Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Peruca şi turbanul Cantemireştilor; Mistica lui Plotin în actualitate

Peruca şi turbanul Cantemireştilor; Mistica lui Plotin în actualitate

Volumul lui Ştefan Lemny, Les Cantemir: l’aventure européenne d’une famille princière au XVII siècle, publicat, la Paris, în 2009, a apărut, iată, foarte repede, şi în traducere românească, la editura Polirom (trad. Magda Jeanrenaud).

Volumul are două mari volete, primul consacrat lui Dimitrie, al doilea, lui Antioh, cu o introducere despre întemeietorul „dinastiei”, Constantin.

Datorită geniului şi priceperii lui Jordi Savall, numele lui Cantemir a căpătat recent o rezonanţă aparte în Occident, pe plan muzical. Monografia lui Ştefan Lemny confirmă această rezonanţă, pe plan cultural. Nu dorim să repetăm datele cunoscute îndeobşte cititorilor români. Ne vom limita la câteva consideraţii mai mult sau mai puţin „intempestive”.

Cantemireştii apar în istoria Moldovei odată cu urcarea pe tron a lui Constantin, care va avea o domnie „de bătrâneţe”, după zeci de ani de „slujbă” ostăşească (la polonezi, la moldoveni, la turci). Era curajos, viclean, însetat de putere, aspru, analfabet. Dimitrie (n. 1673) s-a şlefuit la Istanbul, nu doar în şcolile şi cercurile greco-turceşti, ci şi (sau mai ales) în palatele ambasadorilor europeni. Dubla apartenenţă transpare din celebrul portret cu turbanul oriental aşezat ca o cupolă defazată pe „soclul” unei peruci occidentale. La Istanbul, vreme de aproape paisprezece ani, va deveni un poliglot respectabil (greacă, latină, turcă, franceză şi italiană), va scrie câteva lucrări importante pentru cultura română (dar cu un ecou târziu) şi va compune „manele” inventând un nou tip de notaţie muzicală.

Mai în glumă, mai în serios, am putea spune că primul mare cărturar român s-a născut dintr-un enorm plictis. Dimitrie n-a petrecut aproape un sfert din viaţă în capitala Imperiului otoman „pentru studii”, ci sperând, cu disperare, la tronul Moldovei.

Ocazia va veni abia în 1710, dar mult aşteptata domnie nu va dura decât… opt luni. După victoria turcilor la Stănileşti (iunie 1711) Dimitrie, împreună cu familia sa şi cu alte câteva sute de familii moldoveneşti, e obligat să se refugieze în Rusia (de fapt, în Ucraina), sub protecţia lui Petru cel Mare. Acolo începe al doilea episod al romanului Cantemireştilor, care va marca, de data aceasta, istoria culturii ruse, cerând mereu averi, titluri, decoraţii. Până la sfârşitul vieţii, Dimitrie va încerca să recupereze tronul Moldovei, asupra căruia avea pretenţii dinastice. În acelaşi timp, se implică în destinul Rusiei.

Pentru noi, îmbibaţi cu etichete triumfaliste, Dimitrie Cantemir reprezintă summum-ul virtuţilor intelectuale şi spirituale româneşti (cel mai aşa, cel mai pe dincolo). Ca om însă, frământat de ambiţii ariviste, nu depăşea nivelul „intelectualului de curte”. Fireşte, una e să fii „om de curte” al lui Petru cel Mare, şi alta, „om de curte” al lui Parpangel, dar atitudinea rămâne aceeaşi.

Cel mai „împlinit”, pe plan social, dintre fiii săi, Antioh, are şi el arivismul în sânge. Dar, contrar lui Cantemir, tronul Moldovei pare să nu-l intereseze prea tare. Va face o scurtă, dar ireproşabilă, carieră de diplomat al ţarinei (nu al Rusiei) la Londra şi Paris. Apără şi legitimează toate exacţiunile şi despotismele puterii de la Sankt Petersburg, găsindu-şi timp, printre sforăriile diplomatice, să citească, să traducă (din latină, Horaţiu, din franceză, Fontenelle etc.), să se ocupe de publicarea Istoriei Imperiului otoman a lui Dimitrie şi să-şi cizeleze Satirele care vor fi recunoscute, ulterior, drept piatră de temelie a literaturii ruse moderne.

Dimitrie moare la cincizeci de ani, Antioh la doar treizeci şi cinci. Neamul lor se va stinge tot atât de brusc precum a şi apărut pe avanscena istoriei, semn că, singură, ambiţia nu poate ţine în picioare mai mult de două generaţii.

Cartea lui Ştefan Lemny, documentată exemplar, scrisă într-o franceză ireproşabilă (tradusă acum foarte bine), cu amănunte şi corelaţii imprevizibile, e mai mult decât un omagiu adus unor monumente inabordabile: e o felie de viaţă autentică, descrisă şi interpretată riguros şi fără complexe. Oamenii mari sunt, uneori, şi oameni foarte mici. Oamenii mici, în schimb, n-au fost şi nu pot fi niciodată altfel decât mici.

*

În Colecţia Zeta Series in Neoplatonism, coordonată de Marilena Vlad, Daniel Mazilu şi-a publicat, în 2008, teza de doctorat Raison et mystique dans le néoplatonisme, teză susţinută la Universitatea din Montréal.

E o lucrare aplicată, serioasă şi bine structurată, de aproape 500 de pagini, despre un subiect cât se poate de provocator. Din punctul de vedere al unui cartezian sau postcartezian, din punctul de vedere al unui modern, pur şi simplu, ce poate fi mai opus misticii decât raţiunea, raţiunea care nu mai e logos, „particulă divină” în structura intelectuală a fiinţei umane?

Plecând de la Enneadele plotiniene, Daniel Mazilu ne reaminteşte esenţa logică, raţională (raţiunea-logos) a misticii, a raportului dintre om şi Dumnezeu.

În primul capitol retrasează istoria conceptului de „mistică” în textele plotiniene, dar personajul principal este Iamblicos. În capitolul 2 analizează mai adânc raportul dintre raţiune şi mistică, arătând, pe baza unor pasaje revelatorii, că, deşi experienţa mistică este, prin natura ei, inexprimabilă raţional, mistica şi logosul nu se opun, nu sunt naturalmente ireconciliabile, dat fiind că atingerea extazului mistic nu e posibilă decât prin recurgerea, în prealabil, la raţiune (logos). Logosul e treapta/unealta esenţială, în urcuşul sufletului către Dumnezeu.

Capitolele 3 şi 4 se opresc asupra dispoziţiile sufleteşti ale omului în vederea unirii cu Dumnezeu, iar capitolul 6 analizează subtil şi exhaustiv noţiunea de „entuziasm”, care va face o lungă carieră în gândirea europeană.

Cartea lui Daniel Mazilu completează şi aprofundează genialul volum al lui Pierre Hadot, Simplitatea privirii, dedicat misticii plotiniene, şi ea merită rapid tradusă în româneşte. E regretabil că un asemenea volum nu se bucură de o distribuţie internaţională pe măsură.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *