Părintele Petroniu de la mânăstirea Antim la Muntele Athos

 Monahismul a reprezentat, din secolul al IV-lea încoace, o forţă puternică a culturii creştine. Astăzi, atât în Orient, cât şi în Occident se simte nevoia de a aduce modul de viaţă monastic la zi cu exigenţele timpului nostru. Unul dintre monahii erudiţi şi, în acelaşi timp, veritabil avvă, a fost părintele protosinghel Petroniu Tănase, care tocmai a trecut la Domnul.

Considerat părinte duhovnicesc al monahilor români athoniţi, figură exemplară a ortodoxiei româneşti, Petroniu Tănase a văzut lumina zilei în anul 1914 în comuna Farcaşa, judeţul Neamţ. Intră de tânăr în obştea mănăstirii Neamţ. La schitul Prodromu de la Muntele Athos a ajuns după ce cunoscuse experienţa „Rugului Aprins” la Mănăstirea Antim din Bucureşti.

Pentru părintele Petroniu calea monahală nu a însemnat o renunţare totală la „lume”; deşi monah, a urmat cursurile Facultăţii de Teologie, precum şi cursuri de matematică şi filozofie. Spre deosebire de alţii, filozofia nu a însemnat pentru marele duhovnic excluderea experienţei ascetice. Mai mult, relaţia scripturistică şi eclezială cu Isus Cristos, aşa cum reiese din întreaga activitate a părintelui Petroniu exclude reducerea Sa ideologică la principii metafizice sau etice, la doctrine sau gnoze – unde Isus este absorbit fie într-un sistem abstract, care instituie prăpastia perpetuă între învăţători şi învăţaţi, fie la o experienţă de iluminare subiectivă, în care învăţăcelul devine el însuşi Învăţătorul divin.

Aşa cum reiese din cuvintele părintelui Petroniu, întâlnirea credinciosului cu Cristos este dramatică dar, pe de altă parte, ea trebuie să se transforme continuu într-un Paşte revărsat, Cincizecime continuă în care credinciosul, ancorat cu putere în credinţa păstrată prin intermediul Scripturii, Tradiţiei şi al Părinţilor, dobândeşte cu adevărat învierea.

În anul 1937, atunci când obştea mănăstirii Antim număra 38 de monahi, părintele Petroniu a organizat biblioteca existentă aici. Astfel, monahul Petroniu este deopotrivă şi cărturarul Petroniu. În anul 1978, el reuşeşte să părăsească ţara, cu destinaţia Athos, făcând parte din a doua generaţie de monahi trimisă de Patriarhia Română pentru a revigora obştea monahală de la schitul românesc din muntele sfânt.

Din anul 1984 a devenit protosinghel, duhovnic şi bibliotecar al acestui schit. De aceea, transmiterea autentică a tradiţiei ortodoxe într-o lume profund schimbată în ultimele decenii constituie pentru toţi o provocare majoră, unde speranţele şi bucuria libertăţii se amestecă nu mai puţin cu nelinişti legitime. În final, rămâne speranţa că rugăciunile părintelui, fost membru al „Sinaxei” athonite, figură marcantă a spiritualităţii româneşti, ne va ajuta să depăşim barierele ideologice care dezbină sau dizolvă spiritul autentic creştin. Pentru o lectură suplimentară, in memoriam Petroniu Tănase, redăm câteva învăţături adresate tuturor celor care doresc să se ancoreze cât mai bine în adevăratul spirit al asceticii şi al „trăirii” ortodoxe.

În Vechiul Testament, iubirea se afla în fruntea Decalogului, dar adevărata ei icoană ne-a arătat-o Mântuitorul Cristos, când s-a întrupat din dragoste pentru noi şi ni s-a descoperit ca Iubire întrupată. Atunci, El a iubit pe oameni cum nimeni nu i-a iubit sau îi va iubi vreodată; le-a tămăduit bolile, le-a iertat păcatele şi s-a împovărat cu păcatele tuturor, primind să moară pentru noi cu moarte înjositoare, pentru a ne deschide tuturor calea iubirii şi a învierii. Apoi ne-a lăsat cel mai sfânt Testament, pecetluit cu sfântul şi dumnezeiescul Său Sânge: „Porunca cea nouă a iubirii”.

La Cina cea de Taină, în ultimele clipe pe care le mai trăia cu ucenicii, Mântuitorul le încredinţează acest Testament al Iubirii: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unul pe altul aşa cum v-am iubit Eu pe voi. Acesta va fi semnul după care lumea vă va cunoaşte că sunteţi ucenicii Mei” (Ioan 13, 33-34). Şi ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns această aşa de limpede poruncă, Mântuitorul o repetă iarăşi peste puţin „Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiţi unul pe altul aşa cum v-am iubit Eu” (Ioan 15, 22); pentru ca îndată să o repete şi mai hotărât: „Aceasta vă poruncesc: Să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 16,17).

Dacă am făcut lucruri bune, Dumnezeu mă primeşte şi-mi răsplăteşte în veci mai mult. Dacă, însă, am făcut numai lucruri rele nu pot intra dincolo şi acesta este iadul duhovnicesc: să fii lipsit în veci de vederea feţei lui Cristos!

Biserica ortodoxă este şi trebuie să rămână „duhovnicie”. Nimic nu se împlineşte fără puterea Sfântului Duh. Astăzi duhul lumii pătrunde peste tot, uneori chiar în Biserică, în viaţa de parohie şi de mănăstire. Cu ajutorul duhovnicului, omul este chemat să se înduhovnicească prin Cristos Cel mort şi înviat care a pnevmatizat, îndumnezeit firea umană pe care a înălţat-o la cer, aşezând-o pe tronul Sfintei Treimi.
Otrava păcatului nu se poate tăia cu apă de flori, trebuie leacuri puternice; nu cu jumătăţi de măsură, ci cu luptă pe viaţă şi pe moarte. Părinţii Patericului spun «Dă voinţă şi ia putere» şi alta «Dă sânge şi ia duh». Eşti neputincios, dar Mântuitorul a venit tocmai pentru cei slabi şi bolnavi. «Voieşti să fii sănătos?», ne întreabă El. Trebuie să vrei din toată inima, dă voinţă şi iei putere. Iei putere şi rabzi necazurile, să te împotriveşti vrăjmaşului, să nu cazi în luptă, că fără osteneală nu este mântuire; trebuie să dai sânge să iei duh. Harul întăreşte puterile slăbănogite de păcat, vindecă rănile sufleteşti, dar ceea ce am stricat prin voia noastră, singuri trebuie să îndreptăm prin spovedanie curată, prin căinţă sinceră şi prin fapte bune, prin post şi rugăciune.

Dacă ne-a plăcut mincinoasa dulceaţă a păcatului, se cade să gustăm şi amărăciunea cea dulce a leacului. Aşa cum bolnavul rabdă operaţie, tăiere, leacuri amare, ştiind că acestea îi aduc mult dorita sănătate, aşa cum răbdăm ostenelile postului în nădejdea că degrabă se apropie Paştile cele luminoase şi vesele, tot aşa să răbdăm şi pătimirile cele curăţitoare de păcat şi mântuitoare, care ne învrednicesc de bucurie neîntreruptă şi de Paştile cel veşnic, de strălucirea, mângâierea şi odihna celor ce s-au ostenit în necazuri şi în toate felurile de chinuri.

 (foto: ziarullumina.ro)