Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Poeme samizdat trimise la Europa liberă (2)

Poeme samizdat trimise la Europa liberă (2)

                      Cu un pumn de cuvinte

                      Rămâne discutabilă ipoteza că politicul
ar coborî, după unii, poezia
până acolo încât ar face din ea un simplu obiect de consum
sau ceva asemănător prospectului de medicamente.
Oricum, dacă şi câtă există,
e singura armă cu repetiţie
pe care ştiu şi mă încumet s-o mânui,
puţinele flori în stare să le cânt vreodată
fiind cele din câmpiile sărace ale Afganistanului,
şi-a trăi din procente cum spune Montale e adesea prea mult.
Prin urmare, lăsaţi florile la locul lor pe câmpii,
motanul să toarcă, păianjenul cu migală
să-şi ţeasă o plasă din gumă arabică
în care va cădea singur,
păsările pe limba lor să piară cândva
iar voi, poeţi ai veacului mărşăluind prin tranşeele
angoasei, indiferenţei, nebuniei ridicată la ranguri oculte,
voi ce-aţi trăit nu în altă parte ci acasă la voi
cel mai ruşinos, mai fără de margini aparheid
izbindu-vă la tot pasul de inscripţia „Numai pentru roşii!”
nu slăbiţi nicio clipă linia de ochire,
chiar dacă mişcătoare e ţinta şi maestră a diversiunii cum e,
până şi poemul acesta s-ar putea să vă explodeze în mâini.
Totuşi, se va vedea că repetiţia armei voastre e sfârşitul ororii
precum nu degeaba repetitio mater studiorum est
şi-apoi e un lucru ştiut că cele mai eficace arme de foc
au fost cele cu efect întârziat,
tocmai pentru că în loc de trinitrotoluen
s-au aprins cu un pumn de cuvinte.

                       Tot recunoscând necesitatea schimbării

                       Tot recunoscând necesitatea schimbării,
(Nu, aşa nu mai merge!- de trei ori pe zi
repetaţi cu efect profilactic)
aţi şi adormit în fotolii la jurnalul de noapte.
Cad guverne ca meteoriţii şi proiectilele artileriei grele,
cu sângele altora se semnează tratate,
disperarea se caţără până în vârful turnului Eiffel
şi la Ostankino ameninţând să se-arunce în gol
ori înadins cade în cuva cu oţel incandescant.
(Nu, aşa nu se mai poate!- sunteţi de acord)
Numai curajul primăverii, nebunia lunii mai
explodând în ferestrele inimii lipseşte la apelul de seară.
În rest aveţi totul:
Inconfundabila zgardă a unei rase-n declin;
mârâitul câinelui care niciodată nu muşcă;
maşini în patru timpi şi soţii credincioase;
locuri de muncă unde se leneveşte în voie;
copii premianţi ce ştiu totul despre Michael  Jackson
şi nimic despre sumerieni;
fotografii de familie în natura unei planete uitate;
legi în funcţiune pe care nu le-aţi votat;
fişe personale la poliţia secretă;
altare din hârtie roşie creponată;
morţi ce vă somează să le purtaţi de grijă şi-n moarte;
capete plecate dinaintea săbiilor de ceară;
iar uneori vise în care se face că sunteţi umbra
ce lipeşte noaptea afişe incendiare pe stâlpi şi pe ziduri.

                             Către Mefisto

                             Nu-mi mai şopti în ureche. Nu, nu-mi mai spune
nimic din ce altădată aş fi vrut să dezleg şi s-aud.
Cade peste noi o ploaie cu miros de tăciune.
A încurcat busola nord cu sud.
Cât despre puterea de-a rămâne neclintit printre lucruri,
am râs totdeauna ca de o exagerare enormă.
Bucură-te Mefisto! Ai de ce să te bucuri
căci graţierea vine ca o condamnare;
stau drepţi copacii îmbrăcaţi în uniformă;
spui „da” şi totul parcă sună a negare.
Bucură-te Mefisto! Ai de ce să te bucuri:
capetele plecate sunt tăiate de spadă;
se face dragoste cu ghionturi şi cu sila;
Toma Necredinciosul refuză să mai pipăie, să mai vadă;
prin urechile acului se strecoară cămila…

                             Bucură-te Mefisto! Ai de ce să te bucuri:
cu limbi otrăvite umblă prin sufletul meu o reptilă
de-a-ndoasele.
Până şi Lunii de-atâtea spaime şi trucuri,
i se văd, ieşite prin cămaşa de noapte, nemărginirile, oasele.

                                Liman

                                Poate că odată ajunşi în piscul veacului,
vom vedea călăii pedepsiţi de secure.
Se vor ruga în genunchi de răcoarea copacului
după ce vor fi răstignit o pădure.

                        Unii şi alţii

                        Ei bine, ei erau nişte asasini.
Nu doar metodici şi eficienţi, nu doar îndrăgostiţi
până la demenţă de rigoarea calculului aritmetic,
nu doar pătrunşi de ideea că moartea
trebuie înfăptuită cu pedanterie
ci şi atât de sensibili, atât de plini de maniere
încât nu suportau să audă o împuşcătură
dacă între declicul armei şi explozia glontelui în ţeastă
nu porneau patefonul cu Mozart, Beethoven, Bach,
dacă creierii împroşcaţi pe pereţi
nu erau şterşi de Sonata Lunii.

                        De câte ori duduiau cuptoarele crematoriilor,
la vremea când de la primul la ultimul transport,
toţi redeveneau, nu-i aşa, liberi,
liberi să se îmbulzească şi să iasă pe coş,
puneau primăverii pistolul în ceafă
somând liliacul să izbucnească în floare
pentru ca mirosul acela acru-dulceag
-după cum există dovezi-
să nu le gâdile nările.

                        Între o execuţie în masă şi funia spânzurătorii,
erau cei mai buni taţi, cei mai îndatoritori soţi,
cei mai tandri amanţi.

                        De la ei ne-au rămas chiar câteva semne particulare
– aşa cum trebuie să rămână după orice artist –
care vorbesc despre nepieritoarea lor slăbiciune
pentru om şi calităţile sale:
mănuşi din piele de om, abajoare din piele de om,
evantaie din piele de om,
ca dovadă că nimic nu-i mai de preţ
decât omul şi sărmana lui piele.

                        Apoi într-o zi au venit învingătorii.
Au filmat kilometri întregi de peliculă;
au vomat ultima ciorbă de război
în faţa teribilei productivităţi a morţii
nemaivăzută vreodată pe metru pătrat de Europă
şi din carele lor de stăpânitori ai lumii
au căzut de acord că ceilalţi au făcut-o de oaie.
Încet, încet s-au aşternut pe treabă
şi-au pornit să combată metoda.
Nu erau ei hotărâţi să nu repete istoria?
Nu le trebuia lor o altfel de moarte,
fără publicitate, fără zgomot şi fum?

                        Între un delict de opinie şi interogatoriul cu pumnul închis
ei bine, erau şi ei cei mai buni taţi, cei mai îndatoritori soţi,
cei mai tandri amanţi.

                        Ne-au lăsat şi ei câteva urme întru glorificarea deplină a speciei:
câteva dictaturi ce-au declarat primăvara anotimp interzis;
câteva clinici de psihiatrie, câteva metode de spălare a creierului
şi chiar câteva din cele mai perfecţionate căluşe, bastoane şi bâte
verificate pe pielea deja tăbăcită.

                        Dar pielea, pielea încă a rămas.

                        Nu se ştie niciodată la ce mai poate fi bună o piele de om!

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *