Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Păcatul prostului-gust sau Legenda Meşterului… Moraru

Păcatul prostului-gust sau Legenda Meşterului… Moraru

Acum două săptămâni, târgul Ieşilor îmi oferea ocazia de a profesa optimismul patriotic: „Da, domnule, iată că şi la noi se poate!” Motivul acestei adânci reflecţii era Congresul Naţional de Genealogie şi Heraldică organizat de Institutul „Sever Zotta” o dată la doi ani şi ajuns la cea de-a XV-a ediţie: organizare impecabilă (marca Ştefan S. Gorovei), valoare academică, distincţie, oameni relaxaţi şi conversaţie agreabilă. Chiar şi nelipsitele rivalităţi îşi păstrau tonul de civilitate. Boierie, ce mai! Purtat de atmosfera de la congres, am uitat că în societatea românească binele, atât cât mai poate fi reperat, supravieţuieşte pe insule mărunte şi de cele mai multe ori nebăgate în seamă. Părăsindu-mi insula plin de încredere am început să navighez printre monumentele ieşene. La prima vedere şi aici lucrurile par să se mişte: bisericile sunt pline de schele, aşadar se lucrează. Unul dintre monumentele pe care îmi doream cel mai mult să le revăd era Mitropolia veche, cu hramul Sf. Gheorghe, zidită între anii 1761 şi 1769, ctitorită de către Mitropolitul Gavril Callimachi al Moldovei şi care adăposteşte mormintele mai multor mitropoliţi: Leon Gheuca, Iacob Stamati, Meletie, Sebastian. Biserica, construită într-un stil care combină elementele baroce cu cele inspirate din clasicismul rus, a fost restaurată în perioada 1981-1985 şi redată cultului în 1999.După ce am îndepărtat un colac metalic cu care era închisă portiţa către discreta bisericuţă, aproape ignorată din cauza vecinătăţii cu Mitropolia cea mare, care

adăposteşte Moaştele Sfintei Muceniţe Parascheva, m-am apropiat de construcţie. Exteriorul arăta destul de încurajator, restaurarea fiind corectă. Intrat în pridvorul deschis, am cercetat întâi lespezile de mormânt. Abia după câteva minute mi-am ridicat privirea, doar spre a mă înspăimânta de vedenia ce mi se arăta: iniţial, am crezut că era vorba de vreun afiş trecător, de vreun banner instalat provizoriu, într-atât erau de străine imaginile pe care le vedeam de locul pe care îl invadaseră. Treptat, am înţeles că nu e vorba de un kitsch provizoriu, ci de unul făcut ca să dureze: un mozaic nou-nouţ, strălucitor, multicolor, care îmbracă bătrânii pereţi ai pridvorului. Încă mai teribile decât nepotrivirea estetică dintre monumentul de patrimoniu şi stângacea manufactură, care nu face decât să polueze o construcţie ridicată cu glagorie şi decenţă, sunt reprezentările ce doresc să evoce un eveniment creştin remarcabil, altminteri: aducerea, la Iaşi, a moaştelor Sfântului Apostol Andrei. Cum intri în pridvor şi stai cu faţa către intrarea în biserică, eşti întâmpinat de o… bandă desenată, de fapt mozaicată.

În stânga, incredibil dar adevărat, o coadă de avion. Din avion coboară o raclă pe care o preiau câţiva călugări. Pe coada avionului, ochii mi s-au proptit în cele câteva cercuri olimpice. Fără să pot dibui legătura sfintelor moaşte cu olimpiadele şi nefiind expert în siglele companiilor aviatice, am aflat mai târziu că simbolul nu avea legătură cu vreo competiţie sportivă, ci cu „Olympic Airways”. În centrul „tripticului”, procesiunea cu sfintele moaşte. În dreapta, ca şi cum cineva s-ar fi temut ca nu cumva să uităm cum a fost transportată racla, reapare coada avionului; de data aceasta, racla este urcată înapoi. În ghidul pe care îl aveam la mine, am citit următoarea explicaţie: „Mozaicul bizantin realizat între anii 1999-2000 în pridvorul deschis al bisericii de către echipa meşterului Virgil Moraru reprezintă patru scene din Paradis şi evenimentul aducerii moaştelor Sf. Apostol Andrei la Iaşi, în octombrie 1996” (Pelerin în Iaşi, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, Trinitas, Iaşi, 2000, pp. 13-14.). Ce e drept, vestea proastă a tonului absolut aprobator adoptat de o publicaţie oficială a Mitropoliei Moldovei la adresa ororii, era îndulcită de o ştire formidabilă, pe care nu ştiu cum mi-am permis, mai ales ca istoric, să o ignor până acum: în anul 2000, se vede treaba, Bizanţul exista încă, de vreme ce echipa meşterului Moraru a realizat un mozaic bizantin… Curat  bizantin!
În timp ce încercam să pricep raţiunea pentru care cineva ar fi propus, creat şi aprobat o astfel de „operă de artă”, m-am întrebat dacă nu cumva sunt eu un amator într-ale artei, dacă nu cumva canoanele artei bisericeşti au virat definitiv către arta pop sau dacă nu cumva sunt, pur şi simplu, un om rău.
În fond, nu ne place nouă ceea ce e nou şi bogat? Ce dacă Mitropolia veche din Iaşi e o clădire de patrimoniu plină de istorie şi de forţă spirituală? La naiba cu vechiturile astea! Noi vrem lucruri lustruite, aurii şi, neapărat, scumpe. Frumuseţea lăsată de cei vechi e prea discretă şi nu ne putem împăuna cu ea. Nu e mai bine să creăm lucruri noi, moderne, în spiritul vremurilor? Gata cu aripile îngerilor, sunt complet demodate! Ce nevoie avem de pene când dispunem de avioane şi ce nevoie mai avem de credinţă când există cherosen? Ne place sau nu, nici sfintele moaşte nu se mai deplasează astăzi singure, ca pe vremea Sfântului Nicolae. Astăzi, ele zboară cu avionul. Şi dacă preoţii noştri sfinţesc autoturisme de ce nu ar merita avionul, care e cu siguranţă mult mai aproape de Dumnezeu (doar îşi petrece mare parte din timp în cer), să îşi vadă chipul reprezentat pe o biserică de patrimoniu? Cu tot cu sigla companiei, că doar suntem în era capitalismului… Şi aşa putem lesne înlocui perimata legendă a Meşterului Manole cucea modernă, aviatică, a Meşterului… Moraru!  Totuşi, cu riscul de a părea un om rău, nu mă pot împiedica să nu mărturisesc că rar am văzut un kitsch mai sinistru. Departe de mine dispreţul faţă de munca unor oameni. Sunt sigur că intenţia lor a fost creştinească şi că munca lor ar fi putut să fie utilă pentru restaurarea unor opere de artă veritabile. Sunt atâtea care suferă şi care dispar sub ochii noştri! Nu pun la îndoială nici importanţa evenimentului evocat; mă tem însă că acest tip de îmbălsămare întru „nemurire” îl aruncă mai degrabă în derizoriu. Cazul ieşean ne conduce din nou la o problemă mai veche, reperabilă în toată ţara: criza patrimoniului, de care nu sunt ferite nici lăcaşurile de cult ortodoxe. Biserici medievale stau să cadă, altele sunt restaurate după ureche, termopanele apar peste tot, în incintele mănăstirilor de patrimoniu sunt ridicate clădiri noi şi urâte. Am detestat întotdeauna generalizările pripite şi cred că nu există tactică mai păguboasă decât acuza în bloc sau condamnarea otova. Există preoţi care se străduiesc să-şi repare bisericile, unii dintre ei reuşesc chiar restaurări impecabile; există, de asemenea, valoroşi specialişti în problemele de patrimoniu. Ceea ce le lipseşte acestora este autoritatea. Pentru a salva ce se mai poate salva din patrimoniul nostru construit, e nevoie ca preoţii care au respect faţă de artă şi istorie să fie încurajaţi, iar specialiştii să primească pârghii de forţă pentru a se putea impune în faţa acelor preoţi sau ierarhi care sfidează patrimoniul naţional, din incultură sau din semeţire lumească.

Sunt sigur că Sfântul Sinod va lua în discuţie cât mai curând situaţia patrimoniului bisericesc şi nevoia consolidării unei politici hotărâte a Bisericii pentru protejarea moştenirii istorice, culturale şi spirituale pe care o reprezintă bisericile şi mănăstirile monumente din întreaga ţară. Numai forţa morală şi instituţională a Bisericii Ortodoxe Române ar putea determina structurile statului să nu mai asiste pasiv la batjocorirea patrimoniului naţional.
Printr-o păstorire înţeleaptă şi printr-o colaborare vie între cler şi mireni putem scăpa de aripile de avion de pe bisericile de patrimoniu şi de „alteţele” josnice, despre care voi scrie într-un alt articol. Numai aşa vom ieşi din confuzie şi vom şti să alegem corect, să ne apărăm identitatea şi să promovăm valorile autentice. Numai aşa ne vom putea trezi din coşmarul Legendei Meşterului Moraru.

 

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *