Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Persecutarea creştinilor astăzi

Persecutarea creştinilor astăzi

În 2011, Papa Benedict al XVI-lea a ales ca temă a Zilei Mondiale a Păcii libertatea religioasă, iar în martie 2011 a propus ca proiect universal să ne rugăm pentru „comunităţile creştine şi credincioşii prigoniţi sau discriminaţi în atâtea regiuni ale lumii din cauza Evangheliei”. Monseniorul Toso (Consiliul Pontifical pentru Dreptate şi Pace) semnalează faptul că există peste două sute de milioane de creştini care, într-o formă sau alta, au parte de ură, violenţă, ameninţări, confiscarea averilor şi alte abuzuri, iar Monseniorul Tomasi, reprezentant al Sfântului Scaun la ONU, precizează că trei sferturi din victimele violenţelor sau ale discriminărilor religioase sunt creştini. Aceeaşi constatare o fac şi alte voci autorizate din lumea ortodoxă (de exemplu mitropolitul Hilarion, de la Patriarhia Moscovei, pe 24 martie 2011) şi din cea protestantă.

Aşadar, persecuţia actuală împotriva creştinilor şi cei care o îndură sunt vrednici de atenţia, mila şi rugăciunea noastră [1].

I Să descriem

Putem distinge şase mari zone geografice unde au loc persecuţiile.

1. Creştinii din ţările musulmane, din Orientul Mijlociu şi din alte zone
La nivel legislativ, situaţiile sunt diferite însă, cu excepţia Libanului, nici o ţară arabo-musulmană nu admite încă o egalitate civică şi de drept personal absolută între musulmani şi nemusulmani.

Un al doilea nivel al dificultăţilor este cel al discriminărilor sociale care se perpetuează sau reapar în mai multe ţări: marginalizare, interdicţii, stigmatizări. Ele se manifestă prin megafoanele care difuzează versete coranice lângă zidurile bisericilor la orele celebrării liturghiilor, emisiunile de radio insultătoare pentru credinţa creştinilor sau umilirea copiilor creştini în şcoli, la orele de religie. Aceste discriminări trec dincolo de hotarele Orientului Mijlociu (cazul Malaeziei), unde creştinilor le este refuzat dreptul de a-l numi pe Dumnezeu „Allah”, deşi cuvântul arab era folosit de creştini înainte de a fi întrebuinţat de musulmani.

Un al treilea nivel se referă la actele de violenţă: intimidări verbale, agresiuni, asasinate, care cel mai frecvent trebuie puse în legătură cu islamiştii radicali sau cu accesele de agitaţie populară survenite la instigarea acestora. O anumită stare de febrilitate a pus stăpânire pe mai multe ţări musulmane în ultima generaţie, iar aceste violenţe fac morţi în fiecare an, chiar dacă există şi oaze de toleranţă: Iordania, Kuweit, Emiratele Arabe Unite etc. Dacă majoritatea victimelor violenţelor oarbe ale islamismului radical sunt tot musulmani, numai creştinii cad victime din cauza religiei lor.

În Egipt, după 1 ianuarie 2011 şi după atentatul împotriva unei biserici din Alexandria, soldat cu peste douăzeci de victime, asasinatele şi acţiunile violente s-au ţinut lanţ atât după, cât şi înaintea plecării preşedintelui Mubarak. Doisprezece morţi şi mai multe biserici arse în luna mai în provincia Gizeh, de pildă [2]. În Irak, masacrele în masă împotriva creştinilor au îndoliat comunitatea creştină din Bagdad şi din alte zone. Şi dacă masacrul catolicilor siriaci de la Notre-Dame du Perpétuel Secours, unde au existat aproximativ şaizeci de victime, a mişcat lumea întreagă, cât de mulţi creştini sunt ucişi sau agresaţi fără ca noi să prindem de veste! Bunăoară la Kirkuk, pe 16 mai 2011, Yacob Ashur Issa, de 29 de ani, a fost torturat, cu ochii scoşi, apoi decapitat. Pentru Monseniorul Sako, arhiepiscopul caldeean de Kirkuk, „nici un om care crede în Dumnezeu şi respectă viaţa nu poate săvârşi asemenea fapte”.

În Arabia Saudită (unde trăiesc circa trei milioane de creştini veniţi din alte ţări din Orientul Mijlociu sau din sudul Asiei), nu este permisă celebrarea nici unei liturghii. Aşa se face că în Riad, un preot şi doisprezece filipinezi care celebrau liturghia clandestin într-un hotel au fost arestaţi în octombrie 2010. Un eveniment mai vechi, dar semnificativ: pe 10 decembrie 2001, regele Fahd a promulgat o amnistie pentru aproximativ 12.000 de criminali şi delincvenţi, adică aproape o jumătate din populaţia închisorilor din ţară, însă prizonierii creştini acuzaţi de „crime religioase” nu au beneficiat de această dărnicie, „crima” lor fiind socotită prea gravă. Iar pe 5 mai 2009 imamul oficial al Marii Moschei din Mecca, Adil Al-Kalbani, a putut declara în direct la BBC că toţi evreii şi creştinii ar trebui expulzaţi din Peninsula Arabă (deci nu numai din Arabia Saudită) fără nici o reacţie internaţională.

În Pakistan, doi fraţi, Rashid Emmanuel şi Sajid, au fost asasinaţi pe 19 iulie 2010 la Faisalabad, în curtea tribunalului unde fuseseră duşi pentru o aşa-zisă blasfemie – riscau pedeapsa cu moartea. În luna noiembrie a aceluiaşi an, catolica Asia Bibi a fost condamnată la spânzurătoare pentru aceeaşi pretinsă crimă (în realitate, o gâlceavă între săteni în legătură cu o fântână) [3]. Mai mult, atunci când un guvernator curajos, Salman Taseer, îi ia apărarea, este asasinat de garda lui de corp care s-a prezentat apoi la televiziunea pakistaneză, mândru de fapta lui. Un alt apărător al Asiei Bibi, Shahbaz Bhatti, singurul ministru creştin al ţării, a fost asasinat şi el pe 2 martie 2011.
În Turcia, asasinul Monseniorului Padovese era unul dintre apropiaţii lui de confesiune musulmană! Monseniorul Padovese de-abia primise, în sfârşit, autorizaţia de a celebra liturghia la Tars, oraşul Sfântului Pavel, şi era foarte bucuros atunci când ne-a dat vestea la telefon, cu cincisprezece zile înaintea asasinatului său, pe 3 iunie 2010.

În Nigeria, creştinii asasinaţi în ultimii ani se numără cu miile, cel mai adesea cu o indiferenţă de neînţeles din partea restului lumii – aproape o mie de morţi în iulie 2009, cinci sute la Jos, în martie 2010, mai multe biserici atacate şi patruzeci de victime în ziua de Crăciun în 2010, altele în ianuarie şi în aprilie 2011 [4].

2. Ultimele ţări comuniste
Comunismul este în Europa, cu excepţia Belarusului, un trecut (din fericire) depăşit, dar această situaţie nu trebuie să ne facă să uităm, dincolo de faptul că urmările lui persistă în ţările foste comuniste, că el domină şi acum peste 20% din populaţia mondială, de fapt tot atât cât regimurile musulmane. Or ateismul şi anticreştinismul rămân elementele constitutive ale acestei ideologii totalitare. În China, de exemplu, din 2006 este în desfăşurare o nouă campanie de promovare a ateismului, chiar dacă nu foarte bătătoare la ochi (ceea ce le îngăduie investitorilor şi turiştilor să nu aibă probleme de conştiinţă). Un fapt trecut neobservat în Occident este revelator: autorităţile de la Pekin au ales ziua de 24 august, ultima zi a Jocurilor Olimpice, ca să-l aresteze, pentru a douăsprezecea oară, pe Monseniorul Julius Jia Shiguo, episcopul de Zhengding; sensul acestei arestări era clar: să le aducă aminte creştinilor că nu trebuie să confunde faţada propagandei destinate străinilor cu adevărata libertate religioasă, care lor le este refuzată. Nu de mult, l-am găzduit pe un preot chinez, părintele X., venit sub acoperirea unei vizite turistice, pentru a se informa în legătură cu spiritualitatea pe care o împărtăşim şi pe care doreşte să o restaureze din nou în China. La întoarcerea în China, acest tânăr preot, care făcuse deja cunoştinţă cu închisoarea din cauza credinţei sale, a fost arestat la coborârea din avion şi a stat şase luni în puşcărie. Chiar înainte să plece îl întrebasem: „Nu vă e teamă că vă vor aresta din nou?” Răspunsul lui: „Nu, căci aşa aş avea poate o şansă să îl regăsesc în sfârşit pe episcopul meu, arestat acum mai bine de zece ani şi despre care n-am mai avut nici o veste.” Şi, mai recent, pe 10 aprilie 2011, în toată ţara a avut loc un val mare de arestări de creştini.

Creştinii din Laos, care aparţin în special minorităţilor etnice muntene, sunt victimele unor persecuţii brutale, iar în 2009 şi 2010 au fost ucişi zeci de creştini de etnie hmong, mai ales protestanţi.

De doi ani încoace, în Vietnam, persecuţia a luat forma confiscării bisericilor şi a terenurilor aparţinând parohiilor şi congregaţiilor călugăreşti, ca la Long Xuyen, Thu Tiem sau Tam Toa. Observatorii se întreabă dacă aceste acţiuni violente sunt direct antireligioase sau nu sunt decât faţada corupţiei generalizate la nivelurile înalte ale Partidului, căci aceste terenuri furate sunt date apoi unor oameni de iniţiativă, în special pentru a fi transformate în centre turistice. Nu încape îndoială că ambele afirmaţii sunt adevărate, deoarece campaniile anticreştine se ţin lanţ în mijloacele de comunicare în masă, controlate toate de regim.

În Coreea de Nord, persecuţia rămâne totală şi au existat şi în 2010 condamnări la moarte ale unor creştini; trei au fost executaţi şi alţi douăzeci trimişi în gulagul Yodok. Nu ştim numele creştinilor care se găsesc printre cei peste 200.000 de prizonieri din Gulagul nord-coreean, dar ei sunt numeroşi.

3. Asia de Sud şi Sud-Est
În India, după aproximativ patruzeci de ani de coexistenţă paşnică între religii, începând de pe la sfârşitul anilor 1990, hinduismul a fost cangrenat şi el de propriii fundamentalişti. De atunci încoace, atentatele continuă, în timp ce în mai multe state s-au înmulţit măsurile legislative anticreştine, mergând până la interzicerea convertirilor. Ecuaţia fanaticilor hinduşi este simplă: indian egal hindus, iar ceilalţi nu au ce căuta în ţară. Trebuie să se convertească ori să plece. Violenţa lor nu este cu nimic mai prejos decât a islamiştilor. Începând din 2009, în medie se numără cam trei atentate sau acţiuni anticreştine pe săptămână, iar de cele mai multe ori autorii acestor crime nu sunt deranjaţi de poliţie. Dimpotrivă, unii asasini au putut fi auziţi pe la posturile locale de radio lăudându-se cu isprăvile lor anticreştine. Victimele sunt arse de vii, omorâte în bătaie în pogromuri; sunt atacate sedii episcopale, şcoli, instituţii catolice; au existat chiar şi violuri colective în conventuri luate cu asalt sau împotriva fetiţelor creştine. Astfel, pe 15 mai 2011, în Orissa, Banita Pradhan, tânără creştină de 17 ani, a fost violată şi apoi ucisă de nişte militanţi extremişti hinduşi.

4. Dictaturile africane
Biserica apărătoare a drepturile omului şi mai cu seamă drepturile celor mai săraci este adesea acuzată şi atacată, la rândul ei. Ca în Zimbabwe, unde trei franciscani au fost asasinaţi în ultimele luni. Biserica Catolică se află, încă o dată, în colimatorul preşedintelui Mugabe fiindcă denunţă regimul corupt şi terorist al liderului african.

5. America Latină
Din cei douăzeci şi trei de misionari asasinaţi în 2010, cincisprezece au murit pe acest continent, conform agenţiei Fides a Sfântului Scaun: Brazilia (6), Columbia (4), Mexic (2), Peru (2), Venezuela, Haiti, Ecuador. În Brazilia, Consiliul pentru pastoraţie al Conferinţei Episcopale Braziliene a lansat în 2010 un semnal de alarmă în legătură cu valul tot mai mare de violenţă împotriva preoţilor din ţară: „Biserica Catolică din Brazilia se simte profund afectată şi indignată de violenţa împotriva fiilor ei a căror viaţă a fost curmată. Reafirmăm că nimic nu justifică violenţa!” Iar dacă asasinii sorei Dorothy Slang, curajoasa călugăriţă americană omorâtă cu sălbăticie fiindcă le lua apărarea celor mai săraci, au sfârşit condamnaţi la cinci ani după ticăloşia lor, majoritatea acestor crime rămân nepedepsite.

6. Ameninţările în Occident
Occidentul nu este la adăpost de sirenele şi tentaţiile cristianofobe, şi mai ales Franţa, care se vrea patria drepturilor omului. Trei curente converg în acest sens:
– Vechiul anticreştinism, născut din Revoluţie şi care îl făcea pe primul-ministru Viviani să spună la vremea faimoasei legi din 1905: „Am stins pe cer nişte stele ce nu se vor mai aprinde niciodată”, nu a murit, iar cei care credeau în Marx şi Lenin simt o ranchiună înverşunată împotriva credinţei creştine, care a jucat un rol determinant în prăbuşirea comunismului în Est.
– Teama legitimă de islamism îi face pe unii responsabili politici, care nu sunt neapărat ostili creştinismului, să dorească să eradicheze complet prezenţa oricărui însemn religios din spaţiul public. În această tendinţă se înscriu legea din 15 martie 2004 sau proiectele actualului ministru de interne de a extinde această interdicţie la orice domeniu al vieţii publice.
– O indignare selectivă, indiferentă la acţiunile anticreştine, foarte răspândită în rândul jurnaliştilor şi al multor oameni politici, care se vede, de exemplu, în faptul că profanările de cimitire sunt trecute sub tăcere dacă este vorba de cimitire catolice, în timp ce profanările cimitirelor evreieşti sau musulmane sunt tratate ca nişte chestiuni de stat. Tot aici ar trebui încadrată încercarea unor politicieni de a nega rădăcinile creştine ale Europei, în ciuda adevărului istoric limpede.

II Încercăm să înţelegem
După această trecere în revistă extrem de rapidă a situaţiei persecuţiilor anticreştine astăzi, este bine să privim lucrurile în perspectivă.

Perspectivă istorică
Pe 27 iunie 2001, beatificând la Liov treizeci şi doi de ucrainieni martiri ai comunismului şi nazismului, papa Ioan Paul al II-lea a calificat secolul XX drept „secolul martirilor”. Unii istorici şi misiologi (David Barrett) îi dau dreptate şi spun că în cursul secolului XX au fost omorâţi pentru credinţă de două ori mai mulţi creştini decât au murit pe tot parcursul celor nouăsprezece veacuri anterioare la un loc! Acest scurt tur de orizont arată că persecuţia nu a încetat în prima zi a noului mileniu şi secol în care am intrat. Cel mult putem constata anumite deplasări de accent, cea mai evidentă fiind că cele mai importante persecuţii au loc astăzi în ţările musulmane, nu în regimurile totalitare, precum în comunism şi apoi în nazism.

Dimpotrivă, s-a schimbat modul în care este conştientizată această persecuţie de către Biserici şi de către societăţile libere. Numărul de declaraţii oficiale, de articole, cărţi, filme, emisiuni televizate contrastează puternic cu ignoranţa, cu tăcerea, cu refuzul de a şti, ba chiar cu complicitatea pasivă a Occidentului vizavi de persecuţiile din estul Europei până aproape de căderea comunismului, în ciuda eforturilor depuse de organizaţiile care încercau să le facă public cunoscute, ca, de pildă, „Aide à l’Eglise en Détresse” (AED) [5]. Există mai multe motive ale acestei schimbări: fără îndoială, explozia de informaţie de după apariţia Internetului şi a reţelelor sociale, dar şi faptul că farmecul islamului terorist este mai mic decât al comunismului: Ben Laden pare mai puţin frecventabil decât Hitler sau Stalin.

Perspectivă teologică
Conştientizarea şi solidaritatea crescândă cu cei persecutaţi astăzi pentru credinţa creştină reprezintă, desigur, un progres. Ea nu ar trebui totuşi să ascundă marele paradox al martirilor şi al celor care suferă pentru credinţă: pe de o parte, noi trebuie să le luăm apărarea şi să contribuim la instaurarea unei lumi în care libertatea religioasă, piatra de încercare a tuturor celorlalte libertăţi, să fie respectată, iar pe de altă parte trebuie să le mulţumim pentru mărturia lor; mai mult, trebuie să afirmăm împreună cu Conciliul Vatican II că „toţi trebuie să fie pregătiţi să-l mărturisească pe Cristos în faţa oamenilor şi să-l urmeze pe Calea Crucii în prigonirile care nu lipsesc niciodată Bisericii” (LG 42) [6], ori cu cardinalul Lustiger, care afirma că „situaţia firească a creştinului este aceea de martir” şi chiar cu Erik Peterson: o Biserică în care nici unul dintre membri nu mai suferă într-un mod sau altul pentru credinţă nu ar mai fi Biserica lui Isus Cristos [7] – pur şi simplu pentru că însuşi Cristos ne-a spus că ucenicul nu este mai presus de învăţător şi că a făcut din prigoană o fericire, ultima din cele nouă şi cea care le încununează pe toate. Trebuie să ţinem seama de amândouă, căci „misterul progresului omenirii depinde în mod fundamental de faptul că prin întruparea binelui şi manifestarea adevărului, arma cea mai puternică, unică, ultimă, adică martiriul, devine inutilă pe pământ” (Norwid). Desigur, în ochii necredincioşilor acest paradox poate părea o nebunie, dar este nebunia misterului pascal.

Perspectivă spirituală
În sfârşit, dacă secolul XX a fost, cum a spus pe drept cuvânt Ioan Paul al II-lea, „secolul martirilor” – şi dacă începutul secolului nostru se îndreaptă în aceeaşi direcţie, el pare din ce în ce mai mult să fie şi secolul iertării şi al iubirii duşmanilor martirilor. Or, tocmai aceasta este piatra de încercare a iubirii creştine, poate chiar a creştinismului însuşi. Iertarea necondiţionată este iscălitura lui Isus pe suflet, însă ea nu s-a făcut într-o singură zi; există aproape douăzeci de mărturii de iertare a martirilor în cele 15 volume ale monumentalei opere a lui Dom Leclercq despre martirii creştinismului de la Sfântul Ştefan până în 1900. Dar în secolul XX şi în secolul nostru avem sute, poate mii de mărturii despre martiri şi mărturisitori ai credinţei, cu toate că iertarea prigonitorilor nu este, desigur, mai uşoară decât înainte. Ba mai mult, amploarea crimelor în masă şi „progresul” tehnicilor de dezumanizare, folosite de nazism şi comunism au făcut iertarea imposibilă din punct de vedere strict omenesc: „Iertarea a murit în lagărele morţii” (Vladimir Jankélévitch).

Aşadar în acest belşug de mărturii despre martirii şi prigoniţii din secolul XX şi de la începutul celui prezent care şi-au iertat prigonitorii nu se află oare un „semn al timpurilor”? În omilia în care definea epoca de faţă drept „secolul martirilor”, Ioan Paul al II-lea adăuga: „Susţinuţi de harul lui Dumnezeu, au străbătut până la capăt calea biruinţei. E o cale ce trece prin iertare şi împăcare; o cale ce conduce la lumina scânteietoare a Paştelui, după jertfa de pe Calvar.” Două mărturii ale unor mărturisitori ai credinţei pe care le-am cules vor vorbi pentru mulţi alţii. Când l-am ascultat pe părintele Tertulian Langa evocând torturile pe care le îndurase, nu m-am putut stăpâni să nu îl întrerup: „Poate cineva să ierte călăilor lui asemenea josnicii? Dumneavoastră izbutiţi să îi iertaţi?” Răspunsul lui a fost imediat: „Bineînţeles că pot fi iertaţi. Şi nu numai că eu le-am iertat totul, dar cred că toţi torţionarii mei au fost nişte unelte ale binelui şi că Dumnezeu a lucrat, prin intermediul lor, făcându-mi viaţa mai bună.” [8]  În Albania, părintele Anton Luli petrecuse mai bine de patruzeci de ani în lagăre şi închisori şi suferise torturi unele mai dezumanizante ca altele, în special câteva luni de zile înlănţuit într-o subterană, unde stătea în excremente omeneşti care nu erau niciodată îndepărtate. Ştiind aceasta, când m-am dus să-l întâlnesc am simţit un soi de teamă la ideea de a înfrunta chipul unui om care îndurase atâtea orori ce par cu neputinţă de iertat. Când l-am întâlnit, pr. Luli mi-a povestit următoarele: „Nu demult, ieşind de la mine din casă, îl văd pe unul dintre călăii mei că vine pe stradă în direcţia mea. Şi el m-a zărit imediat. A trecut numaidecât pe celălalt trotuar; atunci eu fac la fel, el schimbă iar trotuarul, şi eu la fel. Pe scurt, ne-am regăsit iarăşi faţă în faţă. Atunci l-am salutat şi l-am îmbrăţişat ca şi cum nu se întâmplase nimic şi i-am iertat totul. El a rămas înmărmurit.” Părintele Luli râdea şi acum de întâmplare. Şi pe chipul lui, atât de marcat de cele îndurate, nu am văzut decât strălucirea biruinţei iubirii asupra răului şi urii.

(traducere din franceză de Cornelia Dumitru)

Sursa imagine, AICI.

Conferinţă prezentată în cadrul colocviul „Martiriul creştin în Antichitate şi în secolul XX”, Sighet, 3-5 iunie 2011. Actele colocviului sunt în curs de publicare la Editura Curtea Veche, Bucureşti, sub titlul Şi cerul s-a umplut de sfinţi…


[1]  În timpul Conferinţei ţinute la Budapesta pe tema dialogului interreligios (2–3 iunie 2011), pr. Massimo Introvigne, reprezentantul organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) pentru lupta împotriva intoleranţei şi discriminării împotriva creştinilor, a declarat: „La fiecare cinci minute un creştin este ucis în lume din cauza credinţei sale” (dată statistică ce urmează să fie explicată mai pe larg), iar mitropolitul Hilarion a avansat cifra de „un milion de fii, din rândurile creştinilor, ce au căzut victime ale persecuţiilor”.
[2]  Dintre violenţele care au avut loc în Egipt, m-au mişcat în mod deosebit cele dezlănţuite în aprilie împotriva creştinilor din Abu Qorqas. Cunoşteam bine acest orăşel de pe vremea când lucram în Egipt în domeniul umanitar şi mă împrietenisem cu parohul de acolo. După plecarea mea, într-o zi a sosit un comando şi a tras cu mitraliera într-un grup de vreo doisprezece tineri care se găseau acolo pentru cateheză. Au murit cu toţii.
[3]  Tulburătoarea ei mărturie a fost publicată în franceză: Blasphème.
[4]  Ar trebui să vorbim şi despre Filipine, Sudan, Iran, despre creştinii măcelăriţi în misiuni în Coasta de Fildeş şi în alte ţări.
[5]  Această complicitate cel puţin pasivă a multor mijloace de informare şi a lumii politice, ba chiar a lumii ecleziale, îşi găsise versiunea canonică în faimoasa declaraţie a lui Jean-Paul Sartre în revista Les Temps Modernes: „Orice anticomunist este un câine, nu-mi voi lua cuvintele înapoi.”
[6]  Trad. rom. Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, în Conciliul Ecumenic Vatican II. Constituţii, decrete, declaraţii, ediţie revizuită, ARCB, Bucureşti, 2000 (n. tr.).
[7]  Cf. Erik Peterson, Didier Rance, Témoin de la verité, Ad Solem, 2007.
[8]  Cf. Didier Rance, Roumanie, Courage et fidélité, Ed. AED, 1995.

 

oglindanet
oglindanet

Latest posts by oglindanet (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *