Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Potenţiometrul apostolului Petru sau Despre sonosfera Noului Testament

Potenţiometrul apostolului Petru sau Despre sonosfera Noului Testament

Gândurile care urmează fac parte dintr-o lucrare mai vastă referitoare la sonosfera biblică. Conceptul de sonosferă desemnează totalitatea
desfăşurărilor audibile analizorului acustic uman. El se adaugă celor deja consacraţi pentru denumirea diverşilor factori de mediu şi se referă la o zonă, pe nedrept neglijată, a sunetelor. A fost propus dintr-un raţionament simplu: dacă totalitatea apei de pe glob a fost denumită hidrosferă, cea a pământului litosferă şi cea a aerului atmosferă, totalitatea sunetelor poate fi denumită sonosferă. Sonosfera are componente produse atât de lumea non-viului cât şi de cea a viului. Pledoaria pentru sonosferă este un demers pentru tratarea universului sonor ca pe un întreg, la modul holistic, şi decurge în spiritul versetelor 29-30, cap. 10 din Evanghelia lui Matei: Nu se vând oare două vrăbii la un ban? Totuşi, nici una din ele nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru. Cât despre voi, până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi.

Epistola lui Pavel către Romani 8,28: De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.
Echivalându-le în limbajul creştinului comun, una dintre variantele care s-ar potrivi ambelor citate ar putea suna astfel „nimic nu se petrece la întâmplare şi totul stă sub controlul lui Dumnezeu”. Potrivit acestor postulate se poate susţine că şi manifestările pe care le numim sonore trebuie considerate ca stând tot sub controlul voinţei lui Dumnezeu. Dacă şi ele fac parte din Marele Plan, înţelept şi de folos ar fi ne îndreptăm atenţia şi către această parte a realităţii.

Cu siguranţă că referirile întâlnite pe paginile Bibliei cu privire la sonor nu sunt întâmplătoare şi ele au „mesajul lor”, asupra căruia  merită să medităm. Paginile Noului Testament cuprind o multitudine de notări ale celor ce s-au petrecut în vremea când Dumnezeu a umblat printre oameni, întrupat ca Isus Hristos. Destul de frecvent ele au şi conotaţii legate de sonoritatea situaţiilor descrise.
Studiul din care face parte acest fragment abordează întreaga Scriptură. Partea introductivă a acestuia constată faptul că sonosfera este o permanenţă, un continuum de vibraţii. Dintre acestea, urechea omului este adecvată în a percepe doar un segment al întregului spectru. Scriptura previne şi informează despre faptul că „acum cunoaştem doar în parte”.  Chiar şi cu ajutorul acestui spectru limitat al vibraţiilor sonore la care are acces omul, el poate să se relaţioneze atât cu semenii cât şi cu mediul şi chiar cu Dumnezeu. Sunetele, chiar dacă sunt efemere, transmit informaţii relevante.Importanţa sunetelor în ordinea lui Dumnezeu, poate fi susţinută şi prin constatarea faptul că existenţa universului actual se petrece între două manifestări sonore:

Ioan 1,1 „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.

Ioan 1,2  El era la început cu Dumnezeu.

Ioan 1,3 Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.

Ioan 1,4 În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor”.
„Sfârşitul” va fi marcat, poate mult mai strident, dar tot sonor:

1Coloseni 15,52 „într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi”.

Mai mult, Ioan consemnează în Apocalipsa, faptul că şi momentele importante din vremea de după sfârşit vor fi marcate şi prin repere sonore:
Începutul etapelor din urmă este semnalat, marcat sonor, de sunetul celor şapte trâmbiţe.
Momentul culminant: „Trecerea împărăţiei lumii în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului său” este însoţit de o mulţime de sunete :

Apocalipsa 11,15 Îngerul, al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, cari ziceau: „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.”

Apocalipsa 11,16 Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, cari stăteau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor de domnie, s-au aruncat cu feţele la pământ, şi s-au închinat lui Dumnezeu.

Apocalipsa 11,17 şi au zis: Îţi mulţămim Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare, şi ai început să împărăţeşti.

Apocalipsa 11,18 Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi prooroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!

Apocalipsa 11,19 Şi Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis: şi s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său. Şi au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ, şi o grindină mare.

După relatarea auzirii unei structurări de sunete muzicale, produse de către instrumente, Apostolul Ioan scrie despre ascultarea unui discurs, care, în fapt, este o structurare de zgomote. Totul culminează cu ascultarea unei totalizări a sunetelor elementelor naturii, în desfăşurarea lor cea mai spectaculoasă: fulgerul, cu echivalentul său sonor, tunetul. El este modalitatea cea mai gălăgioasă de manifestare a apei aflată în stare gazoasă. Cutremurul de pământ, ca urmare a unor deplasări catastrofale ale plăcilor tectonice, produce, de asemenea, sunete extreme, iar grindina, declanşează una dintre cele mai spectaculoase manifestări sonore ale apei, în ipostaza ei solidă.

Tot partea finală a Noului Testament, Apocalipsa, cuprinde reluarea relatărilor despre care se citeşte şi în Vechiul Testament (Isaia 24,8-9, Ieremia 7,34; 16,9; 25,10; 51,13, Ezechiel 26,13) legată de tăcere, una dintre componentele sonosferei despre care se discută foarte puţin:

Apocalipsa 18,21 Atunci un înger puternic a ridicat de jos o piatră ca o mare piatră de moară, a aruncat-o în mare, şi a zis: „Cu aşa repeziciune va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare, şi nu va mai fi găsit!

Apocalipsa 18,22 Şi nu se va mai auzi în tine nici sunet de alăute, nici cântece din instrumente, nici cântători din fluiere, nici cântători din trâmbiţe; nu se va mai găsi la tine nici un meşter în vreun meşteşug oarecare. Nu se va mai auzi în tine vuietul morii.

Apocalipsa 18,23 Lumina lămpii nu va mai lumina în tine, şi nu se va mai auzi în tine glasul mirelui şi al miresei, pentru că negustorii tăi erau mai marii pământului, pentru că toate neamurile au fost amăgite de vrăjitoria ta.

Tăcerea este şi ea parte a sonosferei, cadenţând percepţiile sonore, fie delimitând evenimentele sonore ale naturii, sau cuvintele ori frazele vorbirii. Tăcerea, liniştea, elementul de contrast pentru sunet, este prezentată în scrierea cu care se încheie Biblia, ca subliniere a unor situaţii speciale, cu totul deosebite. Faţă de bogăţia de sunete, descrise înainte, oprirea tuturor acestora, instaurarea unei lungi tăceri, semnalează faptul că urmează ceva extrem de important:

Apocalipsa 8,1 Când a rupt Mielul pecetea a şaptea, s-a făcut în cer o tăcere de aproape o jumătate de ceas.

Apocalipsa 8,2 Şi am văzut pe cei şapte îngeri, cari stau înaintea lui Dumnezeu; şi li s-au dat şapte trâmbiţe.

Modelul pregătirii, prin tăcere, a unui moment important este prefigurat încă din timpul în care Mântuitorul, aflat în faţa celui mai avizat for spiritual al vremii şi religiei lui, opune zgomotului vorbelor acuzatoare tăcerea.

Matei 26,63 Isus tăcea.

Noi şi contemporanii noştrii considerăm că facem parte dintre trăitori ai vremurilor din urmă, timp în care, legat şi de situaţia îngrijorătoare a sonosferei contemporane, reîntoarcerea către Biblie către normele statuate în ea este indispensabil. Unul dintre demersurile normale dar atât de necesare ar fi identificarea principiilor pe care Dumnezeu le-a hotărât cu privire la sonor, şi a felului în care acestea sunt, sau nu, respectate, şi, mai apoi, aplicate de către cei responsabili de starea sonosferei. Iar răspunzători de starea sonosferei, a sonotopurilor din care facem parte, suntem noi toţi, fie că suntem, sau nu, conştienţi de aceasta.

Omul este nu doar consumator de sunete, ci şi cel mai important şi eficient producător de sunete din întreaga biosferă. Demarând analiza sonosferei biblice s-a căutat identificarea sursele sonore, mai apoi a fost propusă o tipologie a acestora, a ponderii lor, a modul în care ele acţionează în compunerea mediului sonor.

Principalul responsabil de modul în care sună sonosfera este cu siguranţă Dumnezeu. Creatorul se manifestă sonor, şi ne vorbeşte în fel şi chip. Sunetele lui Dumnezeu pot fi vorbe, cuvinte transmise nouă prin intermediul diverşilor „oameni ai lui Dumnezeu”, prooroci, ori credincioşi. Unora dintre ei le-a fost inspirată chiar scrierea cărţilor sacre alcătuitoare ale Bibliei.

Dar Dumnezeu ni se adresează sonor şi prin intermediul sunetelor diferitelor elemente ale naturii, care se mişcă şi „sună” după voia Creatorului, iar Dumnezeu fiind imuabil, constant şi neschimbător, raportarea Lui faţă de sunet a rămas mereu aceaşi de-a lungul vremurilor.
Un alt pol activ în sonosferă, aşa cum s-a anticipat, este omul, în dubla ipostază, de producător de sunete, dar şi de receptor, chiar consumator de sunete. Omul este singura fiinţă pe care Dumnezeu a înzestrat-o cu un organ special, cu care să poată produce sunete, de două tipuri distincte: zgomote şi sunete muzicale. Tot omul este printre puţinele fiinţe vii care produce sunete şi altfel decât cu organul special destinat pentru aceasta. Omul se foloseşte, pentru vorbit, sau cântat, de aparatul fonator, format, în principal, din cei doi muşchi, denumiţi coarde vocale. El mai produce sunete şi altfel, fluierând, bătând din palme sau, lovindu-şi diverse părţi ale corpului.

Tot de la Dumnezeu omul a primit iscusinţa să ordoneze sunetele în felurite modalităţi de limbaje. Însăşi vieţuirea omului, pe pământul pe care Dumnezeu i L-a dat în stăpânire, stârneşte multe sunete. Pe unele dintre ele omul le produce involuntar, independent de voinţa sa, pe altele le stârneşte în mod intenţionat.

Revenind la Biblie, se constată că, la un moment dat, chiar la începutul Vechiului Testament, este semnalat momentul Iubal:

Geneza 4,21 El a fost tatăl tuturor celor ce cântă cu alăuta şi cu cavalul.

Şi cel care urmează, în care se relatează faptul că:

Geneza 4,22 Ţila, de partea ei, a născut şi ea pe Tubal-Cain, făuritorul tuturor uneltelor de aramă şi de fier.

Momentul Iubal este marcarea timpului din care oamenii au început să făurească şi să folosească unelte speciale. Aceste unelte erau speciale prin rezultatul acţiunii lor: cu ele se făureau produse imateriale, adresate spiritului, unelte făurite să producă sunete: instrumentele muzicale. Iubal a fost strămoşul mânuitorilor instrumentelor cu coarde şi a celor care cântă la instrumentele de suflat. Imediat, însă după producţia de cântece instrumentale, este pomenită, pentru prima dată, producţia de bunuri materiale, prin indicarea lui Tubal-Cain ca strămoşul celor care au făurit unelte pentru producţia acestora. Dar şi de aici lumea sunetelor a avut câştigul ei: rezultatul sonor al loviturilor celor care făureau uneltele de aramă şi fier a fost preluat, probabil, de cei care făceau muzică, iar cei care au avut ideea de a le utiliza în muzică, au devenit cei pe care atăzi  îi identificăm, în diversele formaţii, ca fiind percuţioniştii.

Prin vorbire, ori prin cântare, omul modifică preajma sa sonoră. De altfel omul poate fi considerat, între toate vietăţile create de Dumnezeu, ca fiind cel mai eficient în ceea ce priveşte schimbările pe care le declanşează în ambianţa sa sonoră. Motivaţiile producţiei sale în domeniul sonorului sunt multiple şi remarcarea acestora merge în special pe ideea de comunicare.

Sfânta Scriptură relatează faptul că vorbirea nu este doar apanajul omului. Începând să citim informaţia biblică observăm că, deşi Dumnezeu nu crease încă auditorul uman, sau animal, El se exprima sonor rostind cuvinte.

De abia după facerea lui Adam a apărut interlocutorul uman, căruia i se comunică, de către Creatorul său, tot ceea ce trebuie să afle. Iar el, omul, la rândul său, comunică cu Dumnezeu, nu telepatic, ci în formă sonoră, articulând zgomotele vorbirii în cuvinte şi fraze. Mai pe urmă, oamenii comunică între ei, tot prin vorbire. Şi tot ca urmare a comunicării sonore omul este ispitit şi cade.
Încheiem spicuirile referitoare la sonor, întâlnite în Vechiul Testament, cu remarcarea faptului că Noe nu a fost părtaş doar la selecţia săvârşită de Dumnezeu din zoologie, ci şi a contribuit la perpetuarea limbii lui Dumnezeu, a limbajul lingvistic, pe care Adam l-a primit de la Dumnezeu şi l-a utilizat în vorbirea sa cu Creatorul şi cu semenii. Din păcate, acel limbaj dumnezeiesc, universal, a dispărut în momentul Babel.
Observaţia generală care poate fi făcută cu referire la sonor în Vechiului Testament este remarcarea abundenţei de semnalări şi constatări în domeniul: sunete ale naturii, -modul de adresare a lui Dumnezeu către oameni- sunetele produse de o impresionantă varietate de animale şi insecte, sau stârnite de om şi organizate de el, fie în cuvintele diverselor limbi, fie în cântece.

Faţă de aceasta în Noul Testament situaţia se schimbă radical. Din punctul de vedere al celui care ascultă Biblia, Noul Testament poate fi conceput ca prezentarea a două lumi sonore, cu totul diferite. Una este cea prezentă în Evanghelii, Faptele Apostolilor şi Epistole, cealaltă, în Apocalipsă.

În cele ce urmează, referirile cu privire la sonorul Noului Testament vor viza doar prima secţiune, cea de până la Apocalipsă. În cărţile care alcătuiesc acestă parte a Noului Testament, în domeniul sonorului produs de om poate fi constatată dominanţa celor care alcătuiesc vorbirea.
Probabil că este un loc atât de comun încât nimeni nu se mai osteneşte să remarce că, deşi textul cuprinde o mare parte din cuvintele rostite în acea vreme, până la noi au ajuns doar transcrierile grafice ale acestora. Astfel ni s-a oferit şansa de a afla o parte din ceea ce a rostit Domnul Isus, Ce pierdere imensă este necunoaşterea felului în care au fost intonate aceste vorbe. Acelaşi regret poate fi exprimat şi referitor la spusele ucenicilor Mântuitorului, sau ale altora, fie ei evrei, ori goimi, fraze rostite de oameni de rând, ori de către cei aflaţi în dregătorii înalte. Sunt consemnate, însă tot doar grafic, până şi ultimele cuvinte ale crimininalilor răstigniţi alături de Mântuitor. Putem afla şi o parte din ceea ce a adresat Isus, prin vorbele Sale, Tatălui Său Ceresc.

Marcu 14,36 El zicea: „Ava, adică: Tată, Ţie toate lucrurile Îţi sunt cu putinţă; depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi, facă-se nu ce voiesc Eu, ci ce voieşti Tu.”

Ce păcat că nu putem afla cum au sunat ele!

Noul Testament relatează şi despre modalităţi specifice de intonare a cuvintelor, de pildă despre vorbele strigate. Sunt pomenite situaţii în care cuvintele sunt strigate, fie de personaje singulare ori chiar de colectivităţi de oameni aflaţi în felurite stări de entuziasm colectiv. Una dintre situaţiile citate foarte des este, de pildă, ovaţionarea lui Isus la intrarea Sa în Ierusalim. Versetul 9, din capitolul 11 al Evangheliei scrise de Marcu consemnează situaţia sonoră destul de amănunţit: „Cei ce mergeau înainte şi cei ce veneau după Isus, strigau: «Osana! Binecuvântat este cel ce vine în Numele Domnului!»”

Şi imediat revine în memorie opusul situaţiei, momentul în care, probabil aceaşi mulţime, manipulată, se manifestă sonor, tot prin cuvinte strigate, din ce în ce mai intens, mai haotic ori chiar sacadat, cerând răstignirea lui Isus:

Matei 27,20 Preoţii cei mai de seamă şi bătrânii au înduplecat noroadele să ceară pe Baraba, iar pe Isus să-l omoare.

Matei 27,21 Dregătorul a luat cuvântul, şi le-a zis: „Pe care din amândoi voiţi să vi-l slobozesc?” „Pe Baraba”, au răspuns ei.

Matei 27,22 Pilat le-a zis: „Dar ce să fac cu Isus, care se numeşte Hristos?” „Să fie răstignit”, i-au răspuns cu toţii.

Matei 27,23 Dregătorul a zis: „Dar ce rău a făcut?” Ei au început să strige şi mai tare: „Să fie răstignit!”

La producţia sonoră constituită din cuvinte rostite, se mai adaugă sunetele pe care omul le emite, în mod involuntar, ca urmare a trăirii unor momente emoţionale deosebite.

Sunt relatate cazuri în care sonotopul locului este dominat, la un moment dat, de strigătele unui posedat. Alteori este consemnat rezultatul sonor al sentimentului de jale şi durere al rudelor celor care au murit.

Pot fi remarcate chiar unele simetrii între Vechiul şi Noul Testament, şi în ceea ce priveşte manifestările sonore, cu precădere în momente de jale corporată. Plânsul poporului ales ca urmare a hotărârii faraonului de a ucide pruncii de sex bărbătesc ai evreilor, moment din Vechiul Testament, are ca pandant sonor în Noul Testament scena proorocită de Ieremia cu privire la plânsul familiilor cărora le-au fost ucişi pruncii, din ordinul lui Irod:

Matei 2,18 Un ţipăt s-a auzit în Rama, plângere, şi bocet mult: Rahela îşi jălea copiii, şi nu voia să fie mângâiată, pentru că nu mai erau.

O altă categorie de sunete care contribuie, şi în Noul Testament, la structurarea sonosferei este cea produsă de diversele elemente care alcătuiesc natura.  Asupra acestora nu zăbovim acum, în mare parte ele sunt similare cu cele care pot fi întâlnite şi în Vechiul Testament. Se poate sublinia însă că numărul sonotopurilor acvatice, chiar marine, este mult mai mare şi mai divers configurate în Noul Testament.
În Vechiul Testament, în cazuri cu totul speciale, au fost situaţii în care, sunetele scoase de către animale (şarpe şi măgar),  au fost auzite de cei cărora le-au fost destinate ca fiind organizate în cuvinte.

În  Noul Testament, în această ordine de idei trebuie amintite cele trei cântări ale cocoşului, auzite de Petru, pentru a readuce în conştienţa omului faptul că Dumnezeu îi vorbeşte omului chiar şi prin cel mai banal strigăt, al uneia dintre cele mai obişnuite păsări din ogradă. Momentului la care se face referire (1), şi care în ultimă instanţă avea ca şi componentă dominantă pe cea sonoră, i-a fost perceput încărcătură simbolică atât de specifică şi direcţionată dovadă că bisercile reformate au înlocuit montarea tradiţionalei cruci cu care se termina turla locaşurilor lor de închinare din vestul europei, cu amplasarea unui cocoş de metal, ca simbol al deşteptării şi vegherii spirtuale pe care o promovau. Deşi în simbolistica semnului primează imaginea, important este sunetul la care face referire: strigătul care marchează nevoia unui moment al deşteptării.

Relatările noutestamentale referitoare la cântece, la sunetele muzicale, sunt relativ puţine. Chiar dacă poporul creştin este obişnuit să creadă că multe din momentele importante ale vieţii şi activităţii Mântuitorului au fost însoţite de muzică, citirea atentă a Cuvântului lui Dumnezeu corectează această prejudecată. La naşterea lui Isus, Îngerul Domnului li s-a adresat păstorilor prin vorbe rostite nu cântate, înştiinţându-i despre miracolul naşterii Mântuitorului. Textul evangheliei este foarte clar:

Luca 2,8 În ţinutul acela erau nişte păstori, cari stăteau afară în câmp, şi făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor.

Luca 2,9 Şi iată că un înger al Domnului s-a înfăţişat înaintea lor, şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor. Ei s-au înfricoşat foarte tare.

Luca 2,10 Dar îngerul le-a zis: „Nu vă temeţi: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul:

Luca 2,11 astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.

Luca 2,12 Iată semnul, după care-l veţi cunoaşte: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle”.

Luca 2,13 Şi deodată, împreună cu îngerul s-a unit o mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu, şi zicând:

Luca 2,14 „Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui”.

Nici ceea ce este cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de Magnificat nu a fost un cântec, ci o rugăciune (2), rostită de Elisabeta şi mai apoi de Maria.

Nici chiar atunci când sunt descrise momente de petrecere nu sunt făcute referiri speciale la muzică deşi, cu siguranţă din ambianţa acestora făcea parte, şi cântecul, muzica. Focalizarea textului care relatează, de pildă, nunta din Caana, este orientată în altă direcţie.
Puţinele referiri la cântat, în Noul Testament se referă la cântări vocale. Situaţia notorie şi cu totul specială în care se aflau Pavel şi Sila, este una dintre acelea care rămân în memoria sonoră a majorităţii celor care au parcurs măcar cartea Faptele Apostolilor: în miez de noapte, în închisoarea în care fuseseră întemniţaţi pentru propăvăduirea credinţei ei „se rugau şi cântau cântări de laudă lui Dumnezeu, iar cei închişi îi ascultau” (Fapte 16,25).

Una dintre cele mai importante momente din întreaga activitate publică a Mântuitorului, cea în care Acesta, împreună cu ucenicii, serbează Paştele, instituind ceea ce, de două mii de ani oamenii numesc şi comemorează, ca fiind Cina Domnului, are în componenţă şi un moment muzical. În cele mai multe biserici creştine accentul este pus atât de ferm pe pâine şi pe vin, pe rugăciuni şi binecuvântări, pe simbolistica pe care o conţin acestea, încât versetul 26 din capitolul 14 al Evangheliei lui Marcu trece nebăgat în seamă. În acest verset este relatat însă că, după servirea pâinii şi a vinului de la Cina cea de Taină, se cântă:

Marcu 14,26 După ce au cântat cântările de laudă, au ieşit în Muntele Măslinilor.

Pentru întregirea imaginii felului în care răsună Noul Testament este interesantă şi folositoare constatarea situaţiilor în care acţionează şi se manifestă sursele sonore identificate. Pentru aceasta a fost creat şi utilizat conceptul de sonotop, ca subdiviziune a sonosferei.
Pot fi identificate o multitudine de situaţii tipice, fiecare având sonoritate proprie, tipică. Una dintre cel mai frecvent întâlnite este, cea care se constituie şi poate fi auzită de pildă, în timpul deplasării. În mod firesc a fost numită sonotop de deplasare.

Chiar dacă acum, aici, vor fi amintite doar o mică parte din criteriile de sistematizare care pot fi propuse pentru studierea acestui domeniu, poate fi intuită complexitatea şi varietatea situaţiilor sonore posibile.

Unul dintre criterii este modul în care se petrece deplasarea. Potrivit acestuia se constată că sunetele care însoţesc deplasarea omului pe jos (celebra modalitate per pedes apostolorum), sunt cu totul diferite de cele care sunt declanşate în timpul deplasării asistate (3).  Ajutorul la deplasare pote fi realizat prin folosirea animalelor: măgăruşi, cai, ori cămile, sau, prin recurgerea la diverse vehicule: care sau căruţe, pentru uscat, ori corăbii, sau bărci, atunci când deplasarea se petrece pe apă. De remarcat faptul că în Vechiul Testament se mai găseşte un fel de deplasare nemaiîntâlnită în Noul Testament, cea cu mijloace zburătoare supranaturale: carul lui Ilie şi vehiculul Slava lui Dumnezeu din Ezechiel (3,12).

Amănunţind modalităţile pietonale de deplasare se constată că deplasarea unui singur om sună diferit de cea produsă de acţiunea unui grup. Sonoritatea deplasării depinde şi este influenţată şi de mediul în care ea se petrece. Într-un fel sună paşii omului, al animalelor, sau chiar roţile unor vehicole, într-un teren deşertic, nisipos, şi cu totul altfel, într-un peisaj cu vegetaţie.

O influenţă hotărâtoare asupra sonorităţii deplasării o are atât de anotimpul în care se petrecea dar şi faptul că ea are loc în timpul zilei ori al nopţii. De teama mulţimii, întemniţatul Pavel este transferat dintr-un loc în altul pe timp de noapte.

Diferenţe între percepţiile sonore pot fi urmărite şi constatate şi atunci când se ia în considerare locul de unde se ascultă acţiunea. Cel care se deplasează aude sunetele declanşate de propria-i deplasare într-un fel, iar cei care asistă la deplasare aud sceaşi acţiune într-un mod diferit.
Chiar şi deplasarea pe apă are sonorităţi diverse căci clipocitul domol al valurilor pe o vreme frumoasă sună cu totul altfel decât izbiturile valurilor, scârţâiturile şi gemetele tuturor componentelor vasului pe timp de furtună.

Alte sonotopuri identificate ca fiind specifice şi pentru situaţiile din Noul Testament pot fi considerate cel de jertfă şi cel de închinare colectivă. Ele sunt tipice pentru timpul în care omul doreşte şi încearcă să se relaţioneze în mod expres cu Dumnezeu.

Sonotopul de jertfe este mai frecvent prezent în Vechiul Testament cel de închinare colectivă devenind specific celor ce urmau învăţătura lui Isus Hristos.

Problematica identificării sonotopurilor este mult mai vastă, iar rezultatul poate să devină, pentru cel interesant o sursă preţioasă de informaţii cu privire la voinţa lui Dumnezeu în domeniul sonorului.

De altfel întreaga cercetare desfăşurată, începută cu mai mulţi ani în urmă, a pornit din dorinţa de a identifica normele lui Dumnezeu şi cu privire la sonoritate.

Unul dintre domeniile sonorului foarte puţin băgat în seamă este cel al ambianţei naturale. El este ste altul şi cu totul diferit de cel constituit din organizările lingvistice şi muzicale. Din nefericire, chiar şi în zilele noastre, cercetarea ambianţei sonore naturale este unul dintre cele mai neglijate domenii ale studiului realităţii înconjurătoare, iar constatarea se referă inclusiv cei care studiază Scripturile. Dovada cea mai elocventă o constituie faptul că bibliografia, în limba română, referitoare la acest subiect, este, practic, inexistentă.

La fel de puţin prezentă, în orizontul cercetării, este studierea raportării omului la mediul sonor în care trăieşte şi de sonoritatea căruia, este răspunzător în mare măsură.

Înainte de a porni orice discuţie trebuie remarcat faptul că  omul, în general, dar şi creştinul veghetor, este înzestrat asimetric atât pentru relaţionarea cu mediul în care se mişcă,cât şi cu semenii, pentru receptarea voluntară sau involuntară, pentru acceptarea, ori respingerea unor segmente ale realităţii.

Relaţia sa vizuală este limitată la un câmp de vizibilitate care, în cazurile optime, poate fi o zonă circulară cu o deschidere de maximum 150°, situată frontal de privitor. Dacă ceea ce intră în câmpul vizual deranjează şi se doreşte întreruperea vizionării, prin simpla închidere a pleoapelor legătura video poate fi, din proprie iniţiativă şi cu minim efort, întreruptă oricând.

Din păcate Dumnezeu nu a înzestrat urechile omului cu ceva asemănător pleoapelor de la ochi. Atunci am fi putut selecta mult mai simplu, din sonotopul în care suntem imersaţi în permanenţă, doar ceea ce, în plan sonor, este conform cu convingerile noastre.

Omul, în special cel contemporan, este supus unor stimuli sonori extrem de variaţi şi de persuasivi. Se poate constata chiar o presiune, o veritabilă agresiune sonoră, cvasi permanentă.

Îngrijorarea ar trebui să fie una reală şi mare, pentru că acest om este prea puţin, poate chiar deloc, protejat de o învăţătură referitoare la sonor, în conformitate cu care să poată acţiona corect din punct de vedere biblic.

Reperele biblice clar conturate sunt prea puţin abordate şi promovate. Apelul la ele se face extrem de rar. Ceea ce ar trebui să se petreacă în preajma unui om, din punct de vedere sonor, este sintetizat în scrisoarea adresată de Pavel către Coloseni 3,16:

Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră.

Cu siguranţă este un îndemn general şi lapidar, asemănător cu cel din epistola către Efeseni 5,19: „Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului”. După cum se poate remarca, în ambele cazuri se face referire doar la creştin ca generator de producţie sonoră.

Tot în Noul Testament poate fi întâlnit şi modelul cel mai explicit şi mai convingător al felului în care trebuie să se comporte creştinul autentic ca receptor al desfăşurărilor sonore în care el se găseşte, cu, sau fără, voia sa, de-a lungul întregii sale vieţi,  scena umblării pe apă a lui Petru:

Matei 14,24 În timpul acesta, corabia era învăluită de valuri în mijlocul marii; caci vântul era îpotrivă.

Matei 14,25 Când se îngâna ziua cu noaptea (greceşte: în a patra strajă), Isus a venit la ei, umblând pe mare.

Matei 14,26 Când L-au văzut ucenicii umblând pe mare, s-au spăimântat, şi au zis: „Este o nălucă!” Şi de frică au ţipat.

Matei 14,27 Isus le-a zis îndată: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!”

Matei 14,28 „Doamne”, I-a răspuns Petru, „dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape”.

Matei 14,29 „Vino!” i-a zis Isus. Petru s-a coborât din corabie, şi a început să umble pe ape ca să meargă la Isus.

Matei 14,30 Dar, când a vazut că vântul era tare, s-a temut; şi fiindcă începea să se afunde, a strigat: „Doamne, scapă-mă!”

Matei 14,31 Îndată, Isus a întins mâna, l-a apucat, şi i-a zis: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”

Este un text plin de semnificaţii în multiple planuri. Frecvent, cei care-l  abordează îl prezintă, ca pe o derulare de imagini. Să încercăm să adaugăm acestui film mut şi coloana sonoră încifrată în text, dar care a fost atât de puţin exploatată, tocmai pentru a completa învăţătura care poate fi desprinsă din el.

Ucenicii se aflau într-o corăbioară pe apă undeva în larg. Vântul era destul de tare, valurile învăluiau ambarcaţiunea spărgându-se cu vuiet mare de bordaj. Nivelul de intensitate a suprapunerii feluritelor zgomote stârnite de valuri şi de vânt era destul de mare. Undeva pe apă, destul de departe pentru ca să nu-şi dea bine seama despre ce e vorba, ucenicii zăresc ceva. Îşi focalizează atenţia şi, după o vreme, timp în care au crezut că e vorba de o nălucă, de care se şi sperie într-atât încât la un moment dat ţipă de frică, Îl recunosc pe Învăţător şi Îi aud îndemnul „Îndrăzniţi!”. Împietosul Petru este din nou gata să îndrăznească cel dintâi. Ideia pe care o are este una dinte cele mai năstruşnice şi o propune probabil spre a dovedi, pentru el şi pentru ceilalţi, încrederea, credinţa lui, în puterea Celui ce-L chema. La porunca lui Isus Petru, cu privirea şi auzul aţintite, focalizate către Învăţător porneşte cu toată încrederea să umble pe apă. Până când Petru priveşte şi are privirea şi auzul ţintite în direcţia corectă totul e în regulă. Îndată ce focalizarea nu a rămas în totalitate asupra lui Isus, Petru a început să se scufunde. Din text reiese că defocalizarea s-a petrecut în domeniul vizualului: „Dar, când a văzut că vântul era tare”. Textul este mult mai subtil decât încercarea de a-l repovesti. Practic tăria vântului nu putea fi măsurată, ori măcar constatată direct, ci doar prin consecinţele pe care le stârnea. Una dintre informaţiile cele mai la îndemână în această direcţie era cea furnizată de mărimea valurilor. O altă parte de informaţie despre aceaşi parte a realităţii era primită pe cale auditivă: zgomotul ameninţător al talazurilor. Cu siguranţă că lui Petru frica i s-a declanşat mai întâi din cauza semnalelor primite pe cale auditivă, atunci când urechea i s-a refocalizat pe sunetul valurilor al căror intensitate probabil concura vocea lui Isus. Luându-şi urechile de pe Isus, Petru a ajuns să-şi ia şi ochii de la imaginea Lui. Atunci a început să se scufunde.

Din scena de mai sus pot fi desprinse unele reguli cu privire la modul în care trebuie să se petreacă o auzire corectă. Ea trebuie să fie selectivă, să aleagă din noianul de zgomote acele manifestări sonore care conţin mesajul care ne este adresat. Pentru ca să aibă loc auzirea corectă, auzul trebuie să fie şi să rămână focalizat pe sursă şi să evite imixtiunea altor bruiaje, ademenitoare sau ameninţătoare. Ascultarea nu trebuie întreruptă din nici un fel de motive. Ea trebuie să fie săvârşită până la capătul mesajului. Dar pentru realizarea comunicării nu trebuie apelat, în mod obligatoriu, ambele canale: şi cel audio şi cel video. Evanghelia lui Luca este elovcentă şi în acest sens:

Luca 18,35 Pe când Se apropia Isus de Ierihon, un orb şedea lângă drum şi cerşea.

Luca 18,36 Când a auzit norodul trecând, a întrebat ce este.

Luca 18,37 I-au spus: „Trece Isus din Nazaret”.

Luca 18,38 Şi el a strigat: „Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine!”

Luca 18,39 Cei ce mergeau înainte, îl certau să tacă; dar el ţipa şi mai tare: „Fiul lui David, ai milă de mine!”

Luca 18,40 Isus S-a oprit, şi a poruncit să-l aducă la El; şi, după ce s-a apropiat, l-a întrebat:

Luca 18,41 „Ce vrei să-ţi fac?” „Doamne”, a răspuns el, „să-mi capăt vederea”.

Luca 18,42 Şi Isus i-a zis: „Capătă-ţi vederea. Credinţa ta te-a mântuit”.

Luca 18,43 Numaidecât, orbul şi-a căpătat vederea, şi a mers după Isus, slăvind pe Dumnezeu. Tot norodul, când a văzut cele întâmplate, a dat laudă lui Dumnezeu”.

Rezultă clar faptul că şi doar o ascultare atentă şi ţintită poate să aibă ca rezultat vindecarea şi ci chiar mântuirea. Important este ca atenţia auditivă să fie îndreptată în direcţia potrivită şi sursa ascultată să fie cea corectă.

Credem că exemplele de mai sus sunt pilduitoare pentru modelul promovat de creştinism referitor la felul în care trebuie să se petreacă acţiunea de auzire, ascultare, audiţie. Deşi marea majoritate a oamenilor aud, doar foarte puţini ascultă şi extrem de puţini menţin legătura cu sursa relaţiei pentru mai multă vreme. Ascultarea corectă ar trebui să fie o auzire focalizată şi o relaţie de feed back cu sursa.
Pentru că nu ne naştem cu o astfel de modalitate de ascultare ea ar trebui educată. Este unul dintre cele mai dificile demersuri, iar experimentele foarte vagi şi disparate nu sunt încă coroborate într-un sistem de predare.

Tot din episodul umblatului pe apă, poate fi desluşită şi o altă învăţătură pe care suntem tentaţi să o punem sub titlul: Pledoarie pentru folosirea întrerupătorului şi a potenţiometrului.

S-a stabilit că una dintre soluţiile pe care ni le oferă Dumnezeu pentru a ne proteja de agresiunea sonoră a mediului este îndreptarea atenţiei auditive într-o direcţie corectă, extragerea şi separarea mesajului corect din noianul de bruiaje ale mediului în care circulă acesta.
Până în zilele noastre dezideratul era greu de realizat. În majoritatea cazurilor nu creştinul era cel care hotăra ce ascultă şi asta se întâmpla nu numai în materie de muzică.

În mod paradoxal, acum, când noua tehnologie împinge complexitatea mediului sonor în care trăim la accesibilitate maximă, atât ca preţ cât şi ca mânuire, când totul pare mult mai complicat şi mai stufos în materie de sunete, operaţiunile propuse mai sus devin mai uşor de realizat.
Aceasta se datorează banalei constatări că dintre zecile de tipuri de aparate de practică sonoră utilizate majoritatea sunt prevăzute cu potenţiometru şi întrerupător.  Depinde de fiecare din noi să le acţionăm atunci când trebuie şi cum trebuie.
Îngrijorător de mulţi contemporani le folosesc cu precădere la pornirea cascadei de sunete şi mai apoi pentru a le amplifica în aşa fel încât să-şi impună propria modificare a preajmei sonore tuturor celor din zonă, pe o rază din ce în ce mai mare. Pentru revenirea la o situaţie de „normalitate” ar trebui ca, în cel mai scurt timp, să înceapă rezolvarea a cel puţin următoarelor probleme legate de raportarea sonoră a fiecăruia dintre noi:

Învăţarea şi deprinderea ascultării ţintit.
Identificarea corectă a sursei către care trebuie focalizat auzul.
Păstrarea cât mai mult timp a relaţiei sonore cu sursa corectă.

Unora o să li se pară ciudate aceste deziderate. Nici nu ar fi de mirare: majoritatea creştinilor este familiarizată cu afirmaţia cum că „Dumnezeu ne vorbeşte prin şoapta Duhului Sfânt”. Trebuie deci să ţintim către auzirea Duhului. Cum ar putea fi auzită o şoaptă în noianul de mesaje ispititoare şi duduitoare din lumea contemporană. Cel mai simplu şi firesc ar fi să reducem intensitatea sau chiar să închidem acele surse sonore ale căror butoane ne stau la îndemână şi să ne îndreptăm auzul către ceea ce e important.

Dacă devenim conştienţi de toate acestea, întrerupătorul sursei de sunete, ori al aparaturii de revărsat sunete şi imagini va fi acţionat tot mai mult pentru reducerea sau stingerea emisiunilor şi, fără un efort fizic deosebit, se va putea relua contactul audio cu ceea ce se cunoaşte că trebuie să fie contemplat sau să auzit.

Ce noroc că Petru nu a avut un potenţiometru cu care să estompeze invazia agresivă a sunetului şi a imaginii naturii. El a ştiut să audă şi să înţeleagă glasul lui Dumnezeu şi atunci când I-a vorbit prin cântecul cocoşului şi atunci când L-a îndemnat să păşească pe ape. Şi chiar dacă a început să se scufunde, ne susţinând contactul corect cu Învăţătorul, acesta l-a salvat, aşa cum ne salvează pe toţi cei care apelăm la El, iar Petru rămâne pentru urmaşi ca unul dintre experimentatorii exemplari ai unui corect contact audio-video cu Dumnezeul său.

 


(1) Matei 26,74 Atunci el a început să se blasteme şi să se jure, zicând, „Nu cunosc pe omul acesta!” În clipa aceea a cântat cocoşul Matei 26,75 Şi Petru şi-a adus aminte de vorba, pe care i-o spusese Isus, „Înainte ca să cânte cocoşul, te vei lepăda de mine de trei ori”. Şi a ieşit afară şi a plâns cu amar.
(2) Referitor la modul în care sună o rugăciune în modul de închinare mozaic trebuie menţionat că se face trecerea de la emisia vorbită la cea cântată. Ortodoxia a perpetuat acest mod de rugăciune şi ea este cunoscută sub denumirea de psalmodiere. Ceva asemănător a „descoperit” muzica vocală a secolului XX şi este denumit „sprechsang”.
(3) Este vorba despre acea formă de deplasare a omului în care acesta este ajutat fie de utilizarea unui animal ori a unui vehicul.

Dorin Frandeş este dirijorul orchestrei Filarmonicii din Arad. Până în 2010 a fost şi directorul acestei instituţii.

oglindanet
oglindanet

Latest posts by oglindanet (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *