Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Poezia de dincolo de zăbrele: Radu Gyr

Poezia de dincolo de zăbrele: Radu Gyr

 Există lucruri pe care Radu Ştefan Demetrescu, alias Radu Gyr (1905-1975), nu le-a anticipat atunci când îşi scria versurile în temniţele interbelice şi comuniste sau, dacă a făcut-o, nu şi-a imaginat, poate, dimensiunea fenomenului alianţei, până la uniune definitivă, cu cititorul. Scriindu-şi sieşi, cu precădere în îndelungaţii ani de detenţie, aşezându-şi în frunte Stigmatele şi lăsând să curgă abundent Sângele temniţei, Radu Gyr forţează legătura firească poet-cititor şi o transformă într-un glas unic, pe alocuri polifonic, alternând momentele de totală identificare cu cele de lărgire a spaţiului interstiţial care conţine şi dă formă creaţiei sale. Acest fenomen s-a amplificat prin faptul că poeziile lui Gyr au circulat clandestin, copiate sau învăţate pe de rost de către deţinuţi, trecând apoi dincolo de zidurile închisorii, în societatea civilă mutilată, dar nu complet anihilată. Poezia este, astfel, nu numai gravidă de sens şi mesaj, ci şi de o oralitate remarcabilă, soră cu cea a creaţiei folclorice. Melodia, cadenţa, ritmul, rima sunt la fel de importante ca încărcătura de sens al căror vehicul sunt. Atenţia acordată acestor detalii conţine de fapt o trăsătură marcantă a artei poetice a lui Radu Gyr, fără a avea nevoie de vreun manifest, prin care se înţelege că un mesaj neînlesnit de purtător şi nedesluşit de cititor este considerat unul pierdut şi deci inutil. Hermeneutica limpede, a spaţiilor deschise, fără unghere unde să nu ajungă raza sensibilităţii poetice, nu permite pierderea în pădurea de simboluri, rătăcirea sau răstălmăcirea. Labirintul este cel al vieţii însăşi, iar prin opera poetică se aruncă o lumină intensă peste lumea dinăuntrul şi dinafara temniţei, se urlă fără echivoc sensul adesea paradoxal sau dureros, amintind prin stil de bubele, mucegaiurile şi noroiul stihurilor argheziene din Poarta neagră.

Radu Gyr nu scrie doar din şi pentru sufletul său, ci pentru un număr potenţial infinit de ascultători-interlocutori, adesea părtaşi sau martori ai suferinţelor sale. Opera postumă a fost publicată însă abia după 1990, prin grija fiicei, Simona Popa. După detenţia sub regimul lui Carol al II-lea, Radu Gyr este închis şi de Antonescu, apoi eliberat şi trimis spre „reabilitare“ în batalioanele de la Sărata. În 1945, regimul comunist îl încadrează în aşa-zisul „lot al ziariştilor“ şi îl condamnă la 12 ani de închisoare. Revine acasă în 1956, dar după doi ani este din nou arestat şi condamnat la moarte pentru poezia Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!
Radu Gyr a făcut din experienţa de aproape 20 de ani de închisoare politică o sursă de inspiraţie. Scriitura sau mai bine zis creaţia poetică – dat fiind că cele mai mult poezii erau întipărite în minte, fără a avea posibilitatea de a le aşterne pe hârtie sau publica – este unica terapie posibilă în faţa invaziei numeroaselor boli ale minţii şi sufletului, singurul mod de supravieţuire fizică, în infernul carceral. (În aprigele mele belciuge, / piatra mă-nfulecă, fierul mă suge. / În bezne m-afund, zi de zi, şi-n urât, / întâi pân’ la glezne, apoi pân’ la gât. // Curând, o să-mi treacă de gură, de frunte, / lespedea temniţei, cu gângănii mărunte, / şi-am să dispar în grozava ei guşă, / în mugetul ei subteran şi-n cenuşă… Prefaţă la cântece din temniţă)
Libertatea devine, astfel, o obsesie, iar trăirile şi dorinţa de recuperare sunt intensificate prin solitudine. La aceasta se adaugă cumplita conştientizare a trecerii timpului liniar şi implacabil („Marţi, Vineri, Sâmbătă, Luni, / zile neutre, fără formă, / ca o ceaţă enormă, / peste genuni”, Zile), dublată de pierderea speranţei de regăsire a integrităţii psiho-fizice şi chiar a identităţii însăşi, în afara strâmtorii zidurilor (Acum o sută de ani, / am avut un copil, o nevastă… / Auziţi, păianjeni? Auziţi şobolani? Un copil, o nevastă… // Şi iar intru-n bezne postume. / Cine sunt? Cum mă cheamă pe mine? / Aici nu mă strigă nimeni pe nume, / sunt:  mă, acela, – sunt nu ştiu cine…, Identitate).
Creaţia ca panaceu este posibilă însă numai susţinută de sentimentul religios, ca virtual ţărm întrezărit de naufragiatul înconjurat de oceanul de disperare. (Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă. O, ce trist, ce înalt era Christ! / Luna-a intrat după el în celulă / şi-L făcea mai înalt şi mai trist. // Oftând, şi-a întins truditele oase / pe rogojina mea cu libărci. / Prin somn, lumina, iar zăbrelele groase / lungeau pe zăpada Lui vărgi. // – Unde eşti, Doamne? – am urlat la zăbrele. / Din lună venea fum de căţui. / M-am pipăit, şi pe mâinile mele / Am găsit urmele cuielor Lui… As-noapte, Iisus…) Relaţia cu divinitatea este nemijlocită, rugăciunea, dialog nefiltrat şi adesea paradoxal, depăşind hotarul preceptelor (Seacă-mă, Doamne, de-aduceri aminte, / aşa cum seci, vara, puhoaiele, / şi nopţile mele aprinse despoaie-le, / cum, toamna, pădurea o despoi de veşminte. // Fii şi tu, Doamne, o singură dată, / ucigaş şi tâlhar la răscruci: / jefuieşte-mi rădvanul meu cu năluci / şi strânge-mi trecutul de beregată… Rugăciune din celulă sau Tu, Doamne, ce împreuni în holde / prescura şi cu bălegarul, / când ziua caldă ca un şold e / şi e lumina ca paharul, // Tu, Milostivul; şi tu, Bunul, / ce-n coropişniţi pui veninul / şi-ngraşi cu suc de crini tăunul, / răsfeţi urzica şi-nalţi spinul, // Tu care ciobăneşti, cereşte, libărcile din duşumele, Părinte-Sfânt, blagosloveşte, / zâmbind, şi holda urii mele. Cântec de ură)
Umilinţa, condiţiile trupeşti neadecvate, promiscuitatea duc la pierderea treptată a demnităţii şi la dezumanizare. Preocupările sunt adesea primitive, iar imaginile de-o poeticitate frustră, dominată de procedee simple, ca de pildă personificarea, înnobilată însă de autenticitatea trăirii. (Lacătul a gemut din făptura-i întreagă / gardianul zăvorul a tras, / şi-n celulă-am rămas / eu şi foamea slăbănoagă. // Singuri stăm, faţă în faţă. / O văd ca prin ceaţă / cum se despoaie fără ruşine / şi ţopăie, cu buricul la mine, Foamea sau Tu ploşniţă, suge-mi sângele, suge-mi din plin, /  măceşul din sânge, spin lângă spin, / iar tu, şobolane, vino să-mi spui / care mi-i gustul oftatului, / şi cum miroase – a flori? a otravă? / inima asta bolnavă, Cumetri de singurătate).
Viaţa de dincolo de zid şi zăbrele este proiectată în imaginarul prizonierului ca un fruct oprit şi deci puternic sexualizat. Reprezentarea devine obsesivă şi denaturată de contextul restrictiv. (Uneori, dintre ziduri severe, / jefui, prin poarta de fier, printre gratii, o zdreanţă de stradă, sau câte-o muiere / cu gura mai roşie decât o muşcată. // Seara, sub mâna ce vrea să alinte, pâinea de orz şi tărâţă / zvâcneşte, viu, ca o ţâţă / neagră, fierbinte… Aş trage o duşcă, pe beregată, / de libertate şi de lumină, ca un trascău care-mbată, ca o prăştină… /  Să-mi frigă inima – aprinsă cinzeacă, să sparg în măsele carafe, când luna şoldul alb şi-l dezbracă / şi cerul ca un taraf e… / Ah, o beţie-ntr-o crâşmă uitată, un haimanalâc pe chei până-n zori / şi dragostea ridicată de subsuori / şi-mbrăţişată, muşcată… / Dar nu. Celula asta tâlhară / mă strânge de gât, mă sugrumă… / Noapte, sorbi-ţi-aş drojdia-amară / şi carnea ta rece de spumă… / Năuc, prin vizetă, ochiul urmăreşte, / ca din străfundul unei gropi, cum domnişoara lună scânceşte / siluită de plopi… Jind)
Sfidarea vieţii potrivnice, de asemenea personificate, devine ţel suprem şi posibilitate de potenţială eliberare (Decât ibovnică, te-am vrut duşmană / în încleştarea luptei, piept la piept, / crescuţi năprasnici faţă-n faţă, drept, / cu-ntreg cuţitul răsucit în rană. // Tu m-au urât şi te-am urât de-asemenea, / fără să ierte unul pe cel’lalt. / Împreunarea noastră în asfalt / a fost, şi-n tuci, şi-n fulgere de cremeni. // Şi dacă-n urma trântei îndrăzneţe / beteag m-aleg şi sfâşiat şi rupt, sunt mândru baremi c-am putut să lupt, / decât să-ţi ling călcâiele semeţe. Mândrie).
Şi totuşi, zdrobitoare, realitatea se impune trufaşă, iar omul deşi supravieţuitor, victorios, nu are parte decât de glorie liliputană, de la înălţimea îngenunchierii sale (Uită-mă tu, să mă uite fetiţa. Aşa e osânda. / Te-astupă cu piatră, te rupe de toate… / Nu-l mai aşteptaţi pe tăticu. L-a-nghiţit ocna, flămânda. // Mai am unsprezece ani şi jumătate… Carte poştală)
Rămâne aşadar visul libertăţii, singurul viabil, în marasmul existenţei umane şi certitudinea că „Înfrânt nu eşti atunci când sângeri / când ochii plini de lacrimi ţi-s. / Adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis”.

 Libertate

Veacuri, lungit, ţeapăn pe spate
rumeg vedenia ta, Libertate.
Sălbatic, îţi ling flacăra, aurul,
ca sarea în bulgăre, taurul…

Zănatic ţi-e, libertate, strigoiul,
când joacă pe spinii ei tontoroiul.
E-un  joc îndrăcit de căluşari şi de iele,
pe dumicatele mele,
pe somnul meu de vitriol,
pe arşiţa cu care mă scol.

M-acopăr cu pătura, cu rogojina…
Îmi arzi întunericul, îmi frigi lumina.

Când stai în mine, amară şi groasă,
ca drojdia de cafea în ceaşcă rămasă,
când mi te pipăi, prin febrele mele,
subţire în glezne, dulce la piele.

Ah, cu ce foame fecundă-aş pătrunde
între coapsele tale rotunde…
Cum ţi-aş intra în amiezele-ţi vaste,
ca un cuţit între coaste!

În visteria ta zăvorâtă
vreau să răzbat, cu dinamită.
Hămesit după tine, de zile, de ani,
te-aş sparge ca pe-o casă de bani.
Cu gură de lup, cu şperacle, cu chei, cu unelte,
te-aş jefui de fulgere zvelte!

Cumplit te mai vor, Libertate,
poftele mele-aţâţate!…
Din talerul tău plin cu smaragde fierbinţi,
aş îmbuca, mârâind printre dinţi,
ca o lupoaică turbată
sfâşiind un hoit de mânzată…

Şi totuşi, ce teamă zbârlită şi stranie
de tine mă prinde, sfântă pierzanie!
Mi-e teamă de toate exploziile tale,
mi-e frică de grindina bucuriilor goale.
Mi-e frică de puhoaiele lor revărsate
De trăsnetele tale, o, Libertate!…

Atât de crunt te râvnesc, că mi-e groază
să nu mă strivească enorma-ţi amiază.
Mi-e frică de teribilu-ţi soare
să nu mă omoare,
să nu mă îngroape de viu, sub mormane
spăimântătoarele-ţi uragane…

Strâng pleoapele… Liber afară,
cu nările-n vânt ca o fiară
Liber, ca o sălbăticiune,
În păduri, în oraşe, în uriaşa-ţi minune,
Liber, sub lavele tale toride…
Libertate, văzduhul tău m-ar ucide!

Nu, n-am să pot îndura, Libertate,
năpraznica ta voluptate.
Domnilor paznici, opriţi-mă-aici,
în celula mea cu urzici,
în somnul meu cu vitriol,
în mlaştina mea, în nămol.
Trageţi zăvorul puternic, încuiaţi lacătul bine…
Libertate, mi-e frică de tine.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *