Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Pledoarie pentru „cultura politică” în şcoli

Pledoarie pentru „cultura politică” în şcoli

În urmă cu câteva săptămâni, am citit un articol de unde extrag următoarele: „… omul politic are o competenţă şi un interes. Competenţa se educă. Interesul se asumă. Aşadar, omul politic poate fi integral produs.” Pentru a nu face publicitate, poate că nedorită, nu am să spun nici numele autorului, nici al ziarului, dar m-a ars la degete să scriu în prelungire, pentru a formula o idee în ordinea educaţiei, a şcolii. Adaug precizarea, necesară pentru stabilirea lungului nasului, că nu mă iau foarte în serios. Absenţa acestei idei nu lasă lumea mai săracă decât este, iar exprimarea ei, n-o luminează. Propun o materie de studiu şcolar, subliniez, şcolar, adică gimnazial şi liceal, pentru că în zona învăţământului „terţiar” există structuri care se ocupă de acest subiect, sărind peste studii anterioare, inexistente. Vorbesc despre o materie care să fie învăţată, verificată şi notată, ca matematicile, sau ca limbile străine. O materie care, pornind de la zero, să facă educaţie, să ofere cunoştinţe, să modeleze caractere: Cultura politică. Nevoia aceasta, stă, cred, în definiţiile noţiunii. Iată-le, conform DEX: „Politica: Ştiinţa şi practica de guvernare a unui stat; sferă de activitate social-istorică ce cuprinde relaţiile, orientările şi manifestările care apar între partide, între categorii şi grupuri sociale, între popoare, în legătură cu promovarea intereselor lor, în lupta pentru putere; orientare, activitate, acţiune a unui partid, a unor grupuri sociale, a puterii de stat, etc. în domeniul conducerii treburilor interne şi externe.” O treabă serioasă, deci. Şi necesară, fie că ne place sau nu, pentru că nevoia de acţiune politică s-a născut atunci când omul a înţeles că este necesară ordonarea gesturilor existenţei, pentru ca fiinţa lui să subziste.

Şi atunci mi s-ar părea legitime unele întrebări. Cu ce cunoştinţe o persoană ia parte în mod activ la discutarea şi rezolvarea treburilor statului? Cine are, şi de unde are, gradul necesar de pregătire pentru orientare în probleme de politică generală? Ce este politica externă? Cum gândeşti, cum decizi ? Cât de bine ştii că gesturile tale, ca om politic, au consecinţe? Oare pentru toate acestea, nu-i necesară o notă de zece la nişte examene? Ni se pare firesc ca un profesor de matematică să-şi fi ales meseria, deoarece s-a întâlnit cu această materie ca elev. Sau că cineva e pictor, pentru că l-au dat părinţii ucenic la un dascăl al culorilor. Despre specialistul IT, nu punem la îndoială că a trebuit să buchisească tastatura şi cărţile, ca să ştie cum să ne rezolve problemele. Dar cultura politică? Unde se învaţă? Sau de ce n-ar trebui? Nu-i nevoie de timp, pentru acest efort? Se poate şi la fără frecvenţă? Îmi veţi spune că există istoria. Am să răspund că se poate vedea cu ochiul liber, care este preocuparea manualelor în acest sens. Şi, în egală măsură, câtă pasiune produc. În vremea şcolii mele, studiul istoriei se reducea, în plan românesc, la fluturarea unor sentimentalisme burebistice, iar în ordine internaţională, la arătarea cu degetul a imperialiştilor. Circula un banc întrebare-răspuns: Care este legea de bază a capitalismului? Exploatarea omului de către om. Şi a socialismului? Reciproca! Politica se reducea la turnarea de laude neruşinate sub steagul luptei de clasă. Aveam Scânteia şi blugi din material fabricat în ţară. Aşa şi arătam, ziarul şi noi …

După 89, lucrurile nu mai sunt la fel. Ne adaptăm exploziei formidabile a informaţiilor şi deschiderii graniţelor, fiindcă definiţiile vechi s-au spulberat, iar lumea nu mai seamănă cu ce credeam că ştim. Câteva exemple de inadecvare din tinereţea mea: ni se vorbea despre războiul din Vietnam, dar imaginile concrete veneau spre noi, filtrate prin filmul Apocalypse now. Nu ne ducea mintea că un şef de stat poate fi asasinat, iar Cuba o visam numai pentru că îl citeam pe Hemingway. Lumea arabă? O necunoscută exotică, iar despre lecţia OPAEC, noroc că fusese tradus în româneşte Jean-Jacques Servan-Schreiber. Apoi, decolonizarea Lumii a treia exista doar pentru că auzeam nume noi de ţări, prin Africa şi le colecţionam timbrele. „Fiindcă vreţi independenţa, luaţi-o. Şi crăpaţi.” Cât de stridente, pentru că uitate, cuvintele lui Franz Fanon. Numai că, iată, ne-am trezit, brusc, în realismul nepieptănat al lumii, contemporani cu adevăruri brutale, cu demitizarea unor realităţi: răsuflarea stinsă (oare?) a Războiul Rece, nimbul caselor regale ştirbit de afişarea aventurilor princiare, un preşedinte care jură strâmb la acuzaţii de adulter, identitatea în căutare a unui întreg continent, care pare a fi uitat civilizaţia convieţuirii. Şi maşinăria nu se va opri. Suntem liberi. Dar ştim, oare, să vâslim, politic, printre toate provocările?

De aceea cred că este necesară cultura politică. Pentru ca să învăţăm, încă de copii, la şcoală, că lumea noastră este, în chip necesar,  politică. Iar lecţiile de ieri să ne trezească spre cele de azi, fiindcă ele ne influenţează viaţa, pe drumuri inexistente, azi, reale, mâine. Când am citit, demult, în cartea Downing street, 10, istoria primilor-miniştri ai Angliei, am avut sub ochi o fantastică panoplie de personaje şi caractere, de gesturi politice împreună cu efectele lor. Aşadar, politică mereu, cultură politică peste tot, precum şi nevoie de adecvare politică. Abia apoi şi numai prin ricoşeu, istorie socială, formatoare de identitate. Materia de studiu şcolar „Cultura politică” ar însemna să se studieze istoria gestului politic ca necesitate a sistematizării. S-ar putea afla, poate, mai adevărat decât din jurnalele de ştiri, motivele politice pentru care s-au omorât oamenii, sau cum au izbutit, în efort politic, să convieţuiască, ce reguli au inventat şi ce soartă au avut, acestea şi cei care le-au gândit. S-ar putea învăţa, precis şi aplicat, ce zmei naşte un gest politic fertil şi câţi monştri poate zămisli politica dezarticulată. Cred că ceea ce se numeşte competenţă politică poate fi şi trebuie educată în şcoală. Asumarea interesului politic, vine abia mai târziu, când se cere identitate şi eficienţă politică.
Mi-aş permite să adăug că există, totuşi, un talent indispensabil omului politic, anume abilitatea oratorică, elocvenţa. Pentru că un om politic, căruia îi lipseşte forţa de convingere, nu e ascultat. Şi n-ar fi de dorit să-şi caute purtător de cuvânt, pentru că, după modelul românesc „scoală-te tu, ca să mă aşez eu”, acela i s-ar substitui (ne)democratic, nu-i aşa? Nu mulţi, ca Moise, trimis de Dumnezeu să transmită Cuvântul Său, poporului evreu, primesc în ajutor pe levitul Aaron, care vorbea mai bine decât el. Şi oricum, acolo nu era ceva asemănător sistemului parlamentar.
Vă mulţumesc pentru răbdare.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *