Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

„Polonia m-a format ca filozof şi teolog greco-catolic, m-a învăţat respectul faţă de spiritualitatea răsăritului creştin”

„Polonia m-a format ca filozof şi teolog greco-catolic, m-a învăţat respectul faţă de spiritualitatea răsăritului creştin”

Alexandru Buzalic, născut în anul 1969 în Constanţa. Studii de teologie la Departamentul Institutului Pontifical din Varşovia, Universitatea Babeş-Bolyai şi Universitatea din Bucureşti. Hirotonit diacon (1999) şi preot (2001) prin punerea mâinilor PS Virgil Bercea, încardinat în Eparhia de Oradea-Mare. Din anul 1996 predă la Institutul Teologic de grad universitar din Oradea, apoi în cadrul Departamentului Oradea al Facultăţii de Teologie greco-catolică din cadrul Babeş-Bolyai. Actualmente lector universitar.

Coautor: împreună cu Anca Buzalic Psihologia religiei (1999, ediţia a doua revizuită 2007), cu Ioan Abadi Creştinism sau neopăgânism (2002) şi Itinerar spiritual pentru anul liturgic bizantin – meditaţii (2004), coautor şi coordonator al lucrării Tipicul bisericesc. Studiu asupra Tipicului Bisericii Române Unite cu Roma, greco-catolice (2007).

Autorul manualelor şcolare pentru Liceele Teologice greco-catolice: Mărturisirea de credinţă (2003) şi Sacramente şi sacramentalii (2003).

Traduceri din limba germană şi italiană: Renzo Lavatori – Spiritul Sfânt, darul Tatălui şi al Fiului. Studiu asupra identităţii Spiritului Sfânt ca dar (2006), Ernst Christof Suttner –  Schismele: ceea ce separă şi ceea ce nu separă de Biserică (2006), Renzo Lavatori – Unul–născut din Tatăl. Isus în misterul filiaţiei Sale (2008), Renzo Lavatori – Dumnezeu şi Omul – O întâlnire mântuitoare. Revelaţie şi credinţă (2009), Renzo Lavatori – Îngerii (2010). Cărţi de prim autor: Teologia Transcendentală – Prospectivă în gândirea lui Karl Rahner (2003), Theos. Despre Dumnezeu (2005), Ekklesia. Din problematica ecleziologiei contemporane (2005), De trinitate. Din problematica teologiei trinitare (2010), Demonologia creştină. Revelaţie, tradiţie şi raţiune (2010). Numeroase articole publicate în reviste de specialitate din ţară şi străinătate.

*

Cristian Bădiliţă: Dragă Alexandru, eşti preot greco-catolic, specialist în dogmatică şi ecleziologie, predai la Facultatea de Teologie greco-catolică din Oradea, însă locuieşti o parte din an în Franţa. Ai făcut o parte din studii în Polonia, la Varşovia, fiind unul din teologii români care vorbeşte nu doar câteva limbi din vestul Europei, ci şi din estul ei. Te-aş ruga să demarăm discuţia noastră cu o scurtă autobiografie teologico-formativă, dacă vrei.

Alexandru Buzalic: Am „cochetat” cu ideea preoţiei încă din copilărie, chiar dacă în regimul trecut acest lucru, şi mai ales în contextul particular al situaţiei mele, mi se părea un ideal greu, dacă nu imposibil de atins.

Tatăl meu era militar de carieră şi poate că aş fi urmat această cale, a marinei militare, dacă nu ar fi fost contextul unei familii mixte. Mama este născută în Austria, ceea ce, în optica regimului trecut, mi-ar fi împiedicat orice perspectivă de viitor în armată. Dar nici nu puteam să studiez teologia, singurul lucru care i-ar fi lipsit tatălui meu ca să fie trecut în rezervă înainte de vreme, mai ales că a fost printre puţinii militari nemembri de partid…

Însă faptul că m-am născut într-o familie mixtă (tatăl ortodox, mama romano-catolică), că unul dintre străbunicii mei a fost preot ortodox în Cernăuţi (însă în familie au fost şi preoţi romano-catolici), dar şi că vacanţele şcolare le-am petrecut în cosmopolita Bucovină, la poalele Obcinei Mari, este un dar deosebit, deoarece am iubit deopotrivă spiritualitatea răsăriteană şi latină, am fost atras de spaţiul liturgic bizantin, dar şi de acordurile de orgă care însoţesc liturghiile romane, eu însumi fiind prin descendenţă rezultatul întâlnirii Orientului cu Occidentul. Acum, după atâţia ani, pot să spun că m-am născut „greco-catolic”, cel puţin înţeleg şi trăiesc unitatea Bisericii ca pe ceva firesc.

Teologia când ai descoperit-o, şi cum: graţie unor frământări psihologice, prin lecturi?

Nu te poţi apropia de Dumnezeu în „criză”! Nici dacă eşti mistuit de frământări… cu atât mai mult o „experienţă livrească” nu te poate conduce spre Dumnezeu. Este o chemare! Apropierea de teologie a fost treptată, în afara lecturii Bibliei şi a predicilor ascultate în biserică, m-am apropiat critic de studiul religiilor, petrecând destul timp în sala de lectură a bibliotecii din Constanţa, unde citeam cărţile lui Mircea Eliade şi lucrări de filozofie. De aceea, după ce am tatonat diferite căi posibile, abia după 1989 am putut să studiez teologia, prilej de a mă lăsa din nou călăuzit de Dumnezeu.

După Revoluţie, Institutul Teologic romano-catolic de la Iaşi era deja asaltat de tineri, mai ales că „m-am trezit” destul de târziu. În toamnă, nici porţile Ordinului franciscan nu erau deschise, deoarece casa de noviciat atunci improvizată era deja suprapopulată. Dar o poartă închisă înseamnă şi un „semn” că trebuie să porneşti pe altă cale.

Erai botezat romano-catolic?

Nu, am primit Sfântul Botez într-o biserică ortodoxă, în oraşul Mangalia. Însă am început să frecventez în mod regulat biserica în parohiile romano-catolice din Constanţa şi în oraşul Gura Humorului, deoarece conform „tradiţiei” familiei se respectau atât sărbătorile după calendarul ortodox, cât şi cel romano-catolic. În bisericile ortodoxe am simţit „misterul” şi invitaţia spre a privi înspre lumea de dincolo prin icoane şi simbolismul iconografic, în bisericile romano-catolice am putut să mă apropii de aspectul inteligibil al credinţei, astfel încât am trăit apofaticul şi catafaticul în acelaşi timp. În viaţa mea un punct crucial a fost întâlnirea cu părintele Martin Bursuc, un preot care a studiat teologia la Iaşi, hirotonit preot greco-catolic, apoi, după 1948 reîntors în Dieceza de Iaşi, la ora actuală trecut la Domnul, m-a dirijat spre Biserica greco-catolică, punându-mă în legătură cu Ordinul Sfântului Vasile cel Mare prin părintele ieromonah Silvestru Augustin Prunduş.

L-am cunoscut bine pe părintele Prunduş, la Cluj, îl ultimii ani ai comunismului. Împreună cu prietenul Cristian Arieşanu mergeam uneori la slujbele de duminică din cripta amenajată în casa părintelui. Slujbele greco-catolice erau, bineînţeles, ilegale, dar cripta era mereu plină. Părintele citea cursiv latineşte, avea o memorie fabuloasă, dar ce m-a impresionat foarte mult a fost respectul cu care vorbea despre Stăniloae, deşi acesta publicase o carte neloaială despre Biserica greco-catolică. Te-aş ruga să evoci câteva amintiri cu părintele Prunduş, un om şi un teolog extraordinar pe care l-a avut poporul  român în secolul XX şi despre care, din păcate, nu se vorbeşte.

Părintele Prunduş are meritul de a fi adunat în jurul său multe vocaţii, a avut harul de a deschide sufletele şi de a le călăuzi spre slujirea lui Dumnezeu. Părintele Prunduş a fost o personalitate a Bisericii şi un reprezentant de seamă al intelectualităţii clujene, care nu numai că a jucat un rol activ în timpul persecuţiilor, dar a trăit întreaga sa viaţă în rugăciune şi studiu, fiind în egală măsură un „mărturisitor” al credinţei (a îndurat 11 ani şi jumătate de detenţie şi muncă forţată) şi un erudit om de cultură.

L-am cunoscut în anul 1990, când părintele ieromonah a fost sufletul renaşterii vieţii eparhiale oficiale şi a reorganizării vieţii monastice în Ordinul Sfântului Vasile cel Mare. Părintele mi-a călăuzit primii paşi în viaţa de mănăstire, „chilia” în care-şi ducea viaţa în obştea improvizată pe strada Gheorghe Lazăr nr. 20, plină de cărţi, fiind locul unde ne întâmpina pe noi, novicii, dar şi pe toţi cei care îi cereau sfatul sau pur şi simplu veneau să petreacă puţin timp alături de dânsul, deoarece acolo găseam întotdeauna un cuvânt de înţelepciune şi pentru suflet… Am ascultat o parte din mărturiile vieţii sale pe care le depăna din când în când, îmi amintesc de proiectele părintelui, de speranţele, bucuriile şi dezamăgirile sale.

El te-a îndrumat spre Polonia?

Da, el a decis să plec în Varşovia împreună cu prietenul şi colegul meu de noviciat, părintele Ioan Abadi, în Polonia aflându-se atunci alţi câţiva fraţi din România pentru noviciat şi studii.

Am pornit spre Varşovia cu sentimentul că păşesc pe un teren necunoscut care trebuia explorat şi, într-adevăr, făceam primii paşi înspre profunzimile spiritului. Acolo am întâlnit o comunitate de tineri din Polonia, Slovacia, fosta Iugoslavie, România şi Ucraina, toţi uniţi prin studiu şi viaţă spirituală. Cuvintele Părintelui Martin m-au urmărit de-a lungul timpului: „căile lui Dumnezeu sunt necunoscute !” Într-adevăr, după ce am cunoscut efervescenţa ieşirii la lumină a Bisericii greco-catolice, organizarea provinciei monastice bazilitane române, păşeam mai departe pe calea formării.

Varşovia a însemnat pentru mine experienţa vieţii monastice, contactul cu lumea filozofiei şi teologiei catolice poloneze şi universale, este perioada în care am putut să mă dedic studiului şi rugăciunii, să trăiesc anul liturgic bizantin după ritmul celebrărilor zilnice şi al glasurilor bisericeşti, în melodiile şi psalmodierea specifice Bisericii Ucrainene, greco-catolice.

Am urmat cursuri de filozofie şi teologie la „Departamentul Pontifical din Varşovia – secţia Sf. Ioan Botezătorul” (Papieski Wydział Teologiczny w Warszawie –  Sekcja św. Jana Chrzciciela), perioada studiilor petrecând-o între cursuri, studiu personal şi viaţa de mănăstire. Apoi s-a produs o turnură în viaţa mea, când am părăsit mănăstirea pentru a-mi continua activitatea în Eparhie. A fost o hotărâre personală.

Însă formarea mea spirituală, liturgică şi teologică o datorez Ordinului Sfântului Vasile cel Mare, ceea ce am trăit în mijlocul fraţilor, ceea ce am experimentat prin viaţa ascetică, şcoala vieţii ecleziale şi a slujirii le-am învăţat în mănăstire, ca novice şi „frate” cu voturi simple/temporare (nu am făcut profesia solemnă, echivalentul consacrării în viaţa monahală). Şi acum mă simt alături de foştii mei colegi şi mă bucur să îi pot reîntâlni. Nu pot să uit faptul că, întors în ţară, am fost îndrumat „în virtutea ascultării” de părintele Prunduş spre Oradea unde am fost primit de Preasfinţitul Vasile Hossu, părintele ieromonah spunându-mi că „Ordinul a dat Bisericii fie călugări buni, fie preoţi şi profesori”, astfel încât am fost încardinat în Eparhia de Oradea Mare.

Acum eşti căsătorit, ai un copil, ai o „carieră” de profesor. Regreţi mânăstirea? Ce ţi-a rămas din experienţa monahală?

Trăiesc nostalgia timpului petrecut acolo deoarece a fost o experienţă de neuitat şi mai ales a fost singurul moment în care am putut să explorez profunzimi greu de abordat, aşa cum spunea şi Karl Rahner, dacă rămâi pe „ţărmul” vieţii profane atunci când ai în faţă un ocean nesfârşit. Atunci am „trăit” cu o altă intensitate şi „ştiu” că întâlnirea dintre om şi Dumnezeu se petrece dincolo de cuvinte, chiar şi pentru un învăţăcel care face primii paşi în ascetica creştină, aşa cum am fost eu.

Întors în „lume”, am adus cu mine ceea ce am acumulat în anii de formare spirituală. Idealurile monastice legate de studiu, muncă, ascultare şi slujire au un alt ecou în „mijlocul lumii”, dar acesta este şi fermentul necesar pentru formarea tinerilor, fie pentru viaţă, fie în slujirea preoţească.

Cred că viaţa de mănăstire mi-a adus o anumită înţelegere a realităţii lumii, m-a învăţat ce anume înseamnă a merge înainte în ciuda oricăror piedici aparente, şi, văzând modul în care colegii mei preoţi înţeleg slujirea preoţească, cred că sunt încă marcat de ascultarea tipic monastică, deoarece caut să accept orice mi se cere ca o datorie… Dar aceasta nu înseamnă că nu cunosc ispitele îndoielii, a judecăţii temerare, că nu am experienţa momentelor de cădere, toate însă pot fi depăşite cu efort şi perseverenţă. Aceasta este, poate, una dintre cele mai importante lecţii de viaţă oferite de mănăstire: să crezi, să speri şi să iubeşti chiar şi împotriva raţiunii.

După ce te-ai întors în România ce s-a întâmplat?

Întors în România, parcursul a fost liniar şi simplu: recunoaşterea studiilor în ţară, obţinerea unor diplome (în cadrul Universităţii Babeş-Bolyai şi a Universităţii din Bucureşti), activitatea didactică în cadrul Institutului Teologic, ulterior al Facultăţii de Teologie din Oradea, dar şi a Liceului greco-catolic. A urmat, prin punerea mâinilor Preasfinţiei Sale Virgil Bercea, hirotonirea în treapta diaconatului, apoi a preoţiei, familia, copilul… La ora actuală pot spune că îmi împart viaţa între slujirea la altar, familie şi catedră.

Cum se prezintă teologia catolică poloneză în raport cu, pe de o parte, cea românească, pe de altă parte, cea occidentală? Toţi polonezii teologi pe care i-am întâlnit eu fie aveau aplecări teocratico-talibane, fie criticau teribil şi fără discernământ Occidentul „decăzut”. În plus, am simţit mereu un anumit complex de superioritate bazat nu doar pe „rădăcinile creştine” ale Poloniei, dar mai ales pe faptul că penultimul Papă era un polonez. Cum te-ai simţit tu personal în Polonia?

Polonia are în spate o istorie bogată, din păcate efervescenţa intelectuală a polonezilor este puţin cunoscută în România, în primul rând datorită barierei limbii. Complexul de superioritate este specific marilor naţiuni care au jucat un rol important în istoria Europei şi a lumii, la un moment dat, de aceea îl întâlnim la americani, englezi, germani şi francezi… În plus, patriotismul polonez este exemplar. Ori de câte ori ţara le-a fost destrămată, prin credinţă şi „iubire de patrie” au renăscut, „miracolul de la Jasna Góra” din Częstochowa surprins în proză de Henry Sienkiewicz, fiind un astfel de exemplu; dar vorbim nu numai despre rezistenţa în faţa suedezilor, ci şi în timpul destrămării Poloniei şi împărţirii teritoriilor ei între Rusia, Prusia şi Austria din anul 1795, când practic a dispărut de pe harta politică a Europei, când pelerinajele de la Jasna Góra (în traducere „Muntele Luminos”) deveneau un simbol al unităţii şi un mijloc de luptă împotriva „teroarei istoriei”.

Polonia a intrat în istoria şi s-a integrat în cultura Europei încă din timpul misiunilor care creştinau neamurile în Evul Mediu timpuriu, misionarii benedictini întâlnindu-se cu misionarii chirilo-metodieni pe acest teritoriu, apoi prin apartenenţa la unitatea Bisericii catolice şi prin legăturile de sânge dintre marile dinastii est sau vest-europene, devenea parte integrantă a „lumii civilizate”, un ultim bastion al culturii apusene care se întâlneşte cu lumea bizantină slavă din Răsărit. Polonezii nu s-au resemnat în faţa istoriei, ci au format o diaspora puternică, în timpul celui de-al doilea război mondial armata liberă poloneză luptând alături de trupele aliate atât pe frontul de Vest, cât şi în Italia, vărsându-şi sângele atât la Arnhem, cât şi la Monte Cassino (de aceea „abandonarea” Poloniei în mâinile puterii sovietice a fost percepută ca o dureroasă trădare…).

Este o punte de legătură dintre cele două lumi şi spiritualităţi europene, bisericile de enorie şi catedralele poloneze poartă atât amprenta arhitecturii germanice şi latine, cât şi a răsăritului creştin, icoanele bizantine-slave stând alături de statuile sfinţilor, de exemplu icoana Maicii Domnului de la Częstochowa sau Madona de la Cacica, din România. Nu în ultimul rând catolicismul şi conştiinţa unităţii în libertate şi spirit dincolo de frontierele politice şi de „cortine” ridicate de istorie, au dat tărie intelectualităţii şi rezistenţei poloneze să lupte împotriva comunismului, Papa Ioan Paul al II-lea fiind un simbol şi o speranţă pentru toţi cei aflaţi în sfera de influenţă sovietică.

Catolicismul polonez are şi anumite ingrediente ortodoxe, cel puţin la nivelul ritualului. Oricum, diferă de cel apusean, nu?

Biserica catolică în ansamblul ei este „ortodoxă”, mărturisind „dreapta credinţă”. Însă Polonia are o sensibilitate deosebită şi este, alături de Ucraina de Vest, o punte de legătură între Apus şi Răsărit. Faţă de catolicismul apusean, Polonia este „practicantă”, mult mai pătrunsă de spiritul valorilor creştine, dar şi militantă. Chiar dacă printre preoţii şi teologii polonezi sunt şi „talibani” sau „veşnic protestatari”, filozofia şi teologia poloneză are o altă trăsătură caracteristică: erudiţia şi universalismul.

Care este ponderea ortodoxiei în Polonia? Cum e privită Biserica ortodoxă din Polonia ?

Credincioşii de rit bizantin-slav de pe teritoriul Poloniei au fost revendicaţi de Moscova începând cu secolul al XVI-lea, fiind întotdeauna subordonaţi canonic Patriarhului din acest centru eclezial.

În general a fost Biserica specifică minorităţilor lituaniene, ruse şi bieloruse, în timp ce rutenii şi ucrainenii au fost greco-catolici după Unirea de la Brest (1596). Din punct de vedere liturgic nu există nici o diferenţă între „uniţi” şi „neuniţi”, având o istorie comună, aceleaşi probleme legate de păstorirea unor credincioşi aparţinând unor minorităţi etnice, utilizând şi la ora actuală slavona bisericească în cult.

În contextul evoluţiei specifice începutului secolului XX, se înfiinţa din punct de vedere canonic Mitropolia ortodoxă a Varşoviei; aceasta cerea în scurt timp dreptul de a fi o autocefalie, cerere refuzată de Moscova. Acest deziderat s-a întâmplat mai târziu, în contextul politic al regimului sovietic care dorea desfiinţarea instituţiilor ecleziale greco-catolice: în anul 1948 Moscova recunoştea autocefalia Mitropoliei ortodoxe a Varşoviei, cunoscută şi ca Biserica Rusă (moscovită), mai ales că greco-catolicii au căutat să-şi păstreze identitatea prin rit şi limbă liturgică, mai ales că imediat după război, ucrainenii fuseseră supuşi unui proces de deportare în masă, pentru a-şi pierde identitatea, dar şi ca represalii pentru faptul că au existat regimente de infanterie ucrainene în cadrul armatei germane, care luptau pentru eliberarea Ucrainei de sub autoritatea Uniunii Sovietice.

Însă, ironia sorţii, deportaţi în Prusia Orientală, după război depopulată de germani, şi-au înfiinţat parohii greco-catolice cu ajutorul ieromonahilor bazilieni, cei care au avut dreptul legal să existe în timpul persecuţiilor, alături de toate Ordinele călugăreşti. În cele din urmă apele s-au limpezit: ucrainenii şi „rutenii” au rămas „uniţi” în timp ce celelalte etnii care-şi  mărturisesc credinţa în ritul greco-bizantin slav, aparţin acestei instituţii canonice apărută în anul 1948. Mitropolia ortodoxă a Varşoviei este la ora actuală o Biserică autocefală care s-a desprins din siajul Moscovei, minoritară, care păstoreşte etnicii ruşi şi bieloruşi de pe teritoriul Poloniei.

Ai putea schiţa, din mers, o istorie a teologiei poloneze?

Mai întâi de toate vorbim despre continuitate şi tradiţie. Filozofii şi teologii polonezi au fost activi în toate timpurile. Cracovia şi Lublinul se numără printre primele Universităţi europene, de aceea şi publicaţiile de specialitate au o tradiţie îndelungată, fiind interconectată la preocupările ştiinţifice ale omenirii: Nicolaus Kopernik a fost polonez…

Cel mai important moment istoric pentru gândirea filozofică poloneză recentă îl reprezintă „şcoala de la Lwow” care marchează şi Varşovia, mişcare ce va conduce, începând cu sfârşitul sec. al XIX-lea, la dezvoltarea unei metodologii analitice specifice, un fel de meta-filozofie în care regăsim noţiunile de „idee”, „fiinţă” şi „adevăr”. Acest curent analitic, care nu a căzut în extremele pozitivismului sau neo-pozitivismului Cercului Vienez, a dat lumii creaţiile lui Tadeusz Kotarbiński (1886-1981), Kazimierz Ajdukiewicz (1890-1963), Jan Łukasiewicz (1878- 1956), recunoscuţi mai ales pentru dezvoltarea logicii, sau ale lui Władysław Tatarkiewicz (1886-1980) recunoscut mai ales pentru volumele sale de istoria filozofiei, sinteze la care apelez şi eu atunci când am nevoie de anumite date privind un autor sau o anumită epocă.

Pe de altă parte, avem filozofii şi teologii din sânul Bisericii, un centru de referinţă fiind Universitatea catolică din Lublin, care aplică aceeaşi metodologie analitică în dezvoltarea metafizicii, gnoseologiei, cosmologiei filozofice, antropologiei şi eticii, formând un fel de „neotomism” într-un limbaj accesibil filozofiei contemporane şi în dialog cu toate orientările actuale, de la fenomenologia lui Roman Ingarden (1893-1970) şi limbajul heideggerian la dialogul cu ştiinţele pozitive.

Care sunt cei mai importanţi teologi şi filozofi catolici polonezi? Nu ar merita oare traduşi, măcar selectiv, în româneşte?

Mieczyslaw Gogacz, dominicanii Mieczysław Albert Krąpiec (1921-2008), fondatorul şcolii filozofice din Lublin şi Józef Maria Bocheński (1902, decedat în Fribourg în anul 1995), precum şi, bineînţeles, pe Karol Wojtyła (1920-2005), a cărui etică filozofică este genial expusă în lucrarea Persoană şi acţiuneOsoba i czyn, ideea acţiunii tipic umane caracterizate de responsabilitate fiind prezentă atât în lucrarea Iubire şi responsabilitate, cât şi în toate documentele pontificale emise în perioada în care a condus Biserica.

Cred că lucrările părintelui Krąpiec ar trebui traduse, mai ales tratatul de antropologie Ja człowiek – „Eu omul”, dar şi tratatul de etică a fostului papă, mai sus amintit. De altfel, o parte din lucrările lui Karol Wojtyła sunt accesibile cititorului român, părintele iezuit Tadeusz Rostworowski fiind unul dintre teologii care au facilitat deja cunoaşterea gândirii filozofice a fostului suveran pontif.

Ce profesori deosebiţi ai avut la Varşovia? În ce măsură ai fost marcat de metodele sau felul lor de a fi?

Am avut şansa să am profesori de o erudiţie deosebită, dacă mă gândesc numai la părintele profesor Marek Starowieyski, care m-a iniţiat în  limba greacă şi în patrologie, fiind cel care a tradus în limba polonă, sau a coordonat, volume dedicate domeniului sau literatura apocrifă creştină, dar şi mai tânărul profesor biblic, părintele Krzysztof Bardski, care „jongla” cu mai multe limbi moarte, fiind, în perioada sa de formare, un activ participant la misiunile de arheologie biblică din Ţara Sfântă, dar şi la cercetările de „descifrare” a manuscriselor greceşti, siriace sau copte…

În afara profesorilor de metafizică şi teodicee (părintele Marek Kiliszek) sau de antropologie şi etică (Ryszard Moń), ambii proverbiali printre alumnii care „se chinuiau” să-şi asume principalele noţiuni de filozofie, nu întotdeauna un demers uşor de făcut când ajungeau la „re” şi reexaminări, cel mai mult am fost impresionat de părintele profesor  Mieczysław Lubański, cel care, în afara cursurilor de logică şi epistemologie, prin filozofia naturii şi problematicele cosmologiei mi-a deschis calea înţelegerii juste a relaţiei dintre ştiinţele pozitive, teoriile astrofizicii (precum modelul Big Bang-ului sau al evoluţionismului) şi metafizică, teodicee sau teologie.

„Polonia” mi-a marcat parcursul formativ, mi-a deschis drumul spre filozofia europeană şi mai ales m-a format în spiritul teologiei post-conciliare. Tot „Polonia” m-a învăţat să privesc deasupra condiţionărilor istorice, să am o privire globală asupra realităţilor lumii, m-a format ca filozof şi teolog, mi-a arătat ce înseamnă înţelegerea, cunoaşterea reciprocă şi respectul faţă de spiritualitatea ortodoxă, mai ales cea a lumii slave, m-a introdus în specificul vieţii monastice şi al pastoraţiei comunităţilor greco-catolice ucrainene, astfel încât am plecat de acolo cu sentimentul că am lăsat în urmă o etapă importantă din viaţa mea. Acolo m-am maturizat pe plan personal, spiritual şi profesional: datorită „Poloniei” am putut să predau cursuri de teologie şi să „înţeleg” teologia contemporană.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *