Pius al XII-lea: un “Papă al lui Hitler”?

O beatificare contestată: de cine, de ce?
Semnarea decretului de beatificare a papei Eugenio Pacelli, Pius al XII-lea, a stârnit o avalanşă de reacţii ostile în rândul comunităţilor ebraice, care nu încetează, astăzi, să-l acuze pe Suveranul Pontif de „tăcere” cu privire la politica nazistă (cf. ANSA.IT. Top News, 6 ian. 2010), dar şi în rândurile catolicilor de azi, care-i reproşează o guvernare solitară (cfr. Michel Kubler, ziarul La Croix, 21 dec. 2009). Scopul acestei beatificări este descris în câteva cuvinte de însuşi papa Benedict al XVI-lea: „Pentru creştini este o puternică încurajare în urmarea lui Cristos cu intensitate şi entuziasm” prin imitarea acestui model de „perfecţiune evanghelică şi de refuz al mediocrităţii”.

Mulţi istorici s-au lansat în aventura cercetărilor pentru a descoperi noi dovezi cum că Papa Pius al XII-lea nu ar încarna pe deplin acest ideal evanghelic. Britanicii, spre exemplu, scot la iveală documente care ar pune în îndoială susţinerea evreilor în perioada nazistă. Descoperirea a fost dată publicităţii de istoricul Giuseppe Casarrubea, specialist în cercetările arhivelor engleze din Kew Gardens. Punctul fierbinte al acestor descoperi pare a fi o telegramă din 19 noiembrie 1939 în care Pius al XII-lea, în loc să se indigneze din cauza deportării iudeilor romani, se arată mai degrabă preocupat din cauza comuniştilor din jurul Romei. Cu toate acestea, rabinul american G. Dalin a avut curajul să afirme: „Aproape niciuna din ultimele cărţi scrise despre Pius al XII-lea şi despre holocaust nu vorbeşte, în realitate, despre Pius al XII-lea, ci despre holocaust. Adevărata temă a acestor cărţi pare a fi mai degrabă o discuţie internă catolicismului asupra sensului Bisericii astăzi; holocaustul devine o armă pe care catolicii progresişti o folosesc împotriva tradiţionaliştilor” (cf. “Pio XII e gli Ebrei”, în Burkhart Schneider, “Pio XII”, San Paolo, Cinisello Balsamo 2002, pag. 129). La moartea papei Pius al XI-lea, cardinalul francez Jean Verdier declara că „următorul Papă trebuie să fie un erou sau un sfânt”.
Despre sfinţenia Suveranului Pontif Pacelli doar procesul de beatificare va spune ultimul cuvânt; cât despre eroicitatea sa, procesul istoric a exprimat deja o sentinţă pozitivă. În cartea sa Pius al XII-lea. Papa care s-a opus lui Hitler, istoricul german Michael Hesemann, după ce a adunat numeroase date şi consultat nenumărate documente istorice, după ce a studiat cu atenţie şi obiectivitate în arhivele Vaticanului „dosarul Pacelli”, după ce s-a confruntat îndelung cu cel mai important expert al biografiei Papei Pius al XII-lea, Peter Gumpel, face lumină asupra rumorilor şi ostilităţilor stârnite de deschiderea procesului de beatificare. Bazându-se pe documente sigure cercetătorul demonstrează că Papa Pacelli, încă din timpul când era nunţiu apostolic la Berlin, în 1924, condamnase „vulgara şi brutala campanie” a naziştilor împotriva evreilor şi a catolicilor. Apoi, devenind cardinal şi Secretar de Stat al Vaticanului, a semnat, în 1933, Concordatul cu cel de-al treilea Reich pentru asigurarea securităţii Bisericii catolice din Germania. De asemenea, tot el a fost cel care a contribuit masiv la redactarea enciclicii Mit brennender Sorge („Cu arzătoare grijă”) prin care Pius al XI-lea, în 1937, condamna în mod public ideologia hitleristă. Devenit al 260-lea succesor al Sf. Petru, Pius al XII-lea a putut acţiona doar în secret, dar concret împotriva nazismului care conducea în lagăre de exterminare tot mai mulţi evrei, catolici, ţigani din ţările europene. În cele ce urmează îl vom urmări pe istoricul german pas cu pas în descrierea celor mai importante etape ale acţiunilor antihitleriste ale lui Pacelli. Acesta s-a opus dictatorului nazist cu toate forţele de care dispunea.

Pacelli nunţiu apostolic în Germania. Primul său contact cu Hitler şi nazismul

În anul 1922, pe când traversa oraşul Munchen, privirile nunţiului apostolic Pacelli sunt atrase de o mulţime de oameni reuniţi pentru o manifestaţie. „Excelenţă, acela este Hitler”, îi spune şoferul. Din acel moment datează dorinţa viitorului papă de a-l întâlni personal pe Hitler pentru a-i cunoaşte ideile şi proiectele. O mărturie scrisă în acest sens poate fi citită într-un document al poliţiei din Munchen conform căruia „diverşi membri ai NSDAP (Nazionalsozialistiche Deutsche Arbeiterpartei, principala forţă politică în Germania până la sfârşitul celui de-al II-lea război mondial, în 1945, când este declarată ilegală, iar şefii săi sunt arestaţi şi condamnaţi pentru crime de război şi crimă împotriva umanităţii în Procesul din Nürnberg) afirma unanim că nunţiul Pacelli a participat la două sau trei reuniuni ale NSDAP în scopul de a-şi face o idee personală despre partidul D-lui Hitler”. Din această relatare constatăm interesul personal al lui Pacelli pentru a cunoaşte şi a se convinge de realităţile dramatice prin care trecea Germania anilor 1920-1930. Îl vedem uneori în vizită la deţinuţii din Halle, Minden, Munchen, Ratisbona, Hamburg unde erau întemniţaţi italieni, francezi, englezi, dar şi ruşi. Eforturile sale erau considerabile pentru a vorbi limba fiecăruia în scopul de a înlătura din sufletele lor disperarea şi a instala speranţa. Un oficial francez, socialist convins şi anticlerical, văzând asemenea fapte săvârşite de acest om declara într-o scrisoare: „Pacelli nu este doar un mare om; în opinia mea, aceasta poartă titlul de sfânt în tradiţia voastră (creştină). În ce mă priveşte, îl pot descrie astfel: un om cu o profundă simţire umană; un om dotat cu o imensă inteligenţă, fineţe şi bunăvoinţă în faţa căruia socialiştii din partidul meu ar trebui să-şi plece genunchiul.”
Dorinţa lui de a-i reconforta pe cei asupriţi, de a veni în ajutorul celor excluşi, de a întinde mâna celor prigoniţi pe nedrept l-a condus să se intereseze îndeaproape la politica iniţiată de viitorul Führer care putea conta din ce în ce mai mult pe discipolii din partidul său întărindu-i progresiv rândurile. În ideologia hitleristă rasă germană e considerată superioară şi dominantă asupra întregii umanităţi. Această ideologie era contrazisă de „veninul otrăvitor al Evangheliei” care provenea de la „duşmanii lumii”, evreii. Deja în sânul familiei Hitler a trăit sfârtecat între catolicismul mamei şi anticlericalismul tatălui. Intrat în politică, după repetate eşecuri în viaţa profesională, el se distinge prin arta retorică, iar figura lui devine emblema partidului NSDAP. Datorită talentului său oratoric partidul reuşeşte să prindă în rândul poporului simplu care, după trista experienţă a Republicii populare, nu trebuie forţat prea mult pentru a crede că un „complot iudeo-bolşevic” îl ameninţă. Nu trebuie exclus nici efectul, enorm, produs de imensul val de refugiaţi din URSS.
În 1921, pe când Pacelli îi îndemna pe germani la întărirea eforturilor pentru pace, internă şi externă („azi, mai mult ca oricând, lumea are nevoie de pace”) Hitler devine propagatorul propriilor idei rasiste şi antisemite. În programul său, prezentat cu un an în urmă, cerea printre altele: abolirea Dreptului roman, crearea unei puteri centrale întărite, alungarea evreilor din societatea naţională, lupta înverşunată împotriva criminalilor care asupresc poporul. În prezentarea proiectului său de „salvare a poporului”, Hitler nu ezita să utilizeze un limbaj biblic: „Nu e timpul să dormim, trebuie să ne trezim şi să ne dăm seama că furtuna se apropie. Vrem să evităm ca Germania noastră să fie răstignită. Nu vrem să fim reduşi la nivelul animalelor! Iar când vom salva Germania, vom împlini cea mai mare ispravă din istoria lumii. Aşa vrea Dumnezeu! Amin!” Nu este de mirare că mulţi ascultători încep să vadă în el un profet, ba mai mult, un Mesia al Germaniei. Faţă de asemenea discursuri încărcate de iluzii trăsnite şi smintite, nunţiul apostolic manifestă repulsie şi indignare. Din raportul trimis Secretarului de Stat, Cardinalul Gasparri, reiese cu mare claritate poziţia anti-nazistă adoptată de Pacelli încă din 1923. E suficient să cităm doar câteva fraze din acest raport pentru a ne convinge: „un caracter anticatolic răzbate din discursurile sistematice împotriva clerului catolic. Discipolii lui Hitler şi ai lui Ludendorff expun clerul la insulte şi batjocoriri. Atacurile lor sunt îndreptate în mod special împotriva Cardinalului Arhiepiscop de München care, într-o predică pronunţată, în catedrală, pe 4 noiembrie (1923) şi în scrisoarea adresată D-lui Cancelar al Germaniei publicată de Agenţia Wolf pe 7 noiembrie, dezaprobă persecuţiile lansate împotriva evreilor… Sentimente anticatolice s-au manifestat şi în rândurile studenţilor, Rectorul Universităţii fiind obligat să închidă porţile până la noi ordine. Chiar şi în aşa numitul Ateneu, devenit în ultimele timpuri obiectul carităţii şi generozităţii Sf. Părinte prin ajutorarea studenţilor nevoiaşi, s-au ridicat împotriva Papei, împotriva Excelenţei sale Arhiepiscopul, împotriva Bisericii catolice, împotriva clerului… Situaţia Germaniei este în general dificilă şi preocupantă din cauza progreselor unor partide naţionaliste fanatice şi anticatolice”. În luna mai a anului 1924, Pacelli descrie nazismul ca fiind „cea mai periculoasa erezie a timpurilor noastre”. Iar peste câteva zile adăuga: „Erezia naţionalism-socialismului aşază idolul naţional sau al rasei deasupra tuturor lucrurilor, deasupra adevăratei religii, deasupra adevărului şi dreptăţii.” Din partea unui om al Bisericii nu poate veni o condamnare mai radicală a nazismului. Întrebat dacă Hitler avea ceva bun în el, răspunsul este cât se poate de clar: „M-ar mira mult dacă totul s-ar termina cu bine. Acest om este complet posedat de sine-însuşi, elimină tot ce crede că nu este util, tot ce spune şi scrie poartă amprenta egocentrismului său. Trece fără probleme peste cadavrele celorlalţi, calcă în picioare tot ce întâlneşte în cale. Efectiv nu pot înţelege cum reuşesc atâtea persoane în Germania, chiar şi între cele de calitate, să nu vadă aceste lucruri, sau măcar să tragă o învăţătură din scrierile şi discursurile sale?”

Cardinalul Pacelli Secretar de Stat. Confruntările cu Hitler şi nazismul continuă

După semnarea Concordatului între Sf. Scaun şi Italia, la 11 feb. 1929, Pacelli primeşte din partea Papei Pius al XI-lea purpura de cardinal şi este numit Secretar de Stat, înlocuindu-l pe Cardinalul Gasparri. Instalându-se la Vatican, interesele sale pentru viitorul politic şi religios al Germaniei continuă. În 1932 rămâne profund surprins văzând că NSDAP, cu 37,3% din voturi, devine forţa politică majoritară. Aceasta va deschide drumul lui Hitler spre funcţiile politice cele mai înalte în stat. Nimeni nu-l mai poate împiedica să pună în practică ideile sale antisemite şi rasiste. Proclamă un decret prin care abroga, în parte, Constituţia de la Weimer. Începe construirea primelor lagăre. Hitler devine Cancelarul Germaniei, iar Pacelli nu poate decât să declare: „Acest lucru este mai cumplit decât victoria socialismului.” Dictatura nazist-hitleristă se instaurează în Germania. Pe 20 iulie 1933, Hitler îl trimite la Roma pe vice-cancelarul său, von Papen, pentru a semna un Concordat cu Vaticanul reprezentat de Cardinalul Pacelli. În aceeaşi zi Führerul emitea un decret prin care suprima toate restricţiile împotriva clerului şi a instituţiilor catolice. Cu toate acestea Secretarul de Stat nu încetează să afirme oroarea sa faţă de nazism şi actele regimului de la Berlin. Uneori se scuza fiindcă n-a avut de ales între semnarea Concordatului şi punerea în pericol a Bisericii catolice din Germania. Era în joc viaţa a douăzeci de milioane de catolici. Prin semnarea Concordatului Vaticanul se angaja să nu se amestece în afacerile interne ale unui Stat Suveran, însă putea protesta în cazul în care pactul era violat. Pacelli a ştiut să uzeze de acest drept când, pe 10 noiembrie 1933, printr-o Notă, denunţa „numeroasele violări şi sechestrarea bunurilor aparţinând asociaţiilor catolice”. Când ambasadorul francez François Charles-Roux îl întreabă dacă regretă semnarea Concordatului cu Partidul lui Hitler, Secretarul de Stat răspunde: „Cu siguranţă nu. Dacă nu am fi avut acest Concordat, nu am fi avut nici un sprijin legal pentru a exprima protestele noastre”. De la Lourdes, trimis fiind de Papă pentru a-l reprezenta la festivităţile de deschidere a Anului Mântuirii, 1933-1934, într-una din predicile sale afirmă: „Biserica catacombelor, Biserica martirilor şi a episcopilor întreprinzători şi eroici nu este o istorie din trecut, ci o realitate prezentă. Nici o adulaţie nu o poate vesteji, nici o ameninţare nu o înspăimântă. Biserica se opune dintotdeauna, cu mult curaj, dragonului infernal, principelui demonilor, puterii întunericului”. Este un mesaj explicit lansat împotriva lui Hitler.
Pius al XI-lea cere Sf. Oficiu să pregătească un document prin care să condamne oficial ideologia nazistă. Tezele fundamentale ale Führerului trebuiesc declarate contrare credinţei catolice, „principii eretice”. Programul său de purificare avea clar un temei diabolic: interzicerea căsătoriile mixte, inter-rasiale, violând astfel sacralitatea sacramentului; promovarea sterilizării, avortului şi eutanasiei. Sarcina de a redacta documentul îi este încredinţată Cardinalului Faulhaber, dar versiunea finală este îmbibată de stilul lui Pacelli. Tot el stabileşte şi titlul final transformându-l din Mit Großer Sorge (Cu mare preocupare), în Mit Brennender Sorge (Cu arzătoare preocupare). Acest document rămâne, până în zilele noastre, o referinţă pentru condamnarea nazismului şi a oricărei puteri politice totalitare. El afirmă incompatibilitatea între doctrina Bisericii şi ideologia nazistă, vorbind despre un „neo-păgânism”. În acest context, Hitler e descris ca fiind „un profet iluzionist căruia i se pot aplica cuvintele Scripturii, cel care locuieşte în ceruri râde de ei”. În finalul documentului putem citi: „Dumnezeu a dat poruncile sale în mod suveran: porunci independente de spaţiu şi timp, de regiune şi rasă. Precum soarele lui Dumnezeu luminează fără deosebire asupra întregii naturi umane, tot aşa şi legea sa nu cunoaşte privilegii, nici excepţii”. Ne aflăm în anul 1933, când în Germania nimeni nu îndrăznea să denunţe cu atâta claritate şi energie iraţionalitatea dictatorului. În acelaşi timp însă, pentru a evita de a fi acuzat de unilateralitate, Pius al XI-lea a publicat şi enciclica Divini Redemptoris, prin care condamna explicit comunismul ateu numindu-l „flagelul satanic”. Hitler reacţionează energic şi lansează un ultimatum Bisericii pentru a înceta amestecul în treburile interne ale Statului. Pacelli nu se înspăimântă de aceste reacţii şi i se opune chiar şi Papei, care intenţiona să închidă Nunţiatura de la Berlin. În ochii lui Pacelli, nu se putea oferi un cadou mai potrivit Führerului. De asemenea, într-o omilie pronunţată în Franţa, Secretarul de Stat reafirmă valorile creştine condamnându-i pe toţi „falşii profeţi care au condus omenirea într-o nouă eră de întuneric, mai rea decât cea pre-creştină”. Presa franceză a recunoscut în aceste cuvinte poziţia Cardinalului vizavi de doctrina nazistă. În presa germană Pacelli este acuzat de a fi „prietenul evreilor” şi „cardinalul comunist”.
Ororile nazismului se agravează, iar Papa intenţionează să publice un Sillabus împotriva erorilor naţional-socialismului cerând specialiştilor să pună în evidenţă eforturile Bisericii pentru condamnarea ororilor rasiste ale nazismului. Textul condamnă opt erori printre care: idea că puterea rasei şi puritatea sângelui trebuiesc păstrate cu orice preţ; ideea că din sânge, care defineşte esenţa unei rase, derivă toate caracteristicile spirituale şi morale ale omenirii; ideea că scopul principal al educaţiei este dezvoltarea semnelor distinctive ale rasei şi umplerea sufletului cu o iubire înflăcărată pentru propria-i rasă înţeleasă ca fiind binele suprem; ideea că religia este subordonată legilor rasei.
Când Hitler s-a autoinvitat la Roma, Papa a părăsit oraşul retrăgându-se la Castelul Gandolfo, de unde deplânge manifestările pompoase oferite de Statul Italian dictatorului. Cardinalul Pacelli a interzis tuturor episcopilor italieni participarea la manifestaţiile oferite în onoarea Führerului declarând că „omul pentru care se pregătesc atâtea sărbători este astăzi cel mai mare persecutor al Bisericii”. De asemenea, într-o alocuţiune rostită înaintea studenţilor de la Universitatea Gregoriană, Pacelli condamnă excesul naţionalismului şi orice formă de rasism: „Sf. Părinte este întristat văzând că bunul simţ italian a uitat istoria şi a deschis uşile sau ferestrele unei unde antisemite germane.” Antisemitismul este o mişcare odioasă, contrară principiilor credinţei Bisericii: „Din punct de vedere spiritual suntem cu toţii semiţi”, afirma Pius al XI-lea comentând binecuvântarea lui Melchisedek asupra lui Abraham şi descendenţei sale. Ultima călătorie, în calitate de Secretar de Stat, Pacelli a efectuat-o la Budapesta cu ocazia celui de-al XXXIV-lea Congres Euharistic Internaţional (în 1938). Hitler a interzis participarea Germaniei la acest eveniment. În discursul inaugural, Pacelli a protestat: „Împotriva noastră se ridică fruntea obscură a militanţilor atei care înalţă pumnul lui Anticrist către cer pentru ca apoi să-l abată asupra a tot ceea ce ne este scump. Împotriva noastră se năpustesc cei care ar dori să convingă toate popoarele de pe pământ  şi fiecare persoană în parte că şansa şi măreţia societăţii şi individului nu se afla în umilinţă la umbra crucii. A mai cunoscut vreodata lumea o ură atât de mare, o asemenea discordie, o asemenea diviziune pe care le încearcă astăzi?”

Pacelli devine Papa Pius al XII-lea

La decesul Papei Pius al XI-lea, Cardinalul Pacelli este ales al 260-lea succesor al Sf. Petru. Această alegere i-a încântat atât pe catolici („Pe scaunul Sf. Petru se află acum mai mult decât un diplomat: un ascet, un mistic, cel mai înflăcărat apostol al idealului creştin, un om născut pentru a apăra drepturile spiritului împotriva materiei”, scria ziarul Intransigent), cât şi pe evrei („Reacţiile entuziaste, în particular în Franţa, Anglia şi America, la alegerea noului Papă nu surprind dacă ne gândim la rolul important jucat de Pacelli în recenta opoziţie a papalităţii la teoriile devastatoare ale rasei”, afirma ziarul Palestine Post.) Doar presa germană manifesta mult dispreţ pentru o asemenea alegere: „Pius al XI-lea era jumătate iudeu, deoarece mama sa era o evreică olandeză, însă Cardinalul Pacelli este evreu din cap până în picioare”, scria ziarul Das Reich. Propaganda nazistă ar fi rămas profund surprinsă să vadă cum unii istorici de astăzi îl consideră pe Pacelli „Papa lui Hitler”.
Din primul său discurs oficial Pacelli trasează atitudinea centrală a nului pontificat, pacea. De altfel, însuşi numele său îi trasează misiunea de propovăduitor al păcii: Pacelli / Pax coeli / Pacea cerului, iar pe emblema aleasă figurează un porumbel cu ramul de măslin. Tradiţia voia ca noul Papă să comunice şefilor de state cu care Sf. Scaun întreţinea relaţii diplomatice învestitura sa. Referitor la Germania, Pacelli adresează mesajul său nu lui Hitler ci „locuitorilor Germaniei încredinţaţi grijii tale” şi implora asupra lor binecuvântarea apostolică. Pe 20 octombrie 1938, Osservatore Romano publica prima enciclică a Papei Pius al XII-lea, Summi Pontificatus, în care sunt condamnate erorile doctrinale din prezent, iar Cristos invocat ca fiind singura cale pentru a le depăşi. Împotriva „teribilului uragan al războiului” şi împotriva previziunilor apocaliptice, Papa invita lumea să-şi înalţe ochii spre „Cel unic” de unde vine mântuirea lumii. Nazismul propagat de Führer este condamnat explicit în această enciclică: „Prima eroare, atât de mult răspândită astăzi, este uitarea acelei legi a solidarităţii umane şi iubirii dictate şi impuse încă de la origini precum şi egalitatea naturii raţionale între toţi oamenii, indiferent de poporul căruia aparţine”. New York Times titrează astfel: „Papa condamnă dictatorii, necredincioşii, rasismul”. Hitler interzice difuzarea enciclicii în Germania. Ambasadorul Berlinului pe lângă Sf. Scaun afirmă: „Pius al XII-lea a uitat să fie neutru”.
În noaptea de Crăciun a anului 1939, lumea aşteapta cu ardoare mesajul Papei, care, nedezminţindu-se, denunţă încă o dată „premeditata agresiune împotriva unui mic popor, harnic şi pacific”. Cu aceeaşi ocazie el enumera cinci condiţii preliminare pentru instaurarea păcii în lume: recunoaşterea dreptului tuturor naţiunilor la existenţă, dezarmarea, crearea unui organism internaţional pentru siguranţa persoanei, autonomia drepturilor popoarelor unice şi minorităţilor, o repartiţie egală a responsabilităţilor. În plin război mondial, Papa primeşte vizita oficială a Preşedintelui Roosvelt. El invită întreaga creştinătate la „o cruciadă de rugăciune pentru pace”. În acelaşi timp, Hitler pune în aplicaţie una din ideile sale de purificare a rasei: legalizarea eutanasiei şi omuciderea în masă a retardaţilor. Sf. Oficiu, sub îndemnul Papei, declară că eutanasia este contrară poruncii a cincea din Decalog, aşadar credinţei creştine. În discursul de Crăciun din 1941 Pacelli condamnă amândouă ideologiile care bântuie Europa: comunismul şi nazismul: „pericolul comunist într-adevăr este grav, dar nazismul este şi mai grav”. New York Times comentează astfel mesajul Papei: „Vocea lui Pius al XII-lea este unica voce care se înalţă în mijlocul tăcerii şi întunericului care bântuie Europa în aceste timpuri. Este unicul leader care îndrăzneşte să se facă auzit. Nu există nici un dubiu că scopurile nazismului sunt incompatibile cu pacea lui Cristos apărată de Papa”. Pe de altă parte Hitler nu încetează să anunţe germanilor că „rezultatul acestui război va fi distrugerea completă a evreilor”. Nimeni însă nu putea crede că o asemenea afirmaţie putea conduce la punerea în practică a unui adevărat genocid. În faţa unor asemenea afirmaţii Pius al XII-lea a „început să plângă ca un copil”. Scavizzi, unul din apropiaţii săi, scrie în 1964: „Papa a ridicat mâinile spre cer şi-mi zise: Spun-le tuturor, cu glas tare, că Papa agonizează pentru ei şi împreună cu ei! Spune-le tuturor că de mai multe ori m-am gândit să procedez la excomunicarea nazismului, să denunţ lumii bestialităţile exterminării iudeilor… După multe lacrimi şi rugăciuni însă mi s-a părut de cuviinţă că aceste măsuri nu ar fi servit la nimic, dimpotrivă ar fi suscitat o ură şi mai dârză împotriva evreilor şi ar fi multiplicat actele de cruzime, fiindcă sunt fără apărare. Poate un asemenea protest mi-ar fi adus mie lauda lumii civile, însă nevinovaţilor evrei le-ar fi pregătit o persecuţie şi mai nemiloasă decât cea cărora erau deja supuşi!”
În martie 1942 se face auzită şi vocea episcopatului german care, într-o scrisoare pastorală, revendica dreptul natural pentru fiecare fiinţă umană la libertate şi viaţă protestând împotriva uciderii inocenţilor. Episcopatul olandez se ridică, şi el, împotriva antisemitismului nazist care pune în practică cele mai odioase metode de exterminare în masă. Papa Pius al XII-lea se pregăteşte să protesteze din nou, însă după aflarea furiei Führerului stârnită de reacţia episcopilor olandezi spune, pe când se pregătea să ardă mesajul ce trebuia să apară în Observatore Romano: „Voi arde aceste pagini. E protestul meu împotriva înfricoşătoarelor persecuţii suferite de evrei şi care ar fi trebuit să apară în seara asta în Observatore Romano. Dar dacă scrisoarea episcopatului olandez a costat viaţa a 40.000 de persoane, protestul meu ar putea ucide 200.000. Iar acest lucru nu-l pot face, nu mi-l pot îngădui. De aceea mai bine tac în public şi continuu să fac tot posibilul pentru aceste făpturi nevinovate, în ascuns, cum am făcut şi până acum.” Discursul din noaptea Crăciunului 1942 face referinţă explicită la deportarea evreilor: „Umanitatea datorează dorinţa de pace sutelor de mii de persoane care, fără a purta vreo vină în afara naţionalităţii şi rasei lor, sunt destinate morţii sau unei dispariţii progresive”. Din nou New York Times comentează: „Şi cu prilejul acestui Crăciun vocea Papei este singura, de pe întregul continent, care se înalţă să protesteze în mijlocul tăcerii.” Berlinul a înţeles mesajul, precum afirmă raportul serviciului SS: „Aici Papa se exprimă clar în favoarea evreilor… Culpabilizează poporul german pentru săvârşirea nedreptăţilor împotriva evreilor devenind astfel purtătorul de cuvânt al criminalilor de război evrei”. Împotriva dezastrului reprezentat de Shoah, Papa vede două soluţii: câştigarea războiului cât mai repede posibil, iar între timp, continuarea salvării a tot ce se poate salva. Rezultatul acestei convingeri a dat naştere la cea mai vastă şi secretă activitate a Vaticanului din istoria Bisericii. Teologul şi istoricul israelian Pinches Lapide, după o amănunţită cercetare în arhivele vaticane, poate afirma: „Pius al XII-lea, Sf. Scaun, Nunţiaturile Apostolice şi Biserica catolică în general au salvat de la moarte între 700.000 şi 850.000 evrei” (cf. Roma si evreii). Din tot sufletul şi cu toate puterile de care dispunea, utilizând deseori metode necunoscute publicului până astăzi, Pacelli a fost cel datorită căruia circa 850.000 de evrei au rămas în viaţă.
Argumentele aduse şi puse în evidenţă de Hasemann confirmă acest lucru şi au scopul de a contribui la înlăturarea minciunii şi falselor opinii a căror victimă este Pius al XII-lea: „În ultimele decenii despre Papa Pius al XII-lea s-au scris şi s-au spus multe lucruri care nu corespund adevărului… Când cineva se apropie fără prejudecăţi ideologice de nobila figură a acestui Papă, în afara faptului de a fi surprins de măreţul său profil uman şi spiritual, rămâne atras de exemplaritatea vieţii şi de extraordinara bogăţie a învăţăturii sale”. Aceeaşi recunoştinţă este exprimată într-o telegramă trimisă de Golda Meyr la moartea Papei Pacelli: „În timpul deceniului terorii naziste, poporul nostru a suferit un martiriu teribil. Vocea Papei s-a înălţat pentru a denunţa persecutorii şi a cere mila lui Dumnezeu pentru victime”.