Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Papa Ioan Paul al II-lea vorbește Bisericii Unite Române

Papa Ioan Paul al II-lea vorbește Bisericii Unite Române

Biserica este „Mireasa lui Cristos” şi poporul Domnului, popor adunat de Cristos prin moartea şi învierea sa şi prin darul Duhului Sfânt. Mântuirea ne atinge pe fiecare în mod personal, dar nu în nume individual. Mântuirea este darul comuniunii: ea ne uneşte şi face un popor reconciliat dincolo de marile diviziuni ale omenirii. Pentru  credincioşi comuniunea este înainte de toate participare euharistică. Pentru episcopii şi preoţii consacraţi este o participare din optica misiunii încredinţate lor de Cristos: aceea de a uni într-un singur Trup pe creştinii de pretutindeni.

Volumul pe care îl voi prezenta depăşeşte orice bariere ideologice, naţionale sau doctrinare. Este vorba despre culegerea de 18 enciclice pe care fericitul Ioan Paul al II-lea le-a adresat de-a lungul anilor Bisericii Unite Române, o biserică oprimată, o biserică martirizată continuu, atât de către autorităţile statului român, cât şi de „Biserica soră”, BOR. Edificatoare în acest sens sunt cuvintele cardinalului Iuliu Hossu: „Voi, fii ai Bisericii greco-catolice, mărturisiţi de trei secole, prin sacrificii uneori nemaiauzite, credinţa voastră în unitate” (p. 5).

În enciclica din 23 martie 1991, discursul adresat episcopilor din România aflaţi în vizita Ad limina Apostolorum de către Ioan Paul al II-lea, între altele, rememora vremurile în care episcopii greco-catolici erau persecutaţi şi, cu toate acestea, au păstrat vie flacăra credinţei: „Aş dori să-i amintesc în acest sens pe cei şase eroici episcopi închişi la sfârşitul anului 1948, şi cărora autorităţile statului le-au cerut să se lepede de credinţa catolică şi să rupă legăturile cu Scaunul Apostolic. Cu toate acestea, ei au rămas neclintiţi în credinţă, chiar dacă au avut de înfruntat multe linguşiri şi ispitiri. Trei dintr-înşii au murit în temniţă; preasfinţitul Ioan Bălan avea să se stingă mai apoi în 1959; Alexandru Rusu, în 1964; iar în cele din urmă, veneratul Iuliu Hossu şi-a dat ultima suflare la Căldăruşani, pe 28 mai 1970, fiind primul cardinal român creat in pectore de predecesorul meu papa Paul al VI-lea în Consistoriul din 28 aprilie 1969, însă a fost făcut public în Consistoriul din 5 martie 1973: Un ilustru servitor al Bisericii – spunea papa –, preamerituos pentru fidelitatea sa şi îndelungile suferinţe şi privaţiuni pe care le-a îndurat pentru ea; simbol şi reprezentant al fidelităţii multor episcopi, preoţi, călugări şi călugăriţe şi credincioşi ai Bisericii de rit bizantin” (p. 13).

Nici problemele pastorale ale greco-catolicilor nu au fost ignorate de fericitul Ioan Paul al II-lea în timpul misiunii sale de apostolat. Pe 21 ianuarie 1994, în discursul adresat participanţilor la reuniunea asupra problemelor pastorale, fostul episcop al Romei remarca două aspecte care să fie luate în seamă pentru redobândirea unei speranţe noi: competenţa clerului şi grija pentru celebrarea liturgică: „Grija voastră de căpătâi va fi cea legată de alegerea şi pregătirea formatorilor clerului: alegeţi persoane înţelepte şi cu viaţă exemplară, înzestrate cu virtuţi, inclusiv cu cele umane. Asiguraţi-le o competenţă autentică în materiile ce vor fi chemaţi să le predea, spre a putea fi cu adevărat îndrumători calificaţi în pregătirea celor ce vor lucra în via Domnului […] Un alt aspect de mare importanţă îl constituie grija pentru sfânta liturghie, acolo unde credinţa este vestită şi adorată, vădind totodată comuniunea şi frăţia dintre credincioşi: acolo se formează cu adevărat viaţa de creştin, contopind în modul cel mai desăvârşit toate aspectele acesteia” (p. 21).

Interpretarea Scripturii este în strânsă legătură cu patristica. În discursul adresat comunităţii Colegiului Pontifical „Pio Romeno” din Roma, întemeiat de papa Pius al XI-lea, fericitul Ioan Paul al II-lea afirma: „Studierea Sfintei Scripturi şi a operelor Părinţilor Bisericii vă va ajuta să cuprindeţi cheia oricărei adevărate teologii. Formându-vă la această şcoală a valorilor veşnice, care sunt cinstite şi studiate şi de către fraţii ortodocşi, veţi ajunge să fiţi ancoraţi cu tărie în izvoarele Bisericii şi veţi putea ilumina situaţiile de astăzi cu acea lumină antică şi care, totuşi, e mereu nouă. Domnul vă cheamă să îl slujiţi în patria voastră, spre a duce tuturor adevărul Evangheliei. Acel adevăr care îl eliberează pe om din robia păcatului, din relativismul moral şi din căutarea cu orice preţ a bogăţiilor, făcându-l mai stăruitor în lupta cu greutăţile clipei prezente” (pp. 33-34).

Unirea cu Roma a fost însoţită de un adevărat „boom” cultural. Deschiderea lui Atanasie Anghel către catolicism a însemnat, înainte de orice, o încercare reuşită de alfabetizare a poporului român în condiţiile în care, la noi, iniţiativele educaţionale nu prea existau: greco-catolicii sunt, de fapt, primii întemeietori de şcoli în Ardeal. Unirea a fost ecoul a sute de secole de cultură ale poporului român şi a adus cu sine o contribuţie educaţională importantă prin înfiinţarea şcolii de la Blaj. De aceea evenimentul va fi evocat în cadrul concelebrării liturghiei în ritul bizantin: „Acea unire purta cu sine ecoul a secole de istorie şi de cultură ale poporului român. Acestei istorii şi culturi, tocmai acea unire le-a adus o contribuţie de mare semnificaţie, cum arată şcoala născută în acel Blaj, pe care Eminescu l-a salutat nu întâmplător, ca mica Romă. Strădania voastră, preaiubiţi fraţi şi surori ai Bisericii greco-catolice, este cea a fidelităţii faţă de istoria şi tradiţia voastră. Figuri ca Teofil Szeremi şi Anghel Atanasie Popa, care au apărat cu dârzenie propria identitate culturală de oricine ar fi încercat să o ameninţe, arată cum catolicitatea şi cultura naţională pot nu numai convieţui, dar şi să se îmbogăţească reciproc, deschizându-se deopotrivă unei universalităţi care lărgeşte orizonturile şi favorizează depăşirea pericolelor de închistare şi închidere în sine. La picioarele splendidului iconostas al catedralei voastre şi-au aflat odihna, în sfârşit, rămăşiţele pământeşti ale veneratului episcop Inochentie Micu Klein, care şi-a iubit şi apărat cu generozitate şi curaj catolicitatea, strâns unit cu identitatea de român. Dovadă a acestei sinteze fecunde este faptul că în Biserica voastră frumoasa limbă română a intrat în liturghie şi că românii greco-catolici au făcut mult pentru reînnoirea intelectuală şi întărirea identităţii naţionale” (septembrie, 1999, op. cit., p. 43).

Biserica greco-catolică este pentru mulţi teologi un semn de unitate între două realităţi. Este, în fapt, o realitate vie a lucrării Duhului Sfânt în lume. Tradiţia deşi neschimbată, e mereu vie şi lucrătoare. De aceea, aşa cum afirmase cândva şi teologul Vladimir Lossky, singurul moment în care tradiţia e vie şi creativă este atunci când libertatea umană se uneşte cu harul şi, în acest fel, se transformă în spirit critic în interiorul Bisericii. Conştientizând valoarea creativă a spiritualităţii, în deplin acord cu evenimentul Cincizecimii, fericitul Ioan Paul al II-lea afirmase, duminică, 9 mai 1999, în concelebrarea euharistică din Parcul Izvor: „Această unitate a creştinilor este înainte de toate opera Spiritului Sfânt, de invocat fără încetare. În ziua Rusaliilor, Apostolii, care până în acel moment erau confuzi şi fricoşi, au devenit plini de curaj şi de zel apostolic. Nu s-au temut să-L vestească pe Cristos răstignit şi înviat; nu le-a mai fost frică să-şi mărturisească prin cuvinte şi cu viaţa fidelitatea faţă de Evanghelie, chiar şi atunci când aceasta însemna uneori prigoană şi uneori moartea. Mulţi, într-adevăr, au plătit cu martiriul această fidelitate. Călăuzită de Spiritul Sfânt, Biserica s-a răspândit astfel pretutindeni în lume. Dacă uneori s-au produs neînţelegeri şi, din păcate, rupturi dureroase în interiorul trupului mistic al lui Cristos, unic şi indivizibil, totuşi mai puternică decât orice dezbinare a dăinuit conştiinţa a ceea ce îi uneşte pe toţi credincioşii şi a unei chemări comune la unitate. La sfârşitul celui de-al doilea mileniu, drumurile care se îndepărtaseră încep să se apropie şi asistăm la intensificarea mişcării ecumenice menite să atingă unitatea deplină […] Urarea mea cea mai vie este ca rugăciunea lui Isus: Tată, fă ca toţi să fie una, să vă rămână mereu pe buze şi să nu înceteze niciodată să bată în inimile voastre” (pp. 49-50).

Mărturiile de mai sus sunt sinteza unui păstor al Bisericii care, evitând blocajele şi tensiunile milenare, a răspuns afirmativ, atât cât i-a stat în putinţă, rugăciunii lui Cristos „ca toţi să fie una”. Citatele reprezintă câteva reflecţii adresate greco-catolicilor în lumina providenţialei oportunităţi de a vedea prosperând „cei doi plămâni”, după expresia cardinalului Špidlik, într-un „laborator spiritual”, care este locaşul plin de iubirea Trinitară, Biserica.

Fericitul Ioan Paul al II-lea, alături de papa Paul al VI-lea, reprezintă un reper, deoarece în timpul păstoririi sale a întruchipat ceea ce, atât admiratorii, cât şi criticii au recunoscut-o unanim: un spirit nobil, luptător neobosit pentru apărarea drepturilor omului, prin pasiunea sa pentru adevăr şi deschiderea sa către adevărurile celorlalţi. Recomand această culegere de enciclice tuturor celor care doresc să ştie la ce suntem chemaţi cu toţii să îndeplinim pentru un parcurs normal în drumul spre unitate.

Papa Ioan Paul al II-lea vorbeşte Bisericii române unite, volum îngrijit şi tradus de Cristian Crişan cu o prefaţă de Claudiu-Lucian Pop, Editura Galaxia Gutenberg, 2011.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *