist, scrisă de Cristina Păiuşan şi Radu Ciuceanu. Ei bine, în aceste lucrări de referinţă, se dovedeşte în mod incontestabil faptul că acest concept de rezistenţă din interior este cât se poate de viabil şi că patriarhul Justinian (…) a fost un strateg care a reuşit să ferească Biserica de toate provocările la care era supusă din partea regimului opresiv. Patriarhul a înţeles, ca nimeni altul, că, numai păstrând unitatea Sinodului, Biserica va rezista, a înţeles că, punând preţ pe organizarea învăţământului teologic, exclus din învăţământul de stat, va putea să pregătească preoţimea aşa cum trebuie, pentru slujirea pastoral-misionară şi astfel Biserica va rezista. În egală măsură, accentul pe care vrednicul de pomenire patriarh Justinian l-a pus pe organizarea şi consolidarea monahismului a fost un alt punct forte, iar acest lucru reiese cu foarte multă pregnanţă din documentele Securităţii. Şi cred că elocvente în acest sens sunt două declaraţii, să le numim aşa, ale ministrului de Interne de atunci, Alexandru Drăghici; într-una vorbea de faptul că această „armată neagră a călugărilor” trebuie şubrezită, pentru că acel reprezentant al regimului comunist îşi dădea seama de forţa spirituală a monahismului şi cât poate ajuta acesta la rezistenţa poporului nostru. Iar a doua declaraţie care consfinţeşte totul în sensul pledoariei pe care am încercat să o fac este o altă declaraţie a lui Drăghici, care spunea că nu burghezii şi nu intelectualii reprezintă adevăratul pericol pentru regim, ci patriarhul Justinian cu cei doi vicari ai săi, unul de faţă, aici, printre noi, părintele Patriarh Teoctist, precum şi PS Antim Nica”.

Profesorul Florin Constantiniu a subliniat faptul că George Enache este un istoric de puternică şi autentică vocaţie care a făcut „o explorare exemplară a arhivelor” şi că un alt merit „este că a cercetat aceste documente cu spirit critic (…) şi nu s-a lăsat prins în capcană, atunci când în documentele Securităţii ni se înfăţişează o anumită imagine defavorabilă a clerului nostru, a imaginii BOR. Domnia sa a ştiut să discearnă cu un spirit critic remarcabil falsul de adevăr”. „Din unghiul de vedere al cercetării istorice – a continuat dl Florin Constantiniu – , dl George Enache a dat o carte extrem de valoroasă, care de acum înainte va fi un jalon în cercetarea istoriei Bisericii Ortodoxe Române şi vreau să vă spun că domnia sa nu este singurul. Aici în sală se află un mai tânăr coleg al meu de la Institutul de Istorie «Nicolae Iorga», dl Cristian Vasile, care are meritul unui Ioan Botezătorul, în sensul că a deschis calea unor astfel de cercetări. A fost un pionier în acest domeniu şi iată că pe această pârtie deschisă de domnia sa, astăzi, cercetători de mare înzestrare intelectuală şi de o erudiţie remarcabilă, precum George Enache, îşi aduc contribuţia la cunoaşterea istoriei Bisericii Ortodoxe Române. Dar cartea aceasta se înscrie şi într-un anumit orizont de aşteptare, adică ea vine după părerea mea într-un moment foarte potrivit. De ce? Pentru că – suntem aici în faţa lui Dumnezeu, alături de Patriarhie, de biserica în care sălăsluieşte Dumnezeu – şi trebuie să spunem adevărul. Poate că, în chip paradoxal, după căderea regimului comunist – iată, au trecut 15 ani! – în unele privinţe Biserica este astăzi mai puternic atacată, iar ierarhii ei mai tăgăduiţi decât au fost înainte de 1989. Pentru că dacă dumneavoastră luaţi un şir întreg de publicaţii, dintre care unele se pretind publicaţii culturale, veţi vedea cuvinte grele la adresa Bisericii sau, ca să folosesc termenul unui romancier, o tencuire în noroi a Bisericii şi a slujitorilor ei. Nu intru acum într-o discuţie care presupune o analiză mai profundă şi deci timp mai îndelungat. Cine sunt aceste forţe care încearcă să discrediteze Biserica Română, care încearcă să-i defăimeze ierarhii? Sunt acele forţe care vor să anuleze identitatea naţională a poporului român! Pentru că, în istoria poporului român, Biserică şi popor au făcut întotdeauna un singur corp şi cine spune identitate românească spune de îndată şi Biserică – Biserica Ortodoxă. Ei bine, toţi cei care formează astăzi aceste mari curente de mondializare şi de laicizare se împiedică de naţiune şi de identitate naţională tocmai pentru că ştiu foarte bine că un factor al conştiinţei noastre identitare este Biserica, tocmai pentru că văd din toate sondajele de opinie că preţuirea, că încrederea poporului român se îndreaptă în primul rând spre Biserică. Tocmai pentru a-i lua acest punct cardinal, ei încearcă să sădească îndoiala. Şi regimul comunist ducea această propagandă ateistă care sădea îndoiala cu vorbele: Bine, dar Dumnezeu nu există! De ce mergeţi la biserică? Dar acum nu e vorba numai de îndoială sădită, ci este vorba de batjocorirea Bisericii, de înjosirea ierarhilor ei, de propovăduirea deschisă a unor păcate, pentru că avortul este un păcat, homosexualitatea este un păcat, or, de fiecare dată când Biserica le condamnă, se găsesc publicaţii care să spună cum este posibil ca Biserica să se pronunţe în favoarea interzicerii avortului?, cum este posibil ca Biserica să condamne homosexualitatea? Or, toate acestea fac parte dintr-o ofensivă foarte bine gândită, foarte sistematică, care vizează slăbirea acestui element din conştiinţa noastră identitară care este Biserica. Aş spune că o temă care focalizează această campanie împotriva Bisericii este aşa-zisa subordonare a BOR faţă de regimul comunist. (…) Cei care astăzi vor să tăgăduiască rolul Bisericii noastre în istoria poporului român vin şi spun: iată, BOR a pactizat cu regimul comunist, BOR a făcut grave concesii regimului comunist, BOR a devenit un fel de slujnică. Eu vreau să vă spun ceva. Părintele Constantin Stoica, cel care a deschis reuniunea noastră, a stăruit asupra rezistenţei care a existat în BOR şi, într-adevăr, în cartea domnlui George Enache o să găsiţi un şir întreg de astfel de episoade ale rezistenţei. Este capitolul, care mie mi s-a părut unul dintre cele mai realizate, despre episcopul Nicolae Popovici, episcop care este practic o personalitate necunoscută a Bisericii noastre. Însă eu vă mărturisesc, poate greşesc, dar de aceea suntem oameni, ca să greşim, eu am o altă abordare a raportului dintre Biserică şi putere, în perioada regimului comunist, şi abordarea mea porneşte de la cuvintele Mântuitorului din predica de pe munte. Fiindcă acolo Mântuitorul spune: „Nimeni nu aprinde o făclie sau o lumânare ca să o pună după aceea sub obroc. Dimpotrivă, o pune în sfeşnic, ca să lumineze întreaga casă“. Dacă luăm aceste cuvinte şi le aplicăm la funcţia Bisericii, vedem că Biserica, de fapt, este chemată să facă acest lucru: să ia lumina, lumânarea, lumina credinţei să o pună nu sub obroc, ca să o ascundă, ci să o pună în sfeşnic, ca să lumineze tuturor credincioşilor. Haideţi să ne gândim un moment… Sigur, în Biserica Catolică întâlnim exemple foarte frumoase de prelaţi care au luptat în mod deschis cu autoritatea comunistă: cardinalul Mindszenty, primatul Ungariei, care după revoluţia maghiară din 1956 a trebuit să se refugieze în ambasada americană şi a stat ani şi ani acolo, cardinalul Stefan Wyszynski al Poloniei, care a intrat şi el în conflict cu puterea comunistă şi a avut domiciliu forţat, care sunt exemple de purtare demnă, eroică. Dar, după părerea mea, marele câştig pe care l-a avut poporul român, poporul credincios român, din atitudinea Bisericii noastre faţă de regimul comunist a fost că a putut, în condiţiile acelea, de existenţă a unui regim ateu, să ţină lumina aceasta nu sub obroc, ci s-o pună în sfeşnic şi să ne lumineze pe toţi. Pentru că, dacă BOR intra în conflict cu autoritatea comunistă, ea, până la urmă ar fi fost obligată – fiindcă statul comunist dispunea de mijloace extraordinare de represiune şi constrângere –, să abandoneze lumina aceea din sfeşnic şi s-o pună sub obroc şi să fie o Biserică de catacombe. Or, nu, aici a fost abilitatea clerului, a conducerii BOR de a găsi modalitatea de a răspunde vocaţiei, menirii pe care o are de a propovădui Cuvântul lui Hristos şi în nici un moment – aşa, cu toate compromisurile şi cedările care au fost – funcţia aceasta fundamentală a Bisericii nu a fost abandonată, diminuată sau părăsită. (…) Eu cred că, atunci când se evaluează rolul pe care BOR l-a avut în timpul regimului comunist, noi trebuie chiar să-i preţuim pe ierarhii noştri care au ştiut să păstreze flacăra şi nu au coborât-o sub obroc”.

Consemnând acest discurs ţinut de, probabil, cel mai mare (şi controversat) orator din istoriografia română de azi, trebuie să remarcăm o mare neînţelegere. Aparent, autorul acestor rânduri ar trebui să fie mai mult decât măgulit de cuvintele frumoase rostite de dl Florin Constantiniu, numai că subsemnatul nu a deschis calea unor cercetări asemănătoare cu cele ale domnului Enache concretizate în volumul Ortodoxie şi putere politică în România contemporană. Credem că perspectiva propusă în Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist este radical diferită de cea oferită de G. Enache, iar modul de utilizare a surselor este punctul esenţial care ne desparte, aşa cum am subliniat şi în articolul O istorie sinceră a Bisericii Ortodoxe Române sub comunism?, publicat în „România liberă” din 3 decembrie 2005. Polemizam aici chiar cu discursul domnului George Enache care a declarat cu prilejul lansării: „Încep prin a-mi exprima bucuria sinceră că alături, aici, în această sală, se află două persoane care, într-un fel, întruchipează câteva din idealurile care m-au animat când am scris această carte. În primul rând este vorba de PF Sa Patriarhul Teoctist, martor nemijlocit al acelor evenimente, memorie vie a acelor evenimente din viaţa Bisericii, cel care poate ar fi cel mai avizat critic a ceea ce am scris eu în carte, deoarece a trăit şi a fost parte a acestei istorii. În al doilea rând este vorba de domnul academician Florin Constantiniu, cel care este primul autor de după 1989 care a scris o istorie sinceră a poporului român, o istorie eliberată de orice parti pris-uri, de inhibiţie, o istorie care încearcă să restabilească demnitatea acestei discipline după ce ani şi ani la rând a fost lovită adesea de prejudecăţi ideologice. Aceste două lucruri m-au preocupat şi pe mine: a scrie o istorie sinceră a Bisericii din acea perioadă, întotdeauna însă corijată şi legată de memoria nemijlocită a celor care au trăit în acea epocă, care sunt în cele din urmă judecătorii supremi în această situaţie. Dacă ei sunt cei care au fost cei mai mulţumiţi de rezultatele cercetărilor mele, acest lucru mă onorează şi le mulţumesc. (…) Recursul la documente şi la arhive şi obligatoriu îmbinarea acestora cu memoria acestor oameni care au trăit efectiv evenimentele de atunci, precum şi o grilă cât mai riguroasă pot conduce la o istorie sinceră – repet acest cuvânt pentru că mi se pare foarte important –, o istorie sinceră a BOR în perioada comunistă. Când scriem astfel de istorii nu trebuie neapărat să căutăm vinovaţi şi să găsim eroi”.

PF Sa Teoctist a încheiat seria discursurilor: „Întâi sunt impresionat pentru că, iată, numai cu voia lui Dumnezeu, văd şi aud cu ochii şi urechile mele lucruri atât de minunate, acum, după 16 ani de când Dumnezeu şi-a întors faţa către poporul român. Şi de atunci, din acea clipă în care am fost invitat la televiziune să spun un cuvânt de binecuvântare şi de linişte, de atunci am trăit apoi şi perioada pe care dl academician o cunoaşte acum atât de bine. Şi, dacă este dintru început să facem o subliniere, gândul şi înţelesul nostru bisericesc se îndreaptă spre răscumpărarea acestei libertăţi pe care am câştigat-o atunci şi de care ne bucurăm acum. (…) Cu prilejul Revoluţiei, după sfânta liturghie din duminica de dinaintea Naşterii Domnului, la 24 decembrie 1989, ieşind de la sfânta liturghie cu un sobor, dar sobor de microfoane, care era înaintea mea întrebându-mă tot ceea ce se cuvenea de întrebat atunci. Şi de bună seamă răspundeam şi eu pe măsura lor. Una dintre întrebări suna aşa: Cu ce a contribuit Biserica la izbucnirea Revoluţiei? O întrebare foarte grea pentru clipele acelea şi pentru mine, cel care eram deja ţinta unor atenţii. Şi am spus: Biserica [a fost alături de popor], în mod permanent, prin rugăciunile ei, împreună cu monahii de la mănăstiri, cu preoţii de la parohii, cu credincioşii, care n-au încetat o clipă a se ruga: pentru pace, pentru sănătate, pentru libertate; şi [credincioşii] participau în număr mare la hramurile bisericilor sau la Învierea Domnului nostru Iisus şi cântam Hristos a Înviat! (…) Sunt încredinţat că această lucrare, acest sinaxar pe care autorul l-a întocmit după documentele vechi, a răsturnat cu desăvârşire cele ce se spuneau despre patriarhul roşu. (…) Noi, domnule academician, nu punem la inimă atacurile care se îndreaptă şi acum spre noi. Ţinem cont de ele însă, căci de multe ori ele pornesc şi din cauza unei nepriceri a noastră şi a unei întârzieri a transparenţei Bisericii faţă de lume şi faţă de cultură, cum au fost cazurile pe care le cunoaşteţi din ultimul timp. Dar toate acestea sunt spre slava lui Dumnezeu. Mai fericit eşti – ne învaţă Sfinţii Părinţi – când cineva te ponegreşte decât atunci când cineva te laudă. De aceea, iubiţi tineri şi tinere, înarmaţi-vă cu cunoaşterea Bisericii – şi nu numai cu această carte, dar şi cu evoluţia Bisericii în prezent, cu lucrările Sfântului Sinod, cu lucrările Congresului decanilor de la Facultăţile de Teologie…”

De altfel, volumul lansat a şi fost inclus în bibliografia obligatorie a catedrei de Teologie istorică a Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, spre deosebire de alte cărţi care tratau aceeaşi temă, dar aveau o altă viziune şi nu sugerau deloc că patriarhul Justinian ar putea fi calificat drept „rezistent” în raport cu puterea politică.

 

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *