Popasurile omiletice ale părintelui Zosim

Astăzi, mai mult decât oricând, a crescut între creştini conştiinţa necesităţii de a-şi inspira propria existenţă din cuvântul biblic. Cuvintele au viaţă. Ele transpun realitatea imperceptibilă cu ochii trupeşti şi, acolo unde mesajul este receptat în conformitate cu veridicitatea sa, ele nu ne mai aparţin. De multe ori, Duhul vorbeşte fără să ne dăm seama de acest lucru. L-am descoperit pe părintele Zosim prin predicile sale sau, mai exact, am simţit „limbajul tainic al Duhului” imediat ce am deschis volumul intitulat Popasuri omiletice la duminici şi sărbători, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2004.

Predicile despre care voi vorbi în cele ce urmează reprezintă un popas deopotrivă spiritual şi intelectual. Aşa cum arăta mitropolitul Nicolae al Banatului, popasurile omiletice „se doresc a fi un îndemn pentru cititori de a cunoaşte şi aprofunda trecutul şi prezentul Bisericii noastre, rolul ei în spiritualitatea poporului şi, mai ales, să determine pe orice credincios să trăiască şi să aplice în viaţa de fiecare zi principiile religiei în care s-a botezat” (Nicolae Corneanu, Cuvânt înainte la colecţia Biblioteca ortodoxă).

La sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, interesantă este abordarea exegetică a părintelui Zosim care, urmând tradiţiei patristice, expune clar, concis, pe înţelesul tuturor, simbolismul crucii, legat de cel al înălţării şarpelui în pustie de către Moise: „În pustie, Moise a înălţat şarpele de aramă, pe un lemn (Numeri 21, 8-9), nu pentru o magică putere ce ar fi emanat din trupul lui, ca să vindece pe cei muşcaţi de şerpi, ci ca simbol al lui Isus Cristos, ca semn de mântuire, cum se arată la Înţelepciunea lui Solomon 16, 6. Căci se vindecau, continuă Înţelepciunea: Prin Tine Mântuitorul nostru (v. 7)” (p. 14). Fundamentarea patristică a ideii din această omilie se află în Epistola lui Barnaba. Barnaba consideră şarpele un simbol al crucii care vindecă (Ep. Barn. XII, 6). În Adversus haereses IV, 2, 7 şi 24, 1, Irineu vede în muşcătura şarpelui din rai un simbol al păcatului originar, iar în şarpele de aramă un simbol al Fiului lui Dumnezeu răstignit pe cruce (Cf. Septuaginta, vol. 1, p. 484, nota 21, 9).

Prin jertfa de pe cruce omul este într-o oarecare măsură recreat, renăscut prin sângele lui Cristos. Crucea este altarul Învierii. Ideea se află în predica la duminica a XX-a după Rusalii (Pogorârea Sfântului Duh), atunci când, în toate bisericile ortodoxe, se citeşte pericopa evanghelică în care se vorbeşte despre învierea tânărului din Nain. Episodul acesta va arăta frumuseţea făpturii şi puterea lui Dumnezeu care face minuni în „Nainul nenorocirii noastre”: „Frumos a ieşit Adam din mâna Creatorului, zidit după chipul lui Dumnezeu cu suflet viu, nemuritor dar şi cu putinţa înnăscută de a se ridica la asemănarea cu El! Însă, în loc să meargă spre împlinirea firească, Adam a râvnit dincolo şi în afara limitelor sale naturale. Prin aceasta a săvârşit păcatul şi s-a prăbuşit în moarte. Dar a venit şi o altă zi, ziua următoare (Luca 7, 11), când S-a apropiat Isus de Nainul nenorocirii noastre, în faţa căruia l-a întâmpinat mortul, singurul fiu al mamei sale. S-a atins de raclă şi a anticipat a doua creaţie, prin înviere, zicând: Tânărule, ţie-ţi zic, scoală-te!” (p. 37).

Pentru învierea spirituală trebuie însă reactualizată continuu, prin reflecţie şi pocăinţă sinceră, ceea ce părintele Zosim numeşte „văpaia conştiinţei”. În acest sens, bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr din evanghelie îşi au corespondenţe în Cartea Genezei, celebra istorisire despre Cain şi Abel: „Chinuitor, fără îndoială, a fost pentru Cain ochiul mereu deschis de care n-a putut scăpa nici sub cort, nici în cetatea de fier, nici la marginea mării, nici sub pământ (Victor Hugo, Conştiinţa). Şi totuşi, în veşnicie, starea lui e mai uşoară, pentru că le-a încercat pe toate, încă de aici, câtă vreme bogatul nemilostiv, din Sfânta Evanghelie de azi, e mai nenorocit, pentru că s-a trezit, dintr-o dată în văpaie. Abia acolo îşi ridică ochii săi înspre cele spirituale, îşi dă seama că mai există şi altceva, decât porfira şi visonul. Vede, sus, strălucirea lui Dumnezeu, de care nu se poate apropia; vede curgerea harului, de care nu se poate împărtăşi; priveşte fericirea celor buni şi aude câtările eternei veselii de care nu se poate bucura. Dar îl vede acolo şi îl recunoaşte pe Lazăr, şi-şi aduce aminte de toate răutăţile sale de pe pământ. Ce n-ar da să mai poată întoarce timpul şi să-l poftească la masă: Hai, frate Lazăre! Toate aceste răutăţi cresc în conştiinţa sa trezită, pe măsură ce i se luminează toată strălucirea binelui” (pp. 46-47). Dar care este interpretarea pe care părintele Zosim o propune pentru văpaie? „Ar fi mai uşor dacă vapaia ar fi smoală şi foc. Dar e mai mult decât atât, e văpaia conştiinţei şi setea după harul lui Dumnezeu” (p. 47).

Sfinţii sunt biruitori ai răului şi ai ispitelor. Cu competenţă istorică, părintele Zosim, caută să reliefeze câteva trăsături ale unor sfinţi, ca exemple vii pentru credincioşi. Martirii au un loc aparte. Spun acest lucru pentru că, în omilia despre jertfa sfântului Dimitrie, jertfă adusă de înger (Apoc. 8, 4), mărturiseşte despre depăşirea de sine, despre revărsarea iubirii şi, în mod cu totul aparte, despre rugăciunile sfinţilor. Pe de altă parte, „jertfa de tămâie” pe care o aduce îngerul şi care simbolizează rugăciunile sfinţilor, după părerea justificată a părintelui Zosim, e mai jos decât cea care este proprie martirilor: „E maiestuoasă, într-adevăr, jertfa îngerului, care fără să aibă vreo vină în faptele noastre rele se coboară în tină, aduce veşti, ajută. Totuşi e realizată numai pe linie de pozitiv, de revărsare firească a unei iubiri, care e proprie spiritului pur. Cu totul alta e măreţia sfântului, că el trebuie să învingă, mai întâi, negativul, toată puterea păcatului, care e şi în el ca în toţi ceilalţi, ca să se poată desfăşura, apoi, pe linia de înălţare pozitivă, în iubire. E ceea ce pilduieşte sfântul Dumitru/Dimitrie, care a avut să lupte cu un negativ puternic, poziţia sa de înalt dregător în Tesalonic, precum şi cu toate plăcerile şi bogăţiile pe care le putea avea. Le-a depăşit însă pe toate, a înfrânt negativul, şi s-a ridicat, ca un uriaş al spiritului, la cele mai înalte piscuri ale pozitivului, obţinând, prin rugăciunile sale, ajutorul lui Dumnezeu” (pp. 55-56).

Merită amintit încă un aspect care le apropie pe cele nevăzute de cele văzute: desăvârşirea. Dacă puterile cereşti o au prin naştere, fără a fi necesar vreun efort pentru a o dobândi, persoanele trebuie să facă o serie de eforturi pentru ca, în final, să se asemene frumuseţii sfinţilor. Această frumuseţe care înseamnă şi asemănare cu modelul, prototipul fiecărui sfânt în parte, este o frumuseţe dobândită prin efort ascetic susţinut: „Mai există însă la îngemănarea acestor lumi, la unificarea celor două tărâmuri, în fiinţa omului, un frumos de altă natură: un frumos câştigat, în care intră, pe lângă cel al naturii, şi meritul făpturii” (p. 93). Cultura vastă i-a permis părintelui Zosim să facă diferite paralele cu date şi evenimente din istoria religiilor. Expunerea era întotdeauna clară şi obiectivă; stilistica impresionează: „Uşa Anului Nou, la romani, era zeul Ianus, cu două feţe: una bătrână, căutând spre trecut; alta tânără, căutând spre viitor. Potrivit simbol, pentru o religie, a cărei lumină (Ianus era şi zeu al luminii) nu avea alt sfârşit, decât întunericul; al cărei răsărit (era şi zeu al soarelui) se destrăma şi se ascundea în apus; a cărei deschidere nu avea alt sens, decât închiderea; a cărei tinereţe şi fierbere de viaţă se stingea în bătrâneţe şi moarte. Uşa Anului Nou, la creştini, este Isus – mântuitor – cu o singură faţă, a desăvârşirii” (p. 97).

Credinţa trebuie să rămână neclintită. Întotdeauna credinciosul trebuie să aibă simţul ataşamentului faţă de Cristos; îndoiala nu ajută la nimic. Dimpotrivă, este strivitoare: „Este vierme care roade rădăcinile credinţei; este fur care sapă temeliile iubirii; este lăcustă care taie rădăcinile speranţei; este piatră care tulbură şi răscoleşte undele; este sabie care sfâşie pacea sufletului şi împarte fiinţa în două” (p. 147). Din această credinţă neclintită părintele Zosim vedea ortodoxia ca fiind „cerul deschis”: „Cerul închis a însemnat istoria biblică a Vechiului Testament, oprirea harului sfinţilor, urmare a păcatului strămoşesc. Cerul deschis înseamnă în perioada Noului Testament curgerea din nou a harului care se face prin Biserică în ortodoxie. Când a vorbit despre deschiderea cerului, Mântuitorul n-a zis: veţi vedea cerul deschis!, ci: Veţi vedea cerul deschizându-se! Aceasta înseamnă că, asemenea trandafirului, ale cărui petale se închid şi se deschid pe rând, cerul ortodoxiei s-a deschis şi el într-o perioadă îndelungată de timp. Şi toată această lucrare n-a mers uşor, întâmpinând multe greutăţi: persecuţii, frământarea ereziilor vechi încheiate cu iconoclasmul (sec. VIII-IX) după care s-a consacrat triumful dreptei credinţe, în cea dintâi duminică din postul mare: Duminica ortodoxiei” (p. 148).

Învierea lui Cristos, cea mai importantă sărbătoare din calendarul ortodox, aduce diferite „daruri” pentru cei vrednici de a le primi: „Toată lucrarea Domnului Cristos în lume, culminând cu crucea şi învierea, a fost pentru om. Crucea a însemnat golirea, spălarea de tot răul păcatului. Căci zice: Sângele lui Cristos ne curăţeşte pe noi de tot păcatul (I Ioan 1, 7). Învierea înseamnă în schimb umplerea, de toată bogăţia darului lui Dumnezeu, cum zice iarăşi: Suitu-s-a în înălţime… şi a dat daruri oamenilor. Prin învierea lui Cristos, s-au umplut toate de bucurie, şi cerul şi pământul; prin ea a răsărit lumina cea adevărată, care…luminează pe tot omul (Ioan 1, 9); prin ea s-a aprins nădejdea învierii tuturor: şi celor din morminte viaţă dăruindu-le; prin ea s-a dat încredinţarea despre înviere, cu experienţa şi strigătul lui Toma: Domnul meu şi Dumnezeul meu!; prin ea s-au primit: Paştile cele nouă şi sfinte – pomul vieţii – care a deschis nouă uşile raiului; prin ea s-a coborât pacea între cei învrăjbiţi; şi unii pe alţii să ne îmbrăţişăm, să zicem «fraţilor» şi celor ce ne urăsc pe noi; prin ea ne-am îmbrăcat în toată desăvârşirea celui de-al doilea Adam, care este din cer (I Cor. 15, 47), din a cărui plinătate toţi am luat dar peste dar (Ioan 1, 16). Sunt toate daruri de Ziua Învierii, pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa” (p. 176).

Las la o parte multe dintre ideile omiletice ale părintelui Zosim, invitând cititorul să le parcurgă singur. Mă voi mulţumi să prezint finalul, deosebit de interesant, al acestui volum, intitulat „Cicluri pe bază de teme”. E vorba de aspecte omiletice care reiau, în bună măsură, ideile principale din omiliile duminicale, fără a le repeta. Există o înnoire continuă a cuvintelor de pastoraţie. Prima idee omiletică prezintă creştinismul ca pe un mesaj exclusiv al iubirii, continuat cu ceea ce părintele denumeşte „mesajul luminii”, în strânsă legătură cu vestea de bucurie adusă lumii prin naşterea lui Cristos: „Enunţând acest principiu al chemării creştine (acela de a umbla ca fii ai luminii – n.n.), în forma universalizată, Sf. Pavel continuă să-l analizeze, prin dezvăluirea cuprinsului, în: aspectul lui pozitiv: Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr (Efes. 5, 9); ca şi în aspectul lui negativ: Şi să nu fiţi părtaşi la faptele cele fără de roade ale întunericului! (v. 11). Reluând cele trei roade ale luminii: bunătate, dreptate şi adevăr, nu-i greu să ne dăm seama că ele sunt în legătură cu cele trei facultăţi ale sufletului: sentimentul, voinţa şi raţiunea. Aceasta înseamnă că întregul suflet trebuie să fie învăluit în lumină, pentru cine vrea să umble ca fiu al luminii, potrivit chemării creştine. Iar pentru a rămâne în lumină trebuie păzite aceleaşi trei stări ale sufletului, cum învaţă Sf. Maxim Mărturisitorul zicând: Înfrânează iuţimea sufletului cu dragostea, veştejeşte partea poftitoare a lui cu înfrânarea, înaripează partea raţională cu rugăciunea, şi lumina minţii nu se va întuneca niciodată (Cf. Filocalia, vol. II, Sibiu, 1937, p. 113)” (pp. 297-298).

Mesajul întrupării lui Cristos, aşa cum reiese din expunerea omiletică la duminica a XXX-a după Rusalii, se dovedeşte a fi, în primul rând, un mesaj întru penitenţă şi curăţirea sufletului prin mărturisire de orice „buruiană” generată de starea de păcat: „Mesajul Betleemului, ca şi al întregii Lui vieţi pământeşti este dimpotrivă un mesaj al sărăciei totale. Doar că, protrivit metodei Sale, coboară mai întâi în interior şi de acolo vrea să pornească zidirea cea nouă a vieţii noastre. Să dărâme idolii din suflet, ca să dispară statuile; să stârpească rădăcina, ca să ofilească buruiana. În acest sens, mesajul sărăciei sufleteşti implică mesajul sărăciei totale: Vinde toate câte ai! – ca să-ţi rămână nealterată, liberă şi strălucitoare fiinţa spirituală, cea zidită după chipul lui Dumnezeu” (p. 299). Desigur, pentru a se ajunge la o statură duhovnicească adecvată, ne sunt necesare modéle. Din nou se apelează la Scriptură pentru a se lămuri aceste aspecte: „Pocăinţa, într-un anumit sens, a existat în actele de pietate. Apare în Vechiul Testament, în dramaticul episod: Iona la Ninive, sub aspectul de pocăinţă a faptei: Atunci ninivitenii… au vestit un post şi s-au îmbrăcat în sac de la cel mai mare până la cel mai mic (Iona 3, 5, Cf. Septuaginta, vol. 5, Iaşi, 2009, p. 319)” (p. 307). Bucuria creştină, este vestită printr-un motto din Maxim Mărturisitorul: „Bucuria, zice Sf. Maxim, nu are nici apus, nici trecut, nici viitor. Căci bucuria nu cunoaşte nici tristeţile trecute şi nu aşteaptă cu frică nici săturarea viitoare” (Ambigua, în P.G., vol. 91, col. 1088A) (p. 316).

Iată câteva repere omiletice pe care la propune părintele Zosim. Sunt idei care izvorăsc din „plenitudinea” dragostei pentru credincioşi. Din acest motiv recomand volumul de faţă în primul rând noii generaţii de teologi care se află în pragul misiunii de apostolat. Nici credincioşii nu trebuie să le ignore. Redau cuvântul părintelui Zosim: „Prin demersurile lor strânse, popasurile urmăresc să dea prilej de meditaţie pentru orice credincios care le va citi şi să ofere schiţe, suficient trasate şi lămurite, predicatorului, căruia îi revine osteneala să le umple, să le lărgească, să le adapteze nevoilor momentului în care e chemat să le folosească” (p. 5).

Pr. Zosim Oancea, Popasuri omiletice la duminici şi sărbători, Ediţia a II-a îngrijită de Fabian Anton, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2004. O biografie a pr. Zosim Oancea se poate citi pe adresa: http://www.crestinortodox.ro/parinti/parintele-zosim-oancea-96832.html