Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

„Părintele Petroniu era de o căldură şi o blândeţe copleşitoare”

„Părintele Petroniu era de o căldură şi o blândeţe copleşitoare”

Cristian Bădiliţă: Dragă Filip, în ce împrejurări l-ai întâlnit pe Părintele Petroniu? Cunoşteai deja ceva despre biografia şi statura lui duhovnicească?

Filip-Lucian Iorga: Dragă Cristian, în primul rând, îţi mărturisesc că am avut până acum o oarecare rezervă în a relata pelerinajul meu la Sfântul Munte Athos, pentru că acest reper sacru a devenit, de câţiva ani, o destinaţie fashionable şi pentru politicienii şi afaceriştii noştri ortodoxişti, avizi să acapareze şi simbolurile sfinţeniei. Totuşi, fiindcă îl evocăm pe Părintele Arhim. Petroniu Tănase, plecat dintre noi săptămâna aceasta, trebuie să explic mai întâi cum am ajuns la Sfântul Munte şi să punctez câteva momente mai importante ale acelui pelerinaj.

Am pornit din Bucureşti în 9 aprilie 2004, de Vinerea Mare, şi am asistat la slujba Prohodului, la Biserica Agios Dimitrios din Salonic, unde ne-am închinat la Moaştele Sf. Dimitrie. A doua zi, am ajuns la Ouranopolis, de unde ne-am ridicat fiecare câte un Diamonitirion, „paşaportul” pentru Muntele Athos. Nu a fost însă chip să trecem cu maşina dincolo, aşa că ne-am ales fiecare, din genţile bine rânduite, doar câteva lucruri trebuitoare şi am pornit doar cu câte un rucsac în spate. Am prins ultimul vaporaş şi am ajuns în portul de intrare în Sfântul Munte, Daphne.

Prima impresie când ajungi la Daphne e că nu ai coborât dintr-o barcă, ci dintr-o maşină a timpului. Îţi dai seama însă destul de repede că timpul nu mai e o problemă care trebuie să te preocupe la Sfântul Munte.

Am fost găzduiţi la Schitul românesc Prodromu, unde Florin anunţase dinainte sosirea noastră. Seara am participat la slujba Învierii la Marea Lavră unde, culmea, ne-am întâlnit cu un politician francez, François Léotard, fost ministru al Culturii şi al Apărării şi care în 2004 era reprezentant al Uniunii Europene în Macedonia. După impresionanta slujbă, am mâncat împreună în vasta şi superba trapeză a Marii Lavre. Nu pot uita cântările cu „Christos anesti ek nekron”, sobrietatea ceremoniei, mirosul de miere al lumânărilor, atmosfera frăţească din trapeză, pe când gustam din peştii cărnoşi de sărbătoare.

În cele 6 zile care au urmat, am mai fost în capitala Karyes (unde am participat la procesiunea cu icoana făcătoare de minuni a Sfintei Fecioare Axion esti), la Mănăstirile Koutloumoussiou (unde am fost primiţi de părintele român Nicanor), Ivirou, Karakalou (unde e pictat Petru Rareş), Filotheou, Vatopediou (unde se află Brâul Maicii Domnului şi unde am admirat o frescă cu boieri români), Kostamonitou (una dintre cele mai austere mănăstiri, înconjurată de un peisaj mirific, de o „sălbăticie paşnică”, vorba lui Cristi), Zographou (unde sunt pictaţi Ştefan cel Mare şi Alexandru cel Bun; arsanaua Zographou a fost ridicată prin daniile lui Ştefan cel Mare), Dochiariou, Xenophontos (cu fresca lui Matei Basarab), Panteleimonos (impozanta mănăstire rusească), Xeropotamou, Dionisiou (unde am văzut relicvariul Sf. Nifon, pe care este figurat Neagoe Basarab).

În afara călugărilor, am întâlnit pe Sfântul Munte: muncitori români (mulţi); credincioşi cu copiii (ţin minte nişte protestanţi din Germania, care erau pătrunşi de tot ce trăiseră acolo); studenţi la teologie pe care tu i-ai numi cu siguranţă „talibani” (care vorbeau seara, înainte de somn, de sfinţii ruşi care trăiesc sute de ani, de catolicii care ameninţă Athosul şi de nocivitatea telefoanelor mobile cu care noi ţineam legătura cu familiile rămase acasă); bătrâni de la Athena cu care ne-am conversat în franceză; greci cam din topor atraşi mai mult de trapeze decât de Biserici, dar şi oameni foarte „subţiaţi” (a se vedea interviul cu Părintele).

Într-o mănăstire am curăţat cartofi, în alta am făcut curat în Biserică. Se spune că pentru tineri, şi efortul fizic e o formă de asceză. Cu siguranţă a fost aşa pentru mine, pentru că lipsa de exerciţiu fizic m-a supus la destule încercări în lungile noastre drumuri prin munţii şi văile pietroase ale Athosului. Într-o zi, plecând de la Vatopedu, cu toate că aveam hărţi şi până atunci ne orientaserăm bine, ne-am rătăcit şi, după o zi de mers sub o arşiţă doborâtoare, ni s-a arătat din nou, în faţa ochilor, aceeaşi Mănăstire Vatopedu. Ne învârtiserăm toată ziua în cerc! Fuseserăm poate prea grăbiţi să vedem cât mai multe mănăstiri, iar Sfântul Munte ne-a reamintit că eram pelerini, şi nu turişti. La un moment dat, zumzetul bondarilor a început să-mi sune în urechi precum corurile bizantine ale sfinţilor părinţi.

Am simţit tot timpul acolo că aerul era încărcat de sfinţenie. Nu ştiu cum să explic, dar era ceva extraordinar de concret, de palpabil. M-am bucurat să citesc recent, în cartea de convorbiri Un secol cu Neagu Djuvara, o relatare a Profesorului care seamănă foarte mult cu ceea ce am simţit şi eu acolo: „Simţi acolo, incontestabil, că flutură Duhul Sfânt (…) eram transportat în altă lume”.

Şi acum, să revin la prima zi de Paşti, 11 aprilie 2004, pe care am petrecut-o la Schitul Prodromu. Slujba de acolo a fost una dintre experienţele duhovniceşti cele mai adânci pe care le-am avut vreodată. Sigur că auzisem dinainte de Părintele Petroniu, în primul rând de la Florin. Ştiam că e unul dintre cei mai importanţi duhovnici de la Muntele Athos şi de aceea am şi luat cu mine… reportofonul. După-amiază, Părintele Petroniu ne-a acordat mai bine de o oră în care am stat, toţi trei, în preajma sa, încercând să aflăm „cele de folos sufletelor noastre”.

Ce impresie ţi-a produs Părintele? Ai putea face acum un portret al său, din memorie?

Un călugăr bătrân, dar în putere, smerit, foarte blând, cu o voce slabă, reţinută. Sigur că noi, tinerii, eram foarte emoţionaţi, aproape timoraţi. Să ajungi din lumea ta pe Sfântul Munte şi să te afli faţă în faţă cu un sfânt în viaţă, cu toate păcatele şi slăbiciunile tale, te dezbracă de orice pretenţie de „subtilitate”. Am întrebat pur şi simplu lucrurile care am simţit că erau esenţiale pentru sufletele noastre. Nu am încercat să fiu nici „spiritual”, nici „profund”.

Am fost frapat încă de la primele cuvinte ale Părintelui de faptul că sobrietatea şi reţinerea lui erau însoţite şi de o mare blândeţe. Nimic din rigiditatea şi asprimea întâlnite deseori la duhovnicii noştri. Ne-a împărtăşit toate gândurile şi poveţele cu o mare prietenie, de pe o poziţie de absolută egalitate, chiar dacă noi nu-i eram egali. M-a mai frapat atunci şi nivelul intelectual foarte înalt la care Părintele a ridicat discuţia: coerenţă desăvârşită, o limbă frumoasă, pilde expresive, niciun cuvânt lipsă sau de prisos. Am avut curiozitatea să mă uit pe notiţele mele de atunci: scriam zilnic în fugă câteva cuvinte, pentru a-mi aminti lucrurile cele mai importante.

După întâlnirea cu Părintele Petroniu, am notat următoarele cuvinte: „atenţie”, „respectarea rânduielii nu e constrângere” şi „şlefuirea sufletului”. Cine va citi interviul va înţelege de ce am notat tocmai aceste cuvinte.

Prin ce a fost el important pentru comunitatea de la Prodromu şi, în general, pentru ortodoxia românească?

A fost cel care a readus Prodromu la viaţă. Ne plângem mereu că avem o genă a dezordinii şi a delăsării. Mai grav, scuzăm uneori neorânduiala din multe zone ale ortodoxiei noastre, prin faptul că noi „avem trăire”. Sau, la fel de rău, în încercarea de a deveni „funcţionali”, „moderni”, lăsăm deoparte tocmai acea trăire duhovnicească pe care ar trebui să ne sprijinim. Comunitatea de la Schitul Prodromu, păstorită zeci de ani de Părintele Petroniu, este dovada că se poate ajunge la o bună orânduire a vieţii de zi cu zi, fără vreo scădere sufletească.

Era un teolog pornit contra neortodocşilor, cum sunt atâţia alţi călugări ortodocşi, sau încerca să-şi cunoască fraţii de alte tradiţii?

La Athos tradiţionalismul radical ortodox este mult mai puternic decât în alte zone ale ortodoxiei. Părintele Petroniu era unul dintre cei mai buni cunoscători şi cei mai adânc vieţuitori ai dogmei, tradiţiei şi rânduielilor ortodoxe. Totuşi, îşi dorea să-i cunoască pe ceilalţi fraţi creştini şi privea critic mişcarea ecumenică, dar fără să o respingă. Chiar nouă ne-a povestit despre un teolog catolic german, pe care îl primise la schit şi cu care avusese lungi conversaţii. Aşa cum se va vedea din interviu, ne-a spus chiar că necreştinii care respectă, prin firea lor, poruncile se vor mântui. Cred că nici nu mai e nevoie să spun prea multe despre acest subiect. E suficient să-l citez din nou pe Părinte: creştinismul e unul şi Biserica creştină e una!

Ce ucenici a avut?

Cred că toţi călugării pe care i-a păstorit la Prodromu i-au fost ucenici şi au preluat câte ceva din învăţătura Părintelui. Dintre mirenii care l-au cunoscut, sunt convins că foarte mulţi poartă şi vor purta toată viaţa amprenta lăsată de Părinte în sufletele lor. Chiar noul Egumen al Schitului, Părintele Atanasie Floroiu, este unul dintre cei mai importanţi ucenici. Îmi mai amintesc şi de părintele Emilian.

Părintele Petroniu lasă vreo scriere în urma lui?

Sigur că ne rămân multe cărţi de învăţătură: Chemarea Sfintei Ortodoxii; Icoane Smerite din Sfânta Ortodoxie românească; Bine eşti cuvântat, Doamne – meditaţii; Uşile pocăinţei. Meditaţii duhovniceşti la vremea Triodului.

Ce te-a marcat cel mai mult în felul Părintelui de a fi?

Aşa cum ţi-am mai spus, era de o smerenie şi de o sobrietate desăvârşite, dar şi de o căldură şi o blândeţe copleşitoare. Răspândea în jur pace şi siguranţă. Vorbele Părintelui sau doar o privire a sa îţi luau parcă de pe umeri temerile, îndoielile, slăbiciunile, nesiguranţa. De la Părintele Petroniu puteai învăţa să păşeşti drept către Lumină. Lângă el te simţeai mai aproape de mântuire.

Care crezi că ar fi esenţa, miezul, mesajul vieţii sale?

Sunt prea mărunt pentru a răspunde la o astfel de întrebare. Aşa cum spunea Părintele, e greu să înţelegem tainele dumnezeirii, pentru că suntem limitaţi. Dumnezeu ne-a dat un mare duhovnic, un călugăr înţelept, plin de iubire şi de pace, trăitor în cea mai autentică Ortodoxie, dar dornic de a-şi îmbrăţişa fraţii creştini şi de alte religii. Lucrarea sa de la Schitul Prodromu va rămâne şi va continua, purtând pentru totdeauna lumina şi vrednicia pe care Părintele Petroniu le-a răspândit în jurul lui. Faptele, cărţile, cuvintele sale vor continua să lucreze, aducând rod bogat. Va rămâne un model pentru ortodoxia românească şi pentru cea athonită.

Să ne rugăm la Dumnezeu pentru liniştea sufletului Părintelui Petroniu, iar lacrimile de tristeţe să se transforme în lacrimi de bucurie: pentru că acum Părintele câştigă Raiul, iar noi câştigăm un Sfânt în Cer.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *